Cultul la Incasi

Locasurile de cult - cel mai important locaş de cult este celebrul templu al soarelui; Qoricancha, din Cuzco. Descrierile îl prezintă ca pe un loc unic în lume. Templul avea un perimetru de 400 de metri pe o latură, construit din pietre perfect tăiate, lipite între ele cu bitum. În templu se afla un sanctuar, numit „Casa de aur”, după plăcile de aur cu care era tapată clădirea. Aici se aflau o mulţime de idoli şi de obiecte, toate din aur. Alături de altar, în nişe speciale, se aflau mumiile regilor incaşi, şezând pe tronuri de aur. În partea de sud a templului se afla celebra „grădină de aur”, în care totul era confecţionat din aur: iarba, florile, arbuştii, porumbul, animalele, până şi reptilele, ba chiar şi două păsări în mărime naturală . În centrul sanctuarului se afla chipul zeului soare, un disc imens de aur, pe care cădeau primele raze ale soarelui dimineţii. Se pare că această statuie nu a fost capturată de spanioli. În alte spaţii se aflau statuetele zeiţei lunii, ale curcubeului, ale trăsnetului, etc.
Pe locul unde a fost acest renumit templu s-a ridicat o imensă catedrală romano-catolică, din pietrele vechiului templu de odinioară.
Sacerdotiul - Corpul sacerdotal (villaviza) a fost foarte numeros şi avea în frunte pe Marele Preot (villahuma), care trebuia să rămână celibatar. Pe lângă misiunea lor de preoţi, aceştia erau şi vindecători, cu funcţii şamanice. De asemenea, ei puteau prezice viitorul, prin studierea măruntaielor animalelor tăiate. Practicau chiar şi operaţii chirurgicale, trepanaţia, fără a se putea preciza scopul ei. O categorie aparte o constituia aqlla („fecioarele Soarelui”). Ele erau recrutate de tinere, fiind educate în „mănăstirile Soarelui” (aqllahuasi). Fecioarele acestea erau considerat soţiile secundare ale regelui iar unele erau date de către acesta în căsătorie celor cărora regele dorea să le exprime gratitudinea sa. Majoritatea rămâneau în mănăstire, torcând lâna de la turmele de lama ale templelor şi ţesând odăjdii pentru ritual. Numărul acestor fecioare era de aproximativ 2000.
Sacrificiile - ca ofrande se aduceau frunze de coca, de tutun, plante considerate a avea un caracter magico-religios. Spre deosebire de alte popoare, care aduceau ofrande de flori, alimente, etc., incaşii aduceau şi mici plăci de aur sau argint, figurine de oameni şi animale din aur, scoici sau veşminte de lână.
Sacrificiile umane se practicau şi la incaşi, deoarece sângele simboliza viaţa, sănătatea şi fertilitatea. Aceste sacrificii se realizau mai ales la înscăunarea regelui , în cazuri de epidemie sau de războaie. De asemenea, se practicau sacrificii umane la solstiţiul de iarnă, ca soarele să aibă putere de a ieşi din iarnă. Era concepţia generală că soarele trebuie să fie ajutat prin jertfe umane. De asemenea, copiii se mai sacrificau atunci când părinţii erau grav bolnavi, pentru a oferi demonului care le chinuia casa o jertfă substitutivă.
La unele triburi, cum sunt chibcha, se sacrificau copii între 15 – 16 ani, care erau procuraţi de la negustorii de sclavi. Ei se numeau mojas, fiind consideraţi intermediari între zeul Soare şi pământeni. Dacă vreun mojas avea vreo legătură cu vreo femeie, el nu mai era sacrificat, deoarece nu mai era pur. Uciderea ritualică se realiza pe un vârf de munte, iar trupul era lăsat acolo pentru a fi hrană soarelui. Astăzi se mai păstrează acest ritual, fiind dusă în Vinerea Patimilor o lama, care se ucide aici şi i se lasă sângele să se scurgă în pământ pentru a hrăni soarele.
Stil de viata - Obiceiuri si Rituri - Locuinţele incaşilor frapau prin simplitate lor, în comparaţie cu opulenţa templelor. Casa nu avea ferestre, nici coş de fum, ci doar o uşă acoperită cu o pătură. Ea era construită din blocuri de piatră, lipite cu lut iar singurul mobilier erau pieile de lama aşternute şi utilizate ca paturi. Ca alimente, incaşii utilizau cartoful, porumbul, fasolea, iar în zonele de coastă se consuma peşte şi alge marine. Veşmintele erau acele vestite poncho, care se poartă şi astăzi de către populaţiile din Anzii Cordilieri.
Cele mai importante momente din viaţa omului sunt cele cunoscute: naşterea, căsătoria şi moartea.
Naşterea. Îndată după naştere, craniul copilului era prins între două planşe de scânduri de lemn, pe care le purta până la vârsta de 4 ani. Ele presau fruntea şi ceafa, deformând în înălţime structura osoasă a capului. Acest obicei se considera că era bun pentru alungarea demonilor din praejma copilului.
Copiii purtau nume provizorii, iar la 14 ani, într-o ceremonie specială ei primeau un nume definitiv. Fetele primeau nume de stele, plante, pietre preţioase iar băieţii primeau numele tatălui, al altor rudenii sau nume de animale. Ceremonia pubertăţii la băieţi consta într-o probă de alergare de rezistenţă (cam 12 km) , urmată apoi de perforarea lobului urechii, semn că va fi instruit. Apoi novicele făcea o baie rituală, presta jurământul faţă de Inca şi se sacrifica o lama de către un preot. Cel mai bătrân bărbat al tribului îi înmâna tânărului un scut, o lance şi o praştie, armele incaşilor nobili.
Instrucţia dura apoi patru ani. În primul an el învăţa limba oficială incaşă (quechua); în al doilea an se însuşeau noţiunile de religie şi ritual; anii 3-4 erau destinaţi studierii astronomiei, matematicii şi tradiţiilor istorice. De asemenea, acum se iniţiau şi tainele scrierii quipu (sforile înnodate). De reţinut este faptul că numai fiii nobililor aveau acces la acest tip de iniţiere. Cei simpli nu trebuiau să aibă acces la iniţiere şi la şcoală, deoarece, considerau ei, ştiinţa i-ar face orgolioşi şi îngâmfaţi.
Căsătoria - se realiza pentru fete cam între 18 şi 20 de ani iar pentru băieţi se făcea cam între 22 şi 24 de ani. Căsătoria era monogamică, tânărul primea o soţie aleasă de părinţi. Urma un schimb de daruri între părinţii mirilor şi un banchet nupţial. Soţul nu îşi putea repudia soţia. Concubina se putea însă repudia (atenţie, doar nobilii aveau concubine), dar nu se putea oferi altcuiva. După moartea soţului, concubinele puteau intra în posesia fratelui sau a fiului, dar nu se puteau întreţine relaţii conjugale decât cu cele care nu aveau copii, pentru a le oferi posibilitatea de a fi şi ele mame. Deci era vorba mai mult de o protejare a lor decât de o plăcere conjugală.
Moartea - la moartea unui incas, cadavrul acestuia era dus şi spălat la un râu şi apoi îmbrăcat în haine noi. Se priveghea toată noaptea iar bărbaţii jucau între ei un fel de joc de zaruri, în care se credea că se află (în zar) sufletul mortului. A doua zi se rosteau litanii, se efectua un dans ritualic, se oferea un prânz funerar şi apoi avea loc înmormântarea. În morminte, care arătau ca nişte catacombe, se depuneau alimente, deoarece se credea în existenţa sufletului după moarte. Exista convingerea că dacă trupul era conservat cu grijă, sufletul se putea reîncarna într-un descendent. De aceea, întâlnim la incaşi, ca şi la egipteni, arta îmbălsămării.
Funeraliile regelui inca erau impresionante. Tot imperiul trebuia timp de o lună să ţină post, cu lamentări, imnuri şi rugăciuni. Într-o fază timpurie, o dată cu regele se sacrificau şi concubinele şi câţiva servitori, ulterior în locul lor se sacrificau câteva lame. Mumia regelui era depusă după o lună într-o nişă a templului, împreună cu multe obiecte de aur şi de argint.
Spovedania - constituia o practică ce i-a şocat pe conchistadorii spanioli. Mărturisirea se făcea în faţa unor „preoţi confesori”, fiecare sat având un astfel de sacerdot. Păcatele foarte grave erau mărturisite înaintea marelui preot, din Cuzco. Mărturisirea era o datorie civică, deoarece păcatele puteau afecta bunăstarea satului. La sfârşitul ei se dădeau sfaturi morale şi se făcea o baie purificatoare într-un râu, după care era iertat.