Cultul, Sacerdotiul, la Asiro-Babilonieni

CULTUL - este strâns legat de prezenţa templelor, construite din cărămizi de argilă uscată. Cel mai frumos templu era E-Sagila („casa care înalţă capul”) din oraşul Babilon, ridicat în cinstea zeului Marduk. În el statuia imensă a zeului cinstit era din aur masiv.
Scopul templului era de a fi casa zeului, unde deci se afla statuia acestuia. De aceea, statuile erau spălate, îmbrăcate şi hrănite zilnic. Ele nu erau accesibile oricărui muritor, ci doar preoţilor. La anumite sărbători, aceste statui erau arătate mulţimilor, fiind considerate cel mai de preţ bun al oraşului. Dacă statuia era luată de cuceritori, acest lucru simboliza faptul că zeul s-a supărat foarte tare pe cetatea respectivă şi a hotărât să o părăsească.
O prezenţă pe lângă templu era zigguratul sau zikkuratul, care reprezenta un fel de axis mundi, deoarece se considera că prin el omul se poate ridica spre cer. Zigguratele erau construite terasat, foarte înalte, ca un simbol al legăturii dintre cer şi pământ. De exemplu, cel mai mare turn de acest fel, identificat cu turnul Babel, avea, după aprecierile lui Herodot latura bazei pătrate de 180 de metri iar înălţimea de 990 de metri. Se pare că într-o primă fază aceste ziggurate erau platforma de pe care regele aducea jertfă zeilor.
SACERDOŢIUL - Teoretic, regele era preotul prin excelenţă în faţa zeilor, fiind subsituit în slujirea zilnică de diferitele categorii de preoţi. Existau câteva categorii de sacerdoţi, fiecare cu sarcini precise, dintre care amintim:
-Enu era tipul pe care îl purta regele sau nobilii, desemnând veriga de legătură dintre templul respectiv şi zeul care era cinstit în el.
-Şangu era demnitatea administrativă supremă din cadrul templului. Preoţii erau numiţi erib biti („cel care avea voie să intre în templu”.
-Primul loc între preoţii templului îl ocupa şeşgalu, un fel de inspector general al cultului. Puterea lui era foarte mare, el fiind cel care îl dezbrăca pe rege de însemnele regale, la Anul Nou, când avea loc „spovedania regelui”, în cadrul căreia acesta era pălmuit de şeşgalu pentru a-şi plânge păcatele sale.
-Ashipu şi mashmashu, care aveau atribuţii de exorcişti. Primii trebuiau să alunge demonii din casele oamenilor iar ceilalţi eliminau fenomenele demonice din preajma templelor şi le resfinţeau în caz de profanare.
-Kallu aveau ca sarcină muzica şi cântarea la templu, utilizând ca instrument mai ales toba sacră.
-Baru erau „cititorii” în stele, în bobi, în ulei turnat pe apă, ghicind voinţa zeilor în viitor. Trebuie reţinut faptul că astrologia s-a născut în Babilon, odată cu aceşti preoţi.
-Kurgaru şi assinu erau eunucii de la templele lui Ishtar, care aveau grijă de preotesele care practicau cultul erotic al lui Ishtar.
-În fine, mai putem aminti preotesele-prostitualele lui Ishtar, care aveau diferite denumiri: qadishtu (mireasa templului), naditu (cea nefertilă), harimtu (cea sfinţită) sau ishtaritu (cea care aparţine lui Ishtar). Cultul lor aşa cum am arătat era legat de fecunditate şi de fertilitatea oamenilor şi a ogoarelor, respectiv al animalelor.
În ceea ce priveşte modul de slujire, preoţii slujeau la început dezbrăcaţi de haine pentru a simboliza puritatea lor în faţa sacrului. Ulterior ei vor purta o hlamidă roşie, deoarece această culoare alunga demonii, considerau mesopotamienii. Jertfele constau în ofrande de aur, argint sau alimente. La masa zeilor se aduceau zilnic 12 sau 36 de pâini nedospite, care erau consumate de preoţi. Ca sacrificii animale, amintim de asemenea că se înjunghiau bovine sau ovine şi foarte rar oameni. Ultimul tip de sacrificiu era săvârşit doar în caz de situaţie extremă.
SĂRBĂTORILE - Cultul divin avea ca scop să îl facă pe zeu să se simtă bine, de aceea alimentele aduse zilnic erau impecabile şi suficiente pentru acesta. Evident ele erau consumate apoi de către cei care erau desemnaţi ca fiind ajutoarele „fiului zeului”, al regelui, adică preoţii care îl înlocuiau la slujirea zilnică. Ca o ciudăţenie a acestor concepţii, nici zeul, nici regele nu trebuiau să vie văzuţi atunci când serveau masa, deoarece se considera că acest lucru este o impietate mare. De aceea se trăgea o perdea care ascundea acest act.
Un element important în oficierea animalelor era faptul că se considera că acestea cumulează în sine păcatele celui care aduce jertfa, de aceea sângele animalului se scurgea înaintea zeului, eliminându-se odată cu aceasta şi păcatele oamenilor. Era deci un fel de sacrificiu al ispăşirii, care la evrei se cunoştea sub numele de Yom Kippur.
Cea mai importantă sărbătoare a asiro-babilonienilor era, aşa cum se ştie, Anul Nou (akitu), care se săvârşea de către rege. Ea dura 11 zile iar în cadrul ei se citea de două ori poemul Enuma Elish. În ziua a 5-a avea loc purificarea templului lui Marduk. Acum se jertfea o oaie iar trupul ei era dus în templu pentru a prelua tot ceea ce era impur, amintindu-se de practica ţapului ispăşitor. Apoi regele intra în templu, unde în faţa statuii lui Marduk era dezbrăcat de hainele sale regale, de către preotul şeşgallu, era umilit, primind palme, fiind tras de barbă, de urechi, etc. Regele trebuia să facă acum mărturisirea păcatelor, deoarece se credea că păcatele regelui sunt un blestem pentru ţară. De aceea, spovedania regală trebuia să fie foarte realistă şi să fie însoţită de lacrimi. Preotul îl trăgea de păr, de urechi, îi dădea palme, tocmai pentru ca regele să plângă şi prin aceasta să se mărturisească deplin iar păcatele să fie iertate printr-o pocăinţă deplină. Marduk era satisfăcut doar când regele ajungea să verse lacrimi. Era singura zi când preoţii aveau posibilitatea unui astfel de comportament. Se mai credea că acum, de Anul Nou, se fixează destinele oamenilor, de aceea fiecare trebuia să se roage profund ca pentru anul care vine destinul omului şi al familiei sale să fie bun.
Între alte sărbători mai pot fi amintite lunile pline, eclipsele de lună şi plecarea respectiv revenirea lui Tammuz.