Cultul mortilor la Asiro-Babilonieni

Concepţia eshatologică vorbeşte despre existenţa sufletului, considerat ca edimmu, o stafie, care la moartea trupului primeşte o haină cu aripi, cu care coboară într-o lume întunecoasă: Kigallu sau Arali. Înainte de a ajunge aici, sufletul omului era cântărit deasupra unui râu mitic, Hubur, în prezenţa zeiţei Nungalla, care hotărăşte soarta omului. Omul mergea într-un fel de şeol, devenind aici proprietarul unei grădini unde munca se pare că era mult mai uşoară decât pe pământ.
Cei neîngropaţi devin strigoi, rătăcind pe pământ. Sufletele care nu au rude care să îi îngroape, rătăcesc pe pământ, hrănindu-se din gunoaie. De aceea, era foarte important ca fiecare familie să aibă mulţi urmaşi, altminteri riturile de înmormântare nu se puteau împlini, deci cel decedat nu avea şansa să fie pregătit pentru a ajunge în rai.
Arali sau Kigallu este o cetate cu 7 ziduri şi 7 porţi, în care cei care intră îşi lasă toate hainele sau însemnele demnităţii lor. Aici există izvorul vieţii şi pomul vieţii din care a gustat şi Ishtar, putând astfel să se reîntoarcă pe pământ.
În ceea ce priveşte riturile de înmormântare, morţii erau îngropaţi în sicrie de teracotă, arzându-se plante frumos mirositoare şi interpretându-se imne şi rugăciuni de iertare. Nu se vorbeşte despre o înviere a morţilor cu trupurile lor.