Cultul la Daci

În ceea ce priveşte locaşurile de cult, cel mai important este muntele Cogaionon, un munte al asceţilor, care este identificat astăzi pe muntele Grădiştei Muncelului. Este muntele ascezei dacice, cel care le conferea asceţilor locul de reculegere şi rugăciune pentru pregătirea lor spirituală.
Un alt tip de loc sacru sunt gropile de cult, un fel de gropi cilindrice, de 1,5 m adâncime, unde se aflau oseminte de animale sacrificate şi arse. Erau probabil locuri în care se aduceau jertfe ca mulţumire sau cerere de către comunitatea tribală sau sătească.
Mai pot fi amintite altarele rituale, dintre care cele mai multe se află în munţii Grădiştei. Ele puteau fi patrulatere sau circulare. Cel mai celebru este cel circular din Grădiştea Muncelului, numit soarele de andezit, aflat pe terasa a XI-a, cu diametru de 7,10 m şi grosimea de 0,40 de m. Avea şi un jgheab unde probabil se scurgea sângele animalelor sacrificate.
În ceea ce priveşte sacerdoţiul, putem spune că preoţii daci erau cunoscuţi prin ascetismul lor, care respingea nu numai relaţiile conjugale, cât şi alimentele de provenienţă animală. Ei sunt comparaţi de Iosif Flavius cu secta esenienilor, care practicau acelaşi fel de abstinenţă .
Existau patru categorii de preoţi şi anume:
1- theoseboi, nume care se traduce „adoratorii zeului”.
2- ktiştii, reprezentau ideea de preot care aduce jertfe, însă spre deosebire de 3. polîşti, primii se aflau pe malul drept al Dunării, în vreme ce ultimii erau pe malul stâng al fluviului amintit.
4- kapnobatoi care se traduce pri „călătorii prin nori”, sau prin fum. Probabil se crede că la întrunirile lor se utiliza fumul de cânepă, care le-ar fi dat stări extatice, în baza cărora puteau prevesti viitorul. Acest lucru îl susţine Mircea Eliade, utilizând informaţii preluate de la Homer (Istorii IV, 73).
Probabil preoţii daci erau constituiţi într-o corporaţie, care avea în fruntea lor pe Marele Preot, care îşi avea sediul pe muntele Cogaionon. Cel mai mare preot cunoscut este Deceneu, care fuese preot alături de Burebista iar ulterior după moartea acestuia a preluat funcţia de rege al dacilor. Puterea de care se bucura acest preot este atât de mare încât dacii distrug la îndemnul lui viile, care adusese patima băuturii între daci. O atare ascultare faţă de un sacerdot este unică în istoria lumii. Alţi preoţi cunoscuţi în lumea dacilor au fost: Comosicus, Vezina şi Zeuta.
În ceea ce priveşte tema sacrificiilor trebuie să analizăm ideea de „trimitere a solului” la Zamolxe. Acesta era trimis printr-o alegere specială, considerat ca fiind cel mai demn pentru a duce doleanţele dacilor la Zamolxe. Acesta primea această alegere ca pe cel mai frumos lucru care i se putea întâmpla. Era un fel de sacrificiu pentru zeu şi pentru popor. Dacă acest lucru se realiza se considera că zeul îl primea în comuniunea sa divină. Dacă dimpotrivă nu se realiza şi omul trimis nu murea în suliţe se interpreta ca refuzul divinităţii de a-l primi şi deci era văzut toată viaţa ca ultimul om al tribului dacic.
Ca o concluzie la cele amintite putem spune că multe din aceste credinţe au fost preluate şi creştinate de lumea daco-romană, devenită creştină prin venirea apostolului Andrei şi a ucenicului Sfântului apostol Pavel. Enigma acestei fuziuni reiese din uşurinţa cu care dacii au acceptat creştinismul, câtă vreme aproape toate popoarele din Europa au câte un „rege încreştinător”, care „a ordonat” această convertire. Naturaleţea cu care creştinismul a prins la români este evident, deoarece iubirea şi toleranţa hristică i-a făcut pe aceştia să privească orice altă credinţă cu ochiul îngăduinţei şi să nu elimine prin forţă neamurile şi credinţele conlocuitoare. Folclorul şi tradiţiile dacice s-au perpetuat în folclorul românesc, cu aceeaşi teamă şi fior al sacrului. Solomonarii, căluşerii, dansul paparudelor, caloianul, Drăgaica, sânzâienele, ielele, sunt elemente care s-au perpetuat din credinţa geto-dacică cu conotaţia sacrului, care au prins apoi în filonul creştin, devenind elemente ale onticului românesc.