Cultul la Mayasi

Cultul la Mayasi- Ceremoniile începeau printr-o pregătire de purificare prin abstinenţă. Apoi se alegea ziua favorabilă pentru sacrificiu. Se tămâiau idolii, se alungau demonii şi apoi se sacrificau animalele cerute. Cu sângele jertfei preoţii se ungeau pe feţe şi apoi ungeau statuile idolilor.
Sacrificiul uman era terifiant. Victima era dezbrăcată, vopsită cu albastru, după care sacerdotul îi scotea cu un cuţit de obsidian inima încă bătând. Apoi o dădea preotului oficiant, care stropea cu ea statuia idolului. Corpul victimei era aruncat apoi pe treptele templului, după care era jupuit. Preotul oficiant punea apoi pielea jupuită pe spate şi executa un dans ritualic. În fine, bucăţi din carnea crudă a jertfei era consumată de cei prezenţi, preotului oficiant revenindu-i mâinile şi braţele mortului. Un alt tip de sacrificiu era cel în care victima era străpunsă de preot cu o săgeată, după care toţi cei de faţă împlântau câte o săgeată în burta celui sacrificat.
În timp de secetă se oficia o ceremonia specială la aşa-numitul “Puţul sacrificiilor”, care era o grotă cu diametrul de 55 metri adânc până la suprafaţa apei de 20 m. iar apa era şi ea adâncă de 22 m. Aici erau aruncaţi oameni de vii, care se înecau, îmbunându-l astfel pe zeul cerului ca să trimită ploaie. Deşi acest ritual era înspăimântător pentru ochii unui neavizat, pentru un mayaş acest sacrificiu era ceva natural, deoarece se credea că cei aruncaţi în puţ de fapt nu mor ci se duc într-un alt loc de existenţă.
CULTUL -Templele erau aproape toate în formă piramidală, construite în trepte destul de abrupte. În acest temple se aflau mai multe sanctuare, care erau destinate sacrificării şi rugăciunilor.
Denumirea dată preoţilor era redată printr-un nume generic de ankhin, care a rămas în uzul mexicanilor până astăzi, chiar dacă el desemnează pe preotul catolic. Se pare că ei reprezentau clasa cea mai cultă, care era de cel mai mare folos regelui mayaş. Scrierea, fixarea calendarului şi urmărirea lui, tâlcuirea semnelor vremii, a horoscopului erau sarcini ale clerului alături de slujirea la templu.
ORGANIZAREA SOCIALĂ -Asemănarea dintre civilizaţia mayaşă şi cultura greacă pleacă şi de la faptul că cetăţile într-o fază primară erau conduse de către sacerdoţi şi abia mai târziu sub influenţa popoarelor invadatoare locul preotului este luat de un rege militar. În perioada târzie a mayaşilor şeful politic al peninsulei Yucatan purta numele de halach uinic “adevăratul om”), având autoritate nelimitată, în toate domeniile. El era ajutat de un consiliu format din sacerdoţii superiori, din comandanţi militari şi din căpeteniile oraşelor.
Căpeteniile oraşelor şi ai târgurilor aveau obligaţia de a controla cultivarea câmpurilor, plata la timp a impozitelor, judecând de asemenea conflictele din rândul populaţiei. Comandanţii militari supremi erau doi: unul pe linie ereditară iar altul, cel mai important, era ales pe o perioadă de trei ani având ca atribuţie întocmirea planului de luptă în caz de război.
Clerul avea ca obligaţie principală administrarea templelor precum şi procesul de studiu. Marele Preot (ahaucan – “principele şarpe”) era cel mai respectat dintre nobili iar preoţii îi aduceau tribut. El era consilierul principal al regelui şi cel care examina pe viitorii preoţi.
Poporul simplu era cel care suporta economic celelalte trepte superioare participând la toate acţiunile pentru ridicarea templelor, pentru construirea de drumuri sau case pentru nobili.
În fine, sclavii erau de mai multe categorii. Cei proveniţi din rândul prizonierilor de război erau sclavi pe vecie şi rămâneau în proprietatea celui care îi prindea. A doua categorie erau sclavii din naştere, care erau copiii sclavilor, însă ei se puteau răscumpăra. Sclavii pentru furt rămâneau în această stare până la achitarea valorii furate. Ultimii erau sclavii cumpăraţi din târguri de sclavi pentru a fi sacrificaţi în cinstea zeilor.
ETAPELE VIEŢII MAYAŞE - Viaţa mayaşului era marcată de o serie de superstiţii şi de ritualuri, impregnate toate de simbolism religios.
1. Naşterea. Înainte de a naşte femeia trebuia să facă un pelerinaj la statuia zeiţei naşterii IXCHEL. Data şi ora naşterii erau notate cu precizie deoarece în baza lor se putea fixa horoscopul şi ceremoniile pe care trebuia să le împlinească toată viaţa. Pruncul născut era supus practicii de deformare a capului ca şi la incaşi. Apoi se aşezau în dreptul ochilor în pătuţ la mică distanţă bile colorate, pentru formarea strabismului. În fine, pruncul era mult timp purtat în cârcă de mamă pentru ca picioarele lui să se arcuiască. Deformarea capului, strabismul şi crăcănarea picioarelor erau cele trei canoane ale frumuseţii mayaşe, la care se adăugau perforarea urechii, a buzei inferioare şi a septului nazal de care se agăţau podoabe.
Tot legat de naştere este şi procedura punerii numelui, destul de ciudată. Mai precis, copilului i se puneau cam patru nume, primul desemnând numele zilei în care s-a născut, apoi se adăuga numele familiei, apoi cel al tatălui combinat cu al mamei şi în fine i se dădea şi o poreclă. La 4-5 ani i se lega părul într-un moţ cu o panglică albă.
2. La pubertate (12 la fete şi 14 ani la băieţi) tinerilor li se dădea câte un naş, apoi avea loc “mărturisirea păcatelor” în faţa sacerdotului, care alunga demonii din preajma lor, îi binecuvânta iar toţi cei de faţă trăgeau câte un fum de tutun în mod solemn, dintr-o pipă, care trecea pe la fiecare.
Băieţii locuiau apoi toţi împreună într-o casă, oferită de comunitate, având feţele pictate în negru. Fetele primeau o educaţie rudimentară de comportament şi de gospodărie, fiind învăţate ca din respect pentru bărbaţi niciodată să nu privească partea masculină în faţă.
3. Căsătoria era destul de simplă, ea relativizându-se la o înţelegere între părinţi. De obicei exista un intermediar care încheia contractul de căsătorie. Zestrea trebuia să o dea bărbatul şi nu fata. Slujba de căsătorie era simplă, constând în binecuvântarea sacerdotului şi expunerea publică a clauzelor contractului precum şi volumul zestrei. Apoi casa nupţială era tămâiată împotriva duhurilor rele, după care tinerii intrau ca să consume actul nupţial. Divorţul se realiza destul de uşor, printr-o repudiere din partea soţului. Dar şi soţia putea să-şi lase soţul în cazul în care acesta devenea infidel legăturii lor. Femeia putea fi repudiată fără drept de apel în momentul în care se dovedea că nu este fertilă. În caz de adulter pedeapsa era divorţul şi nu moartea.
4. Moartea era un lucru terifiant pentru mayaşi, deoarece ideea lor era că cel care moare este luat de diavoli. De aceea, înmormântarea era plină de zbierete disperate, care ţineau chiar multe zile după înmormântare. Înmormântarea celor simpli se făcea sub pardoseala casei, după care apoi casa era părăsită. În morminte se puneau idoli de lemn sau de argilă, care ar fi putut face existenţa subpământeană mai uşoară. Cei de neam înalt erau incineraţi iar cenuşa lor era îngropată în urne pline cu podoabe, deasupra cărora se ridica apoi un templu. În peninsula Yucatan era obiceiul ca cenuşa să fie închisă în statui antropomorfe din argilă, care erau apoi puşi în case alături de idolii familiei, aducându-li-se un cult similar zeilor.
Influenţa aztecilor a introdus o practică de asemenea oribilă pentru o minte sănătoasă: trupul celui mort era fiert până se putea lua carnea de pe oase. Apoi în locul cărnii de pe craniu se punea răşină, iar aceste capete erau apoi adorate în cult.
În concluzie această credinţă religioasă, deşi face anumite aluzii la potop sau la spovedanie, rămâne foarte sadică, deşi credinţa lor era că cel sacrificat merge în paradis, inclusiv cei spânzuraţi.