Cultul la Zoroastrieni

CULTUL - LOCAŞURILE DE CULT
Deşi Avesta nu menţionează existenţa lor, totuşi existau aşa-numitele temple ale focului, în care era cinstit focul-rege, elementul purificator al cosmosului. În aceste temple era o urnă, în care trebuia întreţinut permanent un foc, cu lemn de santal . Pentru a nu “murdări” focul, preoţii care îl întreţineau purtau mănuşi şi un văl peste nas şi gură. Templul zoroastrian este o clădire fără ornamente sau picturi speciale, ci el este marcat de simplitatea construcţiei şi a interiorului mural. Intrat în el, adeptul zoroastrian trebuie să se descalţe şi să îşi acopere capul. De asemenea, se cer o serie de spălări ritualice, practici care au fost apoi introduse şi în islamism. Nu există o comunitate de rugăciune, ci fiecare stă singur în faţa lui Dumnezeu şi prestează o practică cultică specifică . Trebuie remarcat faptul că nu se poate desemna această religie, ca fiind doar o religie „a focului” iar adepţii ei, ca „adoratori ai focului” deoarece focul sacrul desemnează doar prezenţa divină a lui Ahura Mazda, care rămâne divinitatea lor de referinţă şi mântuitoare în acelaşi timp. Cu toate acestea, practica de a întreţine şi de a considera focul centrul religios al omului pe pământ este un element care duce spre ideea de animism. Însă trebuie remarcată şi ideea că perimetrul focului reprezintă spaţiul sacru prin excelenţă unde se „expiază” orice element impur, oferind un loc parusiac. Este dacă vreţi o „apă baptismală” în concepţia lor, din care au dispărut urmele răului, şi se află doar prezenţa sacrului.
PREOŢII - În timpurile străvechi, preoţii nu se căsătoreau decât cu fete din neamul lor, pentru ca tagma sacerdotală să rămână pură. Existau două categorii de preoţi: prima se numea herbad iar a doua magu sau mobed. Preoţia era ereditară, necesitând o dublă iniţiere. Prima iniţiere, cea care avea loc între 7 şi 15 ani şi se realiza pentru treapta de herbad. Copilul era acum învăţat să citească rugăciunile din Avesta, fiind investit cu “cămaşa sacră de bumbac” (sudre-sedre) şi tot atunci primea şi “firul sacru” (kusti ), alcătuit dintr-o funie împletită din 72 de fire, înnodată de trei ori şi înconjurată de trei ori pe lângă trup.
A doua iniţiere, cea pentru mobed, dădea dreptul pentru săvârşirea celor mai importante slujbe ritualice. În timpul dinastiei ahemenide, preoţii deveniseră una din cele mai importante caste din stat iar sub sassanizi importanţa lor creşte datorită faptului că zoroastrismul devenise religie de stat. Preoţii formau acum un fel de stat în stat.
CEREMONIILE: Ziua avea cinci cicluri, în care se întreţinea focul sacru. Cultul consta în general din citiri din Avesta şi prestarea altor rugăciuni. Credinciosul se ruga în picioare cu faţa spre o sursă de lumină (soare, lună, lampă sau foc). Obiectul principal al adorării era focul sacru, simbol al dreptăţii şi al purificării. Existau trei focuri sacre dintre care cel mai important era atash bahram, care era foarte greu de produs. Erau necesare 16 tipuri de focuri care să-l compună, inclusiv foc produs de un fulger. Actualmente există se pare doar zece astfel de focuri (2 în Iran şi 8 în India).
Sacrificiile sângeroase erau în principiu interzise de către Zoroastru, deşi la anumite sărbători se sacrifica un berbec sau o capră, iar în lipsa lor câte un pui de găină.
Haoma, băutura sacră, care producea ”viziuni”, de aceea s-a înlocuit această băutură cu o formă nouă parahom, care nu lăsa să fermenteze planta, amestecându-o apoi cu lapte şi apă. Oricum prepararea acestui element, considerat divin (tema euharistică) se realiza printr-o pregătire specială în cadrul unui ritual deosebit.
Alte sărbători: Anul Nou (Nauruz), sărbătoarea lui Mithra (Mihrajan). Ambele ţineau câte şase zile; Ziua lui Zoroastru. Cea mai importantă slujbă era “liturghia avestică”. Tot în cadrul vieţii liturgice intrau purificările şi mărturisirea păcatelor. Purificarea era de 2 feluri: simplă şi ritualică. Cea simplă se realiza prin spălare iar cea oficială sau ritualică se făcea de către preot. Ea consta în recitarea yasnelor din Avesta, curăţirea interioară prin Nivang (urină de taur sfinţit, care se bea de către credincios) şi curăţirea cu Gomez – urină de taur nesfinţit cu care se spăla credinciosul. Acest ultim ritual se realiza cu ocazia iniţierii şi al căsătoriei. În cazul unor contaminări grave se aplicau “cele 30 de spălări” cu gomez.
Păcatele cele mai grave erau cele îndreptate împotriva lui Ahura Mazda şi a celor 6 Amesha Spentas. A doua categorie de păcate erau cele realizate prin necurăţie ( pângărirea cu materii fecale sau cu morţi). Toate aceste păcate trebuiau mărturisite. Ca o ciudăţenie era păcat pentru zoroastrieni să vorbeşti cu gura plină sau să umbli desculţ.