Rolul Comportamentului in Sanatate -1

Rolul comportamentului în sănătate
1. Conceptul de stil de viaţă - Prevalenţa şi natura bolilor s-a modificat semnificativ de-a lungul secolului XX. Dacă la începutul secolului prezent cele trei cauze majore de mortalitate erau pneumonia, tuberculoza şi gastroenteritele, începând cu deceniul al cincilea asistăm la o modificare radicală a cauzelor de deces. Bolile cardiovasculare, cancerul, accidentele iau locul bolilor microbiene şi infecţioase. Schimbarea se datorează pe de o parte succeselor medicinei moderne în combaterea bolilor infecţioase, iar pe de altă parte schimbărilor în stilul de viată.
Modificările sociale rapide rezultate din dezvoltarea economică, industrializare şi urbanizare, destructurarea tradiţiilor şi coeziunii familiale, bombardarea informaţională, caracterul intempestiv şi imprevizibil al multor evenimente, au erodat rezistenţa individului la multiplele solicitări psihosociale la care este supus. Totodată s-a impus un nou stil de viaţă în care sedentarismul, supraalimentaţia, fumatul, munca hectică, consumul de alcool, devin comportamente comune. Astfel, omul modern devine vulnerabil la o nouă categorie de boli, cu etiologie plurifactorială, în care stilul de viaţă joacă un rol proeminent. Acest fapt le-a conferit bolilor cardiovasculare, cancerului, diabetului, sindromului imuno-deficient achiziţionat, numele de “boli ale civilizaţiei”.
Conceptul de stil de viaţă defineşte totalitatea deciziilor şi acţiunilor voluntare care afectează starea de sănătate. Factorii comportamentali ai stilului de viaţă se pot constitui în:
- factori de risc pentru îmbolnăviri, răniri şi morţi premature (ex: fumat, conducerea autovehiculelor cu viteză excesivă şi/sau fără centuri de siguranţă, relaţii sexuale neprotejate etc.);
-factori protectori ai stării de sănătate (ex: practicarea regulată a exerciţiilor fizice, alimentaţie raţională, suport social etc.).
Datorită efectului stilului de viaţă asupra sănătăţii, prima categorie de factori comportamentali poartă denumirea de stil de viaţă patogen sau negativ, iar cea de a doua categorie constituie stilul de viaţă imunogen sau pozitiv.
Din punctul de vedere al frecvenţei şi intensităţii, comportamentele stilului de viaţă nesănătos pot fi în exces (fumat, consum de alcool, de carne roşie etc.) sau în deficit (exerciţiu fizic, somn, relaxare etc.).
Se vehiculează şi clasificarea - comportament nesănătos minim, moderat, sever şi letal, clasificare care nu se dovedeşte operantă, deoarece graniţele între categoriile enumerate sunt dificil de trasat, diferenţele individuale fiind deosebit de mar
2. Componentele stilului de viaţă - Rolul factorilor comportamentali în etiologia, evoluţia şi recuperarea din boală este astăzi tot mai clar precizat şi înţeles. Peste 50% din cauzele de mortalitate din ţările dezvoltate (inclusiv Europa centrală şi de est) se datorează factorilor comportamentali (vezi tabelul 4.1)
Tabel 1 - Cauzele de mortalitate din ţările dezvoltate :
Cauză...................................Procent din total
Stil de viaţă......................................50
Factori biologici.................................25
Factori de mediu................................15
Sistem medical..................................10
Sursă: Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), 1993
Importanţa factorilor comportamentali asupra stării de sănătate s-a confirmat prin acumularea unor studii epidemiologice şi prospective relevante. De exemplu, studiul Alameda California, care a luat în observaţie 7.000 de subiecţi urmăriţi longitudinal timp de 8 ani, a identificat şapte caracteristici comportamentale care reduc semnificativ riscul pentru îmbolnăviri:
1. a nu fuma (şi a nu fi fost fumător)
2. activitate fizică regulată
3. menţinerea greutăţii potrivite
4. evitarea gustărilor între mese (cu excepţia fructelor)
5. mic dejun regulat
6. 7-8 ore somn pe noapte
7. consum moderat de alcool.
Studiul a estimat că o persoană în vârstă de 45 ani care practică şase-şapte comportamente drept obişnuinţe, va avea o speranţă de viaţă cu 11 ani mai mare decât cea care practică doar unul-trei comportamente.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că procentul de 50% din totalul deceselor datorare stilului de viaţă, ar putea fi evitat prin modificarea stilului de viaţă. Astfel, doar evitarea fumatului ar reduce cu 25% mortalitatea prin cancer, iar o reducere de 10% a greutăţii unui bărbat de 35-55 ani ar determina o scădere a bolilor cardiovasculare cu 20%, având un impact pozitiv şi asupra frecvenţei artritei degenerative, cancerului gastro-intestinal, diabetului şi a accidentelor cerebrale.
Conştientizarea mai profundă, atât la nivel individual cât şi la cel populaţional, a semnificaţiei pozitive sau negative a fiecărui comportament sumarizat în tabelul 2, ar produce o reducere importantă a morbidităţii şi mortalităţii prin maladiile civilizaţiei.
Tabel 2. Factorii comportamentali ai stilului de viaţă
1. Uzul de substanţe
 nicotina (fumat activ, pasiv, orice tip de ţigaretă, pipă)
 consum de alcool (depăşirea consumului ocazional)
 medicamente, droguri (non-aderenţa, automedicaţia, autoinjectarea drogurilor
2. Comportament alimentar
 balanţă calorică(aport-necesitate)
 balanţa dietei (proteine, glucide, lipide, vitamine, minerale)
 regularitatea meselor (3 mese/zi)
preferinţe culinare (carne albă vs. roşie, vegetale, fructe vs. dulciuri,
condimente) metode de preparare şi conservare (fierbere vs. prăjire,
îngheţare vs. proaspete)
3. Activitate fizică
 tip de mişcare aerobic (flexibilitate, vigoare)
 frecvenţa (3-5/săptămână)
 intensitate (60-90% din capacitatea cardiacă maximă)
 durată (20-60 minute)
4. Somn, relaxare
 7-8 ore de somn zilnic
 hobiuri
 exerciţii de relaxare, meditaţie
 echilibru muncă/recreaţie
5. Alte comportamente preventive
 imunizări/vaccinări
 verificări medicale periodice
 autoexaminări (ex: palparea sânilor, testiculelor)  comportament sexual (evitarea
sarcinilor nedorite, a avorturilor septice, a bolilor cu transmisie sexuală prin
utilizarea prezervativelor sau partener stabil)
 comportament la volan (utilizarea centurilor de siguranţă, viteză redusă, etc.)
 evitarea expunerii excesive şi neprotejate a pielii la soare
 evitarea accidentelor domestice şi ocupaţionale.
Factorii comportamentali de risc au un rol important în etiologia şi evoluţia bolilor; de exemplu, peste 25% din bolile cardiovasculare ar putea fi evitate prin modificarea unui singur comportament de risc – fumatul. Comportamentele de risc care sunt în relaţie cu cele mai importante cauze de deces sunt:
a)fumatul, sedentarismul, alimentaţia necorespunzătoare, stresul - în tulburările
cardiovasculare;
b)fumatul, consumul de alcool, alimentaţia neechilibrată, expunerea la soare neprotejat
- în cancer;
c)alimentaţia neechilibrată, stresul, sedentarismul - în accidentele vasculare cerebrale;
d)consumul de alcool, droguri, conducerea fără utilizarea centurilor de siguranţă,
stresul - în accidente (inclusiv accidentele de maşină).
Caracteristicile comportamentelor relaţionate cu sănătatea:
a)Comportamentele relaţionate cu sănătatea sunt determinate de factori diferiţi. De exemplu, fumatul poate avea o funcţie de “rezolvare” a situaţiilor de stres, în timp ce activitatea fizică poate fi relaţionată cu accesul la o sală de sport.
b)Factori diferiţi pot controla acelaşi comportament în mod diferit la persoane diferite. De exemplu, fumatul poate fi determinat de inabilitatea adolescentului de a-şi face prieteni, de abilităţi scăzute de management al situaţiilor de stres sau de nevoia de acceptare într-un grup de colegi.
c)Factorii care controlează comportamentul se schimbă în timp. De exemplu, un tânăr fumează la început pentru a se identifica cu normele grupului său de prieteni, pentru ca mai târziu fumatul să aibă o funcţie de control al situaţiilor de stres. Un alt exemplu este cel legat de exerciţiu fizic. Elevii fac sport prin natura programei şcolare, însă după ce îşi finalizează studiile renunţă la exerciţiul fizic.
d)Comportamentele relaţionate cu sănătatea şi factorii care îi controlează diferă de la individ la individ. Un tânăr poate începe să consume alcool din motive sociale, după care alcoolul să aibă o funcţie de “rezolvare” a problemelor emoţionale; pentru un alt tânăr etapele pot fi diferite.
Funcţiile comportamentelor de risc pentru tineri (Nutbeam, Booth, 1994):
(a)exprimarea opoziţiei faţă de autoritatea adultului şi normele convenţionale ale societăţii – ex. consumul de droguri;
(b)o modalitate de a se identifica cu grupul şi de a fi acceptat de grup – ex. fumatul;
(c)exprimarea şi confirmarea valorilor identităţii personale – ex. consumul de alcool;
(d)un semn de maturitate prin adoptarea unor comportamente adulte – ex. consumul de alcool, fumatul;
(e)mecanism de coping, de adaptare la situaţiile de stres, frustrare, inadecvare, eşec sau la situaţiile anticipate ca fiind de eşec – ex. consum de alcool, droguri, fumat;
(f)o funcţie de recreere, amuzament, experienţe inedite sau pentru a “rupe” rutina – ex. consumul de droguri.
Studiile în domeniu arată că în general comportamentele de risc nu apar izolate ci într-un set comportamental. Relaţia dintre fumat, consumul de alcool şi consumul de droguri ca şi între consumul de alcool sau droguri şi actele sexuale neprotejate sunt cele mai semnificative. S-a evidenţiat o relaţie inversă între fumat şi exerciţiu fizic, tinerii care sunt activi din punct de vedere al activităţii fizice fumează într-o proporţie semnificativ mai mică decât cei care sunt inactivi sportiv.
Adoptarea unor comportamente de risc poate duce uneori la dependenţă. Rolul prevenţiei în acest caz este esenţial. Dependenţa de substanţe se referă la o utilizare repetitivă a unor substanţe psihoactive, în scopul producerii plăcerii sau evitării disconfortului fizic şi emoţional.
Dependenţa de substanţe comportă trei aspecte importante:
1) substanţa controlează comportamentul consumatorului prin nevoia de autoadministrare în mod repetat;
2) substanţa afectează sistemul nervos central prin modificarea funcţionării normale a creierului. Aceste modificări au ca şi efecte schimbări ale stărilor emoţionale, gândirii şi percepţiei;
3) acţionează ca o întărire (ca un stimul recompensă) ce susţine dorinţa persoanei de a continua să consume substanţa. În consecinţă, dependenţa de substanţe se caracterizează prin modificări negative comportamentale, afective, mentale şi de sănătate.
Dependenţa este de mai multe tipuri:
-dependenţa de nicotină
-dependenţa de alcool
-dependenţa de droguri
-dependenţa de medicamente (ex. tranchilizante, somnifere)
Toate aceste categorii enunţate formează aşa numita dependenţă de substanţe. Există însă şi alte tipuri de dependenţă, cum ar fi de exemplu:
-dependenţa de internet
-dependenţa de jocuri de noroc
-dependenţa de relaţii interpersonale nesănătoase.
Dependenţa de tutun, alcool sau droguri parcurge mai multe etape până se produce ca atare. Este important de specificat faptul că la fel ca şi adulţii, adolescenţii şi tinerii pot deveni dependenţi atât de nicotină cât şi de alcool şi droguri.
Etapele consumului de substanţe sunt:
-consumul experimental, în care elevul consumă substanţa din curiozitate (ex. la o petrecere);
-consum regulat, în care elevul consumă substanţa la diversele întâlniri cu colegii, prietenii;
-consum devenit preocupare, în care elevul obişnuieşte să consume alcool, droguri, tutun în multe situaţii şi căutarea acestor situaţii devine în sine un scop;
-dependenţa, este faza în care întregul comportament este controlat de nevoia organismului de a fuma sau consuma alcool sau droguri. Persoana nu mai este liberă, este controlată de substanţă!
3. Fumatul şi dependenţa de nicotină -Fumatul este unul dintre cele mai controversate comportamente nesănătoase. Multă vreme s-a considerat că decizia de a fuma reprezintă o alegere în cunoştinţă de cauză; că oamenii sunt bine informaţi în momentul în care încep să fumeze şi, implicit, îşi asumă responsabilitatea acestui comportament şi a consecinţelor lui. Totuşi, studiile arată că 95% dintre fumători încep să fumeze înaintea vârstei de 20 de ani. Întrebarea care se impune este în ce măsură aceşti tineri deţin informaţii pertinente şi suficiente referitoare la comportamentul de fumător şi la riscurile pe care le implică. Un studiu realizat pe un număr de 895 de adolescenţi referitor la atitudinile şi convingerile despre fumat a subliniat insuficienta informare despre prevalenţa şi riscurile acestui comportament. Astfel, adolescenţii:
• au supraestimat numărul adulţilor şi al adolescenţilor care fumează;
• au subestimat ponderea persoanelor care au atitudini negative faţă de fumat;
• au considerat că sunt mai puţin expuşi riscurilor la bolile asociate fumatului.
Prevalenţa acestor convingeri eronate era mult mai mare la adolescenţii: (a) care începuseră deja să fumeze; (b) la cei care aveau prieteni sau membri ai familiei care fumau; şi (c) la cei care intenţionau să înceapă să fumeze în viitorul apropiat.
Fumatul începe de obicei la o vârstă timpurie. Multe sondaje relevă faptul că mai mult de 15% dintre adolescenţii cu vârsta cuprinsă între 12-18 ani fumează regulat şi se consideră fumători. Fumatul este un comportament care se dezvoltă treptat, de la faza de experimentare la faza de dependenţă şi de formare a unei atitudini pozitive faţă de fumat.
Efectele fumatului asupra organismului - Fumul de ţigară este dăunător tuturor celor care îl inspiră, inclusiv nefumătorilor (fumatul pasiv). Acesta conţine aproximativ 4000 de substanţe chimice, dintre care 40 sunt cancerigene. Una din substanţele inhalate odată cu fumul de ţigară este nicotina. Nicotina este un drog care se află în tutun şi care are multe efecte negative asupra organismului, influenţează sistemul nervos într-un mod negativ şi produce grave probleme de sănătate, incluzând dependenţa. Fumatul determină dependenţa de nicotină aşa cum poţi fi dependent de alcool sau alte droguri.
Efectele nicotinei asupra organismului:
-creşterea ratei pulsului şi a respiraţiei;
-încetinirea activităţii musculare şi a reflexelor;
-forţează organismul să consume mai mult oxigen, ceea ce face mai dificilă funcţionarea inimii;
-creşte probabilitatea de a se forma “dopuri” în sânge – ceea ce poate duce la infarct miocardic.
Efectele asupra creierului:
-tulburări atenţionale;
-dificultăţi de învăţare;
-modificări ale dispoziţiei afective;
-încetinirea reacţiilor.
Când o persoană fumează, nicotina…
• ajunge rapid în sânge prin plămâni;
• ajunge la creier în 7 secunde de la inhalare;
• ajunge în alte organe – rinichi, pancreas, ficat.
Fumatul, prin substanţele pe care le conţine fumul de ţigară, afectează sănătatea în diverse moduri, cauzând: cancer (al plămânilor, buzelor, pancreasului, rinichilor sau creierului), boli cardiovasculare, boli pulmonare, infarct miocardic, probleme cu sarcina (femeile care fumează au un risc crescut de a avea copii bolnavi)
Factorii care influenţează fumatul - Grupul de apartenenţă joacă un rol important în formarea unor norme pozitive faţă de fumat. Fumatul este un comportament complex manifestat cu predilecţie în situaţii sociale şi astfel poate avea rolul unui “cod semiotic” prin care grupul se diferenţiază de alte grupuri sociale. Intervenţiile anti-fumat trebuie să descurajeze funcţia socială a fumatului şi să încurajeze formarea altor norme sociale.
Dintre factorii de ordin social asociaţi cu fumatul, cel mai semnificativ este imaginea celui care fumează. Industria tutunului, prin reclamele şi campaniile publicitare realizate, promovează imaginea fumătorului rebel, liber, matur şi puternic. Adolescenţii ajung să considere fumatul un comportament ce corespunde acestei imagini. Modificarea acestei imagini este obiectivul fundamental al campaniilor anti-fumat, atât la nivelul şcolii cât şi la nivelul societăţii. Unul dintre cele mai importante mesaje pe care trebuie să le transmită campaniile anti-fumat este cel legat de valoarea unui stil de viaţă sănătos fără fumat care are ca şi consecinţe atractivitatea fizică, sociabilitatea şi persuasiunea - norme importante pentru tineri.
Convingeri eronate ale adolescenţilor despre fumat - Există o serie de erori de gândire ale adolescenţilor relative la fumat. Aceste erori funcţionează frecvent asemenea unor scheme cognitive dezadaptative, ce conservă şi întăresc comportamentul de fumător (pentru evaluarea convingerilor elevilor despre fumat, Menţionăm câteva din ele:
“Fumatul te face atractiv.” “Fumatul te face independent şi mai matur.” “Fumatul te face să te simţi bine.” “Tutunul nu este un drog, nu-ţi face nici un rău.”
Una dintre cele mai frecvente greşeli ale programelor de prevenţie tradiţionale ale fumatului este focalizarea unidirecţională pe evidenţierea consecinţelor de lungă durată ale fumatului, cum ar fi aspectele legate de sănătate şi boală. Studiile arată că mesajul “Fumatul dăunează grav sănătăţii” nu are eficacitatea pe care şi-o doreau iniţial cei care au dezvoltat acest mod de prevenţie. Unul dintre principiile formării unui comportament este cel legat de funcţia imediată a întăririlor. Pentru ca un comportament să se formeze este important să fie întărit la intervale scurte de timp. Astfel că evidenţierea consecinţelor de lungă durată asupra sănătăţii a fumatului nu este suficient de relevantă pentru formarea unui comportament alternativ acestuia. În consecinţă, este mai eficient să focalizăm prevenţia şi formarea comportamentelor pozitive pentru sănătate prin analiza şi conştientizarea elevilor asupra consecinţelor imediate ale fumatului. Un exemplu este evidenţierea beneficiilor renunţării la fumat relevante pentru elevi. Aceste mesaje pot fi:
-Vei dobândi o formă fizică mai bună, prin creşterea rezistenţei organismului.
-Respiraţia, părul, hainele tale nu vor mai emana mirosul neplăcut de tutun.
-Dantura şi degetele tale nu vor mai fi îngălbenite.
-Vei economisi zilnic o sumă importantă de bani pe care poţi să-i foloseşti în alte scopuri.
-Eviţi riscul contractării unor boli grave, adesea incurabile, precum şi sensibilitatea la bolile infecţioase.
-Îţi vei prelungi durata de viaţă.
Prevenţia fumatului activ şi pasiv are ca şi componente:
-informaţii privind consecinţe sociale şi de sănătate, de scurtă durată şi de lungă durată ale fumatului;
-formarea unor valori şi atitudini pozitive faţă de un stil de viaţă sănătos;
-discutarea şi analizarea rolului influenţei grupului, a familiei şi a mass-mediei în formarea şi menţinerea atitudinilor faţă de fumat;
-dezvoltarea deprinderilor de comunicare, asertivitate şi de a face faţă presiunii grupului (deprinderea de a spune NU, “Nu mulţumesc, nu fumez.”);
-dezvoltarea abilităţilor de luare a deciziilor, de gândire critică şi de management al stresului;
-dezvoltarea unor comportamente alternative. Fumatul este un comportament care are o anumită funcţie.
4. Alcoolul şi dependenţa de alcool - Deşi alcoolul a apărut iniţial din motive practice (înlocuirea apei de băut impure, oficierea unor ceremonii religioase etc.) utilizarea lui s-a schimbat ulterior. Oamenii au început să producă diferite tipuri de alcool, iar consumul de alcool a devenit parte din cultura europeană. Utilizarea lui a dus însă adesea la abuz. Indiferent dacă este sub formă de bere, vin sau lichior, băuturile alcoolice sunt substanţe chimice care afectează activitatea mentală, emoţională şi comportamentală. Alcoolul este un drog puternic. Deoarece băuturile alcoolice sunt atât de comune şi accesibile în cultura noastră, uităm că alcoolul este un drog cu efecte similare drogurilor interzise.
Iniţierea comportamentului de a consuma alcool se realizează prin învăţare socială – copiii şi adolescenţii învaţă, privind la cei maturi, că a consuma alcool este ceva plăcut, oamenii care beau sunt veseli, râd şi se simt bine. Curiozitatea şi dorinţa de a imita adulţii îi determină pe mulţi copii să încerce să consume la rândul lor alcool. Alcoolul devine astfel un risc din ce în ce mai mare pentru că poate fi acceptat şi încurajat de către cei din anturaj şi cel puţin temporar îi poate face să pară şi să se simtă mai mari. Consumul de alcool devine deci un comportament format pe baza învăţării sociale.
Învăţarea socială a consumului de alcool presupune următoarele dimensiuni:
-Învăţarea acestui comportament se realizează prin observarea comportamentelor unor persoane importante pentru copil sau adolescent, cum ar fi membrii familiei, prietenii, celebrităţi, modele personale. (“A bea este ceva interesant, te face să te simţi bine, să fii vesel)
-Învăţarea socială presupune şi formarea unor atitudini pozitive faţă de efectele alcoolului; adolescenţii învaţă astfel că a consuma alcool face parte dintr-un proces natural în urma căruia devii mai “sociabil” şi mai “matur".
-Adolescenţii continuă să consume alcool mai ales datorită influenţei grupului. În această etapă se consolidează comportamentul lor de consum de alcool. Ca şi consecinţe ale acestora, adolescenţii tind să considere că relaţiile sociale sunt facilitate şi favorizate de acest comportament prin faptul că alcoolul îi determină să devină mai volubili şi mai lipsiţi de inhibiţii. Un alt mecanism al consumului de alcool este utilizarea acestuia pentru rezolvarea situaţiilor de criză pentru care tânărul nu şi-a dezvoltat abilităţile necesare.
Efectele alcoolului - Există două tipuri de efecte ale consumului de băuturi alcoolice: efectele de scurtă durată şi efectele pe termen lung. Efectele imediate ale consumului de alcool sunt o uşoară relaxare, inhibiţii mai reduse şi reacţii mai lente. Cu cât este consumat mai mult alcool, cu atât acesta va produce mai multe modificări la nivel cognitiv, emoţional şi comportamental. Consumul de alcool în cantităţi mari şi pe o perioadă îndelungată poate duce la tulburări somatice şi psihologice grave. Alcoolul este o substanţă toxică, care are ca şi consecinţe: ciroza, boli cardiace, ulcer, cancer, boli psihice, afecţiuni fatale ale creierului (pentru identificarea de către elevi a efectelor alcoolului asupra organismului, utilizaţi fişa 24 din anexe).
Una dintre cele mai grave consecinţe ale consumului de alcool este alcoolismul. Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră alcoolismul o boală. Este o boală cronică, progresivă şi potenţial fatală prin consumul necontrolat de alcool. Alcoolismul nu este o problemă de imoralitate sau de caracter slab. Alcoolicii sunt persoane bolnave care au nevoie de sprijin şi tratament. Există o serie de instituţii şi asociaţii care au ca obiectiv recuperarea tinerilor şi adulţilor dependenţi de alcool. Unul dintre programele cu eficienţă ridicată în recuperare dezvoltat şi în ţara noastră este cel al Asociaţiei Alcoolicilor Anonimi (AA) ce oferă materiale informative şi servicii de consiliere şi terapie pentru persoanele dependente (adolescenţi şi adulţi) şi pentru familiile acestora.
Efectele consumului de alcool asupra tinerilor -
1. Abuzul de alcool este cauza celor mai multe accidente de maşină în care sunt implicaţi tinerii. O treime din accidentele mortale sunt legate de consumul de alcool. În plus, mii de persoane sunt rănite grav în fiecare an. În 85% din cazuri, conducătorii implicaţi în accidente au consumat ocazional alcool.
2. Consumul de alcool, chiar şi în cantităţi moderate creşte foarte mult riscul de a avea raporturi sexuale neprotejate. Mesajul transmis tinerilor trebuie să fie: “Un singur raport sexual neprotejat te poate contamina cu virusul HIV (SIDA) sau cu alte boli cu transmitere sexuală.”
3. Consumul de alcool duce la violenţă şi agresivitate. Sub influenţa consumului de alcool poţi interpreta greşit o remarcă sau un gest, ceea ce poate duce la comportamente agresive şi violenţă.
Prevenţia consumului de alcool are ca şi componente:
-informaţii privind consecinţele sociale şi de sănătate de scurtă şi de lungă durată ale consumului de alcool;
-formarea unor valori şi atitudini pozitive faţă de un stil de viaţă sănătos;
-discutarea şi analizarea rolului influenţei grupului, a familiei şi a mass-mediei în formarea şi menţinerea atitudinilor faţă de alcool;
-discutarea modului în care alcoolul poate diminua performanţele şcolare, profesionale etc.
-dezvoltarea deprinderilor de asertivitate şi de a face faţă presiunii grupului (deprinderea de a spune NU);
-dezvoltarea abilităţilor de luare a deciziilor, de gândire critică şi de management al stresului.
-desfăşurarea de activităţi de recreere sănătoase, cum sunt: sportul, muzica, artele plastice, activităţi de club, voluntariatul.
5. Drogurile şi dependenţa de droguri - Drogul este o substanţă a cărei utilizare creează dependenţă fizică şi psihică şi tulburări grave ale activităţii mentale, percepţiei şi comportamentului. Consumul de droguri este deja o problemă majoră a învăţământului românesc.
Prevenţia consumului de droguri este un proces complex la care trebuie să participe întreaga societate, familia, şcoala, elevii, organizaţiile nonguvernamentale şi cele guvernamentale. Şcoala are un rol esenţial în activitatea de prevenţie, prin obiectivul ei de formare a unor elevi care pot lua decizii responsabile şi sănătoase. Elevii sunt din ce în ce mai expuşi consumului de droguri, de aceea au nevoie de informaţii corecte despre droguri şi de formarea unor atitudini adecvate faţă de consumul de droguri.
Tipurile de droguri
-droguri de stimulare (cannabis, amfetamine, cocaina) – accelerează funcţionarea sistemului nervos central, producând alertă şi excitabilitate. Tinerii consumă aceste droguri din nevoia de senzaţii tari, iar ca efect principal este deformarea imaginii realităţii şi scăderea percepţiei riscului.
-droguri de relaxare (tranchilizante, barbiturice, sedative) – cunoscute şi sub numele de sedative, încetinesc activitatea sistemului nervos central, produc o stare de relaxare şi induc somnul. Tinerii care consumă aceste droguri simt nevoia de a se proteja de solicitările şi stimulările din mediu, de a evita confruntarea cu problemele, din sentimentul de neputinţă în a face faţă solicitărilor. Efectele posibile sunt: vorbire neclară, dezorientare, comportament specific stării de ebrietate.
-droguri halucinogene sau psihedelice (L.S.D., ecstasy, mescalina) - produc tulburări ale funcţionării intelectuale, inducând o stare pseudopsihotică cu iluzii şi halucinaţii. Efectele posibile sunt: o percepţie alterată a timpului şi distanţei, euforie şi comportament dezorientat.
Cei mai importanţi factori care duc la formarea unor atitudini pozitive faţă de droguri :
-curiozitatea - mulţi tineri cred că dacă consumă droguri o singură dată nu vor deveni dependenţi, dar în realitate este greu să te opreşti; anumite droguri dau dependenţă după o singură doză;
-rezolvarea problemelor - este important ca tânărul să înţeleagă că primul pas în rezolvarea problemelor este recunoaşterea lor şi nu evitarea acestora prin consumul unor substanţe;
-formarea unei imagini sociale - un tânăr care consumă droguri crede că poate câştiga aprecierea şi respectul celorlalţi, dar de cele mai multe ori este izolat de colegi şi prieteni şi creşte riscul de a se afla în situaţii ridicole;
-presiunea grupului - să fie la fel ca ceilalţi din grup; unii tineri consumă droguri pentru că prietenii lor consumă şi ei droguri;
-o stimă de sine scăzută - un tânăr cu o stimă de sine scăzută poate consuma droguri pentru a se simţi mai curajos, mai valoros sau mai interesant; în realitate însă, consumul de droguri te controlează şi manipulează şi duce la pierderea libertăţii de decizie;
-un răspuns la singurătate - unii tineri pot consuma droguri datorită problemelor pe care le au, a dificultăţilor de relaţionare şi comunicare.
Oamenii pot avea convingeri total eronate fată de riscul implicării lor în consumul de substanţe, ca de ex.:“Consumul unui drog o singură dată nu are efecte negative.” “Eu nu pot deveni dependenţi.” “Este uşor să te opreşti dacă doreşti.” “Consumul de alcool sau droguri îţi rezolvă problemele.” “Drogul te face să comunici mai uşor. “ “Drogul te face să te simţi liber!” “Numai indivizii slabi ajung dependenţi de droguri!” “Drogurile sunt oferite numai de străini!”
Mesajele transmise in programele de preventie a consumului de droguri, trebuie să pună în evidenţă efectele grave ale consumului de droguri:
Profesorii-consilieri au responsabilitatea de a semnala comportamentele directe şi indirecte ale consumului de droguri şi a solicita ajutorul părinţilor şi a specialiştilor în abordarea elevului care consumă droguri.
Comportamentele indirecte nu înseamnă în mod obligatoriu consum de droguri dar pot să constituie semne de alarmă. Pot fi observate mai multe astfel de comportamente, cele mai cunoscute fiind:
-schimbarea bruscă a comportamentului, elevul nu mai este aşa cum era înainte;
-trece fără motiv de la veselie la tristeţe;
-devine agresiv fără motiv;
-îşi pierde apetitul chiar şi pentru alimentele favorite;
-îşi pierde interesul faţă de şcoală, activităţile preferate (film, muzică, artă, sport, lecturi);
-este somnolent şi apatic fără motiv;
-are probleme financiare şi îi dispar lucruri de valoare (ceas, casetofon, bicicletă);
-şi-a schimbat grupul de prieteni;
-îşi ascunde noii prieteni şi nu vorbeşte despre preocupările lor;
-este în compania unor persoane care consumă alcool sau droguri;
-prezintă modificări afective şi comportamentale: este mai agresiv sau mai ostil, devine izolat, retras sau deprimat;
-are probleme acasă datorită consumului de alcool sau droguri;
-consumă alcool sau droguri în cantităţi mari;
-devine iritat şi necomunicativ când cineva îi pune întrebări despre consumul de alcool sau droguri, neagă că ar avea o problemă;
-utilizează alcool sau droguri cu regularitate şi în anumite perioade ale zilei (în fiecare seară sau în fiecare dimineaţă înainte de a merge la şcoală);
-continuă să consume alcool chiar şi când ceilalţi nu mai consumă (de exemplu, la o petrecere);
-are probleme de memorie – uită evenimente care s-au petrecut în timpul consumului de alcool sau droguri;
-este “beat” sau “ameţit” la şcoală;
-pleacă de la şcoală pentru a consuma alcool sau droguri;
-rămâne corigent sau repetent;
-are probleme la şcoală datorită consumului de alcool sau droguri;
-îşi asumă riscuri în timpul consumului de alcool sau droguri, cum ar fi sexul neprotejat;
-încalcă legea când este sub influenţa alcoolului sau drogurilor;
-conduce maşina sub influenţa alcoolului sau drogurilor;
-este implicat în accidente de maşină cauzate de consumul de alcool sau droguri.
Prevenţia consumului de droguri are ca şi componente:
-informaţii despre consecinţele de sănătate şi sociale ale consumului de droguri;
-formarea unor valori şi atitudini pozitive faţă de un stil de viaţă sănătos;
-discutarea şi analizarea rolului influenţei grupului în consumul de droguri;
-dezvoltarea deprinderilor de management al situaţiilor de criză prin învăţarea unor strategii de coping adaptative;
-dezvoltarea deprinderilor de management al conflictelor şi luare de decizii responsabile;
-discutarea modului în care drogurile îţi controlează modul în care gândeşti, simţi şi te comporţi;
-desfăşurarea de activităţi de recreere sănătoase, cum ar fi participarea la acţiuni de voluntariat (ex. programe de prevenţie a consumului de droguri).

6. Comportamentul sexual -Sexualitatea - dimensiune complexă a fiinţei umane
Sexualitatea este o componentă esenţială a vieţii oricărei persoane. Aspectele sale psihologice, biologice şi sociale sunt într-o relaţie de interdependenţă, conferindu-i astfel un caracter complex. În procesul de formare al adolescentului, rolul sexualităţii este pregnant, contribuind la conturarea identităţii de sine şi a celei sociale. Dezvoltarea unei sexualităţi armonioase la copii şi adolescenţi contribuie la formarea unei personalităţi armonioase şi în relaţie echilibrată cu sine şi ceilalţi. Este falsă echivalarea sexualităţii cu relaţia sexuală. Sănătatea sexuală înseamnă sănătatea întregului corp şi a universului psihic al individului. În ultimul deceniu, dreptul la educaţie sexuală a copiilor şi tinerilor este văzut ca un drept uman fundamental care trebuie respectat de orice societate democratică.
Scopul educaţiei sexuale - Scopul fundamental al educaţiei psihosexuale este promovarea sănătăţii sexuale şi implicit a sănătăţii psihice, fizice, emoţionale, sociale şi spirituale, cu alte cuvinte, a stării generale de bine. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea sexuală ca “integrarea aspectelor fizice, emoţionale, cognitive şi sociale în procesul dezvoltării pozitive a personalităţii, în care fiecare persoană are dreptul la informaţii adecvate şi relaţii sexuale responsabile.”
Programele tradiţionale de educaţie pentru sănătate sexuală erau focalizate pe oferirea de informaţii despre reproducerea umană, anatomia şi fiziologia umană, metode de contracepţie, boli cu transmitere sexuală. Educaţia sexuală era oferită doar adolescenţilor (12-18 ani), ignorându-se astfel că despre ea se poate vorbi de la o vârstă foarte mică. De asemenea, ea avea ca scop doar prevenirea unor “dezastre” (ex. sarcina nedorită, bolile cu transmitere sexuală, violul) prin întreţinerea fricii şi a sentimentului de culpabilitate. Aspectele pozitive ale sexualităţii erau ignorate. Discuţiile despre masturbare, homosexualitate, avort, menţinerea rolurilor tradiţionale ale femeilor şi bărbaţilor erau evitate. Cercetările în domeniu au arătat însă că aceste programe au o eficienţă redusă, iar uneori efecte negative sau contrare. Un alt aspect limitativ al programelor tradiţionale este faptul că intervenţiile nu erau integrate într-un proces de dezvoltare a sănătăţii emoţionale, cognitive, sociale şi comportamentale (Hyde, 1994). Astăzi, fiecare adult, şcoală, instituţie, comunitate, societate, trebuie să accepte că sexualitatea este un aspect natural şi firesc al vieţii fiecărui copil, adolescent, adult, vârstnic şi că ignorarea acestui adevăr reprezintă o încălcare a unui drept uman fundamental, dreptul la sănătate, armonie şi calitatea vieţii.
Educaţia pentru sănătate sexuală este un proces continuu ce se realizează pe parcursul întregii dezvoltări, cu elemente specifice fiecărei vârste şi nivelului de dezvoltare intelectuală şi emoţională. Încă de la vârste foarte mici copiii devin interesaţi de subiectele privind sexualitatea. Din nefericire, copiii îşi însuşesc de cele mai multe ori aceste informaţii de la colegii de joacă, prieteni, reviste de diverse facturi. Există riscul ca informaţiile să fie eronate şi astfel se perpetuează -atitudini care conduc la comportamente sexuale de risc (începerea prematură a vieţii sexuale, neutilizarea mijloacelor de contraceptie şi protecţie). Deseori părinţii evită discutarea acestor teme cu copiii lor. Tocmai de aceea şcolii îi revine un rol fundamental în oferirea unei percepţii adecvate asupra sexualităţii, în asigurarea cadrului în care elevii pot să discute liber despre sexualitate. Totodată, abordarea sexualităţii doar la vârsta adolescenţei şi focalizat doar pe reproducere şi contracepţie are ca rezultat menţinerea convingerii că sexualitatea este similară cu relaţia sexuală. În acest mod nu se percepe aria largă pe care o implică sexualitatea, începând cu acceptarea propriei corporalităţi şi terminând cu deciziile responsabile pe care le implică. Programele de educaţie pentru sănătate sexuală trebuie realizate adecvat vârstei şi nivelului de dezvoltare intelectuală şi emoţională a elevului. Pe lângă faptul că psihosexualitatea este o componentă esenţială a procesului de dezvoltare a unei personalităţi armonioase, mai există o serie de motive pentru care abordarea acesteia este esenţială:
-scăderea vârstei la care adolescenţii devin activi sexual;
-creşterea incidenţei contaminării HIV - SIDA;
-creşterea incidenţei contaminării cu alte boli cu transmitere sexuală;
-creşterea numărului de sarcini nedorite în rândul adolescentelor;
-creşterea numărului de abuzuri sexuale – viol, hărţuire sexuală, incest;
-numărul crescut de avorturi.
Este nefondată convingerea părinţilor şi a profesorilor că a educa sexual copiii şi tinerii presupune transmiterea de informaţii “tehnice” despre biologia şi fiziologia actului sexual. Probabil din această convingere inadecvată apare eludarea sarcinii de “educator sexual”, atât a profesorilor cât şi a părinţilor. Responsabilitatea ei este delegată către aşa numitele “persoane de specialitate” (medic, asistent medical, psiholog). Printr-o astfel de delegare se medicalizează un aspect natural al vieţii oricărui adolescent. Nu are aşa mare relevanţă cantitatea de informaţii despre sexualitate, cât mesajul că şcoala este şi trebuie să fie un loc în care elevii vorbesc deschis, onest şi fără inhibiţii, împreună cu profesorul, despre una dintre componentele personalităţii lor. Copiii şi adolescenţii nu vor mai echivala sexualitatea cu un subiect tabu, care nu poate fi discutat împreună cu adulţii. Elementul esenţial al procesului de educaţie pentru sănătatea sexuală este promovarea unor valori adecvate privind sexualitatea proprie şi a celorlalţi.
Valorile sexualităţii:
-Sexualitatea este o componentă sănătoasă şi naturală a vieţii.
-Toate persoanele sunt sexuale.
-Sexualitatea include dimensiuni fizice, etice, spirituale, psihologice şi emoţionale.
-Toate persoanele au dreptul şi obligaţia să ia decizii sexuale responsabile.
-Toate deciziile sexuale au consecinţe emoţionale, comportamentale sau de sănătate.
-Indivizii şi societatea beneficiază când copii discută despre sexualitate ca de un proces natural în atingerea maturităţii psihice.
-Implicarea prematură în comportamente sexuale presupune riscuri.
-Tinerii au dreptul la acces la informaţie despre serviciile de planificare familială şi îngrijire medicală.
-Persoanele îşi exprimă sexualitatea în moduri diferite.
-Oamenii trebuie să respecte şi să accepte diversitatea valorilor şi credinţelor despre sexualitate care există în comunitatea respectivă.
-Abstinenţa sexuală este cea mai eficientă metodă de a preveni sarcina nedorită şi infecţia HIV/SIDA.
Educaţia pentru sănătatea sexuală este un proces de formare de atitudini, convingeri şi valori despre identitate de sine, imagine corporală, relaţii interpersonale, intimitate şi iubire, comunicare, decizie şi responsabilitate. Educaţia sexuală se adresează componentelor psihologice (cognitivă, emoţională, comportamentală) sociale, spirituale şi biologice ale sănătăţii.
Programele eficiente de educaţie psihosexuală se focalizează pe atingerea a 4 obiective fundamentale:
1.formarea de convingeri, valori şi atitudini despre sine şi ceilalţi - oferirea unui cadru adecvat în care adolescenţii să aibă posibilitatea de a-şi explora propria persoană şi evalua atitudinile sexuale cu scopul dezvoltării propriilor valori. Formarea acestor valori are ca şi suport dezvoltarea stimei de sine şi a responsabilităţii faţă de sine şi faţă de ceilalţi în manifestarea sexualităţii; a capacităţii de a face distincţia dintre iubire şi atracţie sexuală, iubire şi camaraderie; a înţelegerii consecinţelor comportamentului sexual activ; a menţinerii unui echilibru între nevoia de independenţă şi rolul de fiu/fiică, elev, frate/soră; a capacităţii de a spune NU, respectiv de a accepta un refuz; perceperea efectelor streotipiilor de gen social asupra propriei persoane (ex. pentru că sunt fată/băiat trebuie să….) şi înţelegerea faptului că băieţii şi fetele au drepturi şi responsabilităţi egale;
2.dezvoltarea deprinderilor de relaţionare interpersonală - oferirea unui cadru adecvat pentru dezvoltarea deprinderilor de comunicare şi relaţionare pozitivă cu persoane de sex opus, cu cele adulte; de exprimare a afectivităţii, iubirii şi intimităţii conform propriilor valori; de a face faţă presiunii grupului, partenerului şi mass-mediei; de a se opune relaţiilor de manipulare şi exploatare; de management al situaţiilor de conflict dintr-o relaţie; de negociere şi stabilire de limite;
3.dezvoltarea responsabilităţii faţă de sine şi ceilalţi - formarea de atitudini şi comportamente responsabile faţă de propria sexualitate şi cea a partenerului; perceperea faptului că exprimarea iubirii romantice poate lua şi alte forme, şi fără exprimări sexuale; diferenţiere între comportamentele sexuale cu risc crescut faţă de cele cu risc redus; perceperea beneficiilor întârzierii debutului de viaţă sexuală şi a abstinenţei de la sex în situaţii de risc; încurajarea utilizării metodelor contraceptive şi a metodelor de protejare a sănătăţii sexuale; respectarea deciziei celuilalt, respectarea confidenţialităţii; decizii responsabile privind viaţa de cuplu şi viaţa de familie; trasarea unor scopuri de durată medie şi a unor planuri de viitor. Programele de educaţie sexuală se focalizează şi asupra dezvoltării abilităţilor de evitare a relaţiilor de abuz fizic, emoţional sau sexual. O componentă centrală a promovării educaţiei sexuale este dezvoltarea implicării adolescenţilor în participarea la activităţi de voluntariat pentru educarea celorlalţi tineri din şcoală şi comunitate.
4.informarea - oferirea unor cunoştinţe despre creştere şi dezvoltare, anatomia şi fiziologia reproducerii, comportament sexual, sarcină, avort, metode contraceptive, abuz sexual, boli cu transmitere sexuală (BTS), HIV/SIDA, servicii medicale, sociale şi psihologice, instituţii şi organizaţii din comunitate care asistă dezvoltarea copiilor şi tinerilor în acest domeniu.
Tematica educaţiei sexuale - Integrarea sexualităţii în dezvoltarea psihologică presupune luarea în considerare în programele de educaţie a celor 6 componente de bază: dezvoltare umană, relaţii interpersonale, deprinderi personale, comportament sexual, sănătate sexuală, societate şi cultură. Toate aceste componente se abordează la toate vârstele într-un proces de complementaritate, esenţial pentru o dezvoltare armonioasă.
Câteva repere generale pentru educaţia psihosexuală.
1. Dezvoltarea umană
• Acceptarea şi aprecierea propriului corp
• Formarea unei imagini corporale realiste
• Căutarea de informaţii despre dezvoltarea sexuală
• Acceptarea dezvoltării sexuale ca o componentă a dezvoltării umane
• Interacţiunea cu ambele sexe într-un mod potrivit şi respectuos
• Acceptarea diferenţelor de gen
• Respectarea orientării sexuale a celorlalţi
2. Relaţiile interpersonale
• Dezvoltarea deprinderilor de relaţionare pozitivă
• Exprimarea dragostei şi intimităţii în moduri diferite şi responsabile
• Dezvoltarea şi menţinerea relaţiilor semnificative
• Evitarea relaţiilor de exploatare şi de manipulare
• Formarea unor atitudini pozitive faţă de relaţiile de prietenie
• Luarea de decizii privind stilul de viaţă sănătos
3. Deprinderi personale
• A trăi potrivit propriilor valori
• Asumarea responsabilităţii pentru propriul corp
• Luarea de decizii responsabile
• Dezvoltarea asertivităţii
• Comunicarea eficace cu familia, colegii şi prietenii
• Abilitatea de a face faţă presiunii grupului
4. Comportament sexual
• Trăirea unor sentimente sexuale fără a le exprima printr-un act sexual
• Căutarea de noi informaţii pentru dezvoltarea sexualităţii
• Implicarea în relaţii sexuale caracterizate prin responsabilitate, onestitate şi încredere
• Exprimarea propriei sexualităţi respectând drepturile altora
• Exprimarea sexualităţii potrivit propriilor valori
5. Sănătate sexuală
• Cunoaşterea şi utilizarea metodelor de contracepţie pentru a evita sarcinile nedorite
• Evitarea contactării sau transmiterii bolilor cu transmitere sexuală
• Informare privind modalităţile de prevenire a infectării cu virusul HIV
• Informare privind SIDA
• Prevenirea abuzului sexual
6. Societate şi cultură
• Evaluarea impactului familiei, culturii, religiei, mass-mediei asupra convingerilor, valorilor şi comportamentelor legate de sexualitate
• Respingerea abordării vulgare şi de tip pornografic a sexualităţii şi valorilor sexuale
• Atitudine critică faţă de percepţia socială a femeii ca “obiect sexual”
• Implicarea în programele educative de educaţie pentru sănătate sexuală
• Demonstrarea toleranţei faţă de cei cu stiluri de viaţă şi valori sexuale diferite
Atitudinile eronate faţă de sexualitate sunt generate de aşa numitele “mituri”. Acestea sunt convingeri iraţionale, neadevăruri, larg răspândite într-o anumită cultură sau societate, astfel încât sunt considerate naturale şi reale. Miturile furnizează răspunsuri gata “confecţionate” la întrebările general umane despre noi înşine, despre alţii (bărbaţi-femei), despre relaţiile noastre şi mediul în care trăim şi, dacă nu sunt identificate, pot să influenţeze negativ comportamentul, mai ales al tinerilor, dar nu numai. Elevii pot fi învăţaţi să identifice miturile şi să le combată atât atitudinal cât şi comportamental. Fiecare din miturile prezentate mai jos pot constitui punctul de plecare a unor discuţii de tip dezbatere, sau a unor exerciţii prin care elevii ajung să înţeleagă consecinţele grave (uneori fatale - ex. contaminare HIV) a acestor mituri acceptate şi puse în practică de ei.
Deseori miturile despre sexualitate decurg din menţinerea unei imagini tradiţionale, de tip patriarhal, a rolurilor de sex. Aceste roluri poartă numele de gen social (gender). Conceptul de gen social a fost lansat ca răspuns la nevoia de a face distincţie între caracteristicile biologice ale bărbatului şi femeii şi cele construite social şi cultural. Noţiunea de gen social are ca scop depăşirea perspectivei reducţioniste referitoare la biologia ca şi destin. Cu alte cuvinte, conceptele de sex şi gender (gen social) sunt utile în scopul contrastării setului de fapte biologice celor culturale. Cu alte cuvinte, masculinitatea şi feminitate există doar în mintea celui care percepe. Biologia determină dacă suntem băiat sau fată. Cultura determină ceea ce înseamnă să fii “bărbat” sau “femeie” şi ce tipuri de comportament sau trăsături de personalitate sunt dezirabile pentru fiecare. Altfel spus, feminitatea şi masculinitatea reprezintă ceea ce aşteaptă alţii de la femei şi bărbaţi. Deci, feminitatea şi masculinitatea nu sunt altceva decât construcţii sociale. Prin intermediul miturilor, ca forme de comunicare culturală, semnificaţia noţiunilor de femeie şi bărbat este naturalizată şi biologizată, şi astfel deghizată cu consecinţe negative atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi. Şcolii îi revine un rol important în combaterea menţinerii rolurilor sociale tradiţionale.
Miturile adolescenţilor despre sexualitate:
• Este inacceptabil pentru un bărbat să fie virgin.
• Doar făcând dragoste ne vom dovedi unul altuia cât de mult ne iubim.
• Bărbaţii trebuie să-şi manifeste masculinitatea: fizică şi sexuală.
• Impulsurile sexuale sunt mai puternice la bărbaţi.
• Bărbaţii trebuie să aibă relaţii sexuale cu cât mai multe fete pentru a dobândi experienţă.
• Fetelor le face plăcere la fel de mult ca şi băieţilor să facă SEX, dar ele trebuie să spună NU pentru a-şi menţine reputaţia.
• Când fetele spun NU este de fapt POATE sau DA.
• Bărbaţii nu vorbesc despre SEX, ei îl practică.
• Dacă nu fac dragoste cu el am să îl pierd.
• Fetelor le face plăcere să fie convinse mai mult timp (chiar şi lacrimile fac parte din ritualul firesc).
• Băieţii trebuie să fie iniţiatorii actului sexual.
• Fetelor le plac băieţii care deţin controlul.
• După ce un băiat se excită, el nu se mai poate controla.
• O fată nu poate rămâne gravidă după primul act sexual.
• Poate am noroc şi nu rămân gravidă.
• Dacă o fată foloseşte metode contraceptive probabil nu este prea “cuminte”.
• Iubirea între doi tineri înseamnă întotdeauna şi relaţii sexuale.
• Contactul fizic trebuie întotdeauna să ducă la sex.
• Bărbaţii trebuie să fie performanţă în domeniul sexual.
• O femeie modernă trebuie să aibă relaţii sexuale premaritale.
• Bărbatul trebuie să aibă controlul în relaţiile sexuale.
• Femeia trebuie să răspundă întotdeauna iniţiativelor sexuale ale bărbatului.
• Bărbaţii doresc întotdeauna să facă sex.
• Este prea jenant să vorbesc cu prietena/prietenul meu despre prezervative.
• Prezervativele diminuează spontaneitatea şi plăcerea actului sexual.
• Cei mai mulţi adolescenţi şi-au început viaţa sexuală.
• Viaţa sexuală este o cale de a deveni adult.
Riscul pentru HIV/SIDA - Astăzi, când boala SIDA a ajuns să fie denumită “flagel mondial” şi riscul contaminării cu virusul HIV “pandemie” (viteză şi arie de contaminare mai mare decât în cazul unei epidemii), educaţia sexuală nu poate ignora această realitate “postmodernă”:
• pe mapamond, în fiecare zi, aproximativ 16.000 de persoane se infectează cu HIV;
• în lume există aproximativ 40 milioane de persoane infectate cu HIV;
• de la declanşarea epidemiei au murit 18,8 milioane de oameni;
• numai în anul 1999, 620.000 de copiii sub 15 ani au fost infectaţi cu virsul HIV;
• Centrul de Statistică al Statelor Unite estimează că dacă prevenţia nu este intensificată, în anul 2010, SIDA va produce o creştere a mortalităţii infantile cu pană la 75%;
• România se situează pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte numărul de copii bolnavi de SIDA;
• în ultimii ani a crescut îngrijorător de mult numărul tinerilor din România infectaţi cu HIV.
• nu există tratament sau vaccin pentru SIDA.
• simptomatologia bolii poate fi ameliorată sau întârziată, dar SIDA este o boală letală.
Prevenirea transmiterii infectării cu HIV pe cale sexuală se realizează prin utilizarea obligatorie a prezervativului, prin efectuarea testului HIV de către ambii parteneri, prin păstrarea fidelităţii în cuplu. Singura cale perfect sigură de a evita infectarea cu HIV este abstinenţa sexuală.
Formarea unei reprezentări sau percepţii corecte a bolii are un rol semnificativ în adoptarea unui stil de viaţă sanogen şi în adoptarea unor comportamente de protecţie. Ca şi la toate celelalte tematici despre sexualitate elevii îşi însuşesc multe informaţii greşite de la colegi sau din alte surse neadecvate de informare. Un model complet de reprezentare a bolii presupune informaţii corecte despre boală, despre cauze, evoluţie în timp, consecinţe, controlabilitate. Evaluarea miturilor despre HIV/SIDA trebuie să cuprindă toate cele 5 aspecte ale unei reprezentări complete.
Identificarea mecanismelor defensive faţă de riscul HIV/SIDA este un alt element esenţial în procesul de prevenţie. Multe persoane recurg frecvent la mecanisme de apărare faţă de ceva despre care nu au informaţii suficiente. Ca şi consecinţă a utilizării acestor mecanisme defensive este implicarea în comportamente de risc (actul sexual neprotejat). Identificarea şi modificarea acestor atitudini este foarte importantă în procesul de dezvoltare a comportamentelor de protecţie.
Cele mai frecvent utilizate mecanisme defensive faţă de riscul contaminării HIV:
-negarea – “Eu nu mă pot îmbolnăvi de SIDA!”;
-proiecţia – “Numai prostituatele şi homosexualii pot să se infecteze cu virusul HIV.”;
-raţionalizarea – “Nici prietenii mei nu folosesc prezervativ şi nu s-au îmbolnăvit!”;
-represia – “De ce să ne gândim la ce poate fi mai rău? Dacă este să se întâmple, oricum nu poţi face nimic!”.
Prevenţia transmiterii virusului HIV trebuie să cuprindă: informaţii corecte despre ce este HIV/SIDA, identificarea mecanismelor de apărare şi a modalităţilor de percepere, reprezentare a bolii, responsabilizarea individului privind propria sănătate, formarea unei reprezentării corecte a bolii, distincţia dintre un seropozitiv şi a fi bolnav de SIDA, combaterea miturilor (ex. SIDA se ia prin strângere de mână, numai prostituatele şi homosexualii fac SIDA), modalităţile de transmitere, modalităţile de protecţie, testul HIV, unde se poate face, cine ar trebui să îl facă şi formarea unor atitudini adecvate privind persoanele cu SIDA (eliminarea stereotipurilor faţă de persoanele cu SIDA).
Informarea corectă a tinerilor despre SIDA îi va ajuta să separe realitatea de ficţiune şi să anuleze riscul de îmbolnăvire. Mai mult decât atât, elevii trebuie să fie încurajaţi să devină voluntari în programele de reducere a riscului de transmitere a virusului HIV, prin informarea altor tineri, combaterea miturilor şi prejudecăţilor privind SIDA.
Studiile de evaluare a programelor de educaţie sexuală au dovedit că în urma programelor de educaţie sexuală elevii:
a)sunt mai bine şi mai corect informaţi privind comportamentul sexual, metodele de contracepţie, modalităţile de prevenire a abuzului sexual;
b)şi-au format un set de valori sănătoase despre sexualitate;
c)ştiu să caute şi să evalueze mai corect diferitele surse de informaţii despre sexualitate;
d)iau decizii mai responsabile în ceea ce priveşte începerea vieţii sexuale;
e)scade numărul de elevi activi sexual;
f)reduce numărul de sarcini nedorite;
g)reduce incidenţa bolilor cu transmitere sexuală;
h)creşte calitatea relaţiilor de cuplu şi calitatea vieţii.
Obstacole în realizarea educaţiei sexuale - Studiile de evaluare a eficienţei educaţiei sexuale au identificat o serie de obstacole care pot să interfereze cu o activitate de formare pozitivă:
a)Teama adulţilor că discutarea subiectelor legate de sexualitate îi va determina pe elevi să experimenteze viaţa sexuală şi, în consecinţă, este mai bine ca aceste subiecte să nu fie abordate. Cercetările arată că decizia adolescenţilor privind începerea vieţii sexuale este rezultatul sistemului lor de valori şi atitudini format pe parcursul întregii dezvoltări. Cu cât aceste valori şi atitudini sunt mai bine consolidate (încrederea în sine, luarea de decizii responsabile, comunicare interpersonală armonioasă), cu atât adolescentul îşi va întârzia debutul de viaţă sexuală. Lipsa informaţiilor şi nediscutarea subiectelor de interes pentru adolescenţi nu duce decât la implicarea acestora în comportamente sexuale de risc şi formarea unei percepţii greşite despre sexualitate.
b)Uneori profesorii şi părinţii pot să nu fie de acord cu anumite atitudini şi comportamente. Profesorul nu trebuie să transmită elevilor - şi cu atât mai puţin să impună - valorile sale personale, legate de sexualitate; profesorul consilier este un facilitator care încurajează dezbaterile de opinii despre valorile sexuale. Important este ca elevii să fie învăţaţi exerciţiul argumentării, să motiveze de ce aderă sau de ce resping acele atitudini sau comportamente. Nu spiritul critic sau cel de culpabilizare trebuie să domine aceste dezbateri, ci dorinţa de a asculta şi a înţelege argumentaţia adolescentului/colegului.
c)Un alt obstacol este generat de teama profesorilor că nu vor şti să dea răspunsuri corecte la întrebările adolescentului. Ora de consiliere are ca şi obiective formarea unor atitudini şi valori adecvate şi învăţarea elevilor să evalueze diferitele surse de informaţii despre sexualitate. Profesorul poate sugera elevilor parcurgerea unor materiale de specialitate şi să modereze discuţia despre tema citită.
d)Un impediment major în realizarea unei educaţii sexuale corecte este dezvoltarea la copii şi adolescenţi a sentimentului de jenă sau de vinovăţie. Unii adulţi abordează aceste teme sub “umbrela” moralităţii, respectiv a imoralităţii, sugerând mesajul că interesul sexual al adolescenţilor se află la graniţa între moral şi imoral. Sexualitatea adolescentului nu trebuie “expediată” de către adult în sfera interdicţiei, vulgarului sau imoralului. Studiile au arătat că adulţii care au avut o educaţie sexuală rigidă, dominată de prejudecăţi, bazată pe învinovăţire şi considerarea sexului ca un lucru ruşinos, au manifestat la vârsta adultă disfuncţii sexuale şi o viaţă de cuplu nesatisfăcătoare.
e)Neadecvarea discuţiilor cu nivelul de dezvoltare mentală şi emoţională al elevilor (această neadecvare poate fi în ambele sensuri: fie depăşeşte nivelul de dezvoltare, fie acesta este subevaluat).
f)Focalizarea pe situaţiile de criză: deseori educaţia sexuală este redusă la prevenţia sarcinilor şi a bolilor cu transmitere sexuală; aşa cum am arătat până acum sexualitatea înseamnă mult mai mult decât reproducere, sarcină, contracepţie, boli, abuz. Este adevărat că acestea pot să devină aspecte negative şi problematice pentru un adolescent, dar sexualitatea înseamnă în primul rând asimilarea în identitatea personală a acestei dimensiuni psiho-sociale şi biologice complexe a personalităţii umane.
g)Discutarea despre sexualitate la un nivel abstract, teoretic, ştiinţific şi medicalizat. Nu este suficient să oferim doar informaţii, este mai important să formăm convingeri, atitudini şi comportamente care respectă drepturile umane fundamentale şi au consecinţe pozitive asupra vieţii individuale.
h)Folosirea unor clişee evaluative despre anumite persoane şi ridiculizarea sau discriminarea lor.
i)Sentimentul de jenă în discutarea subiectelor despre sexualitate poate bloca comunicarea elev-adult. Abordarea sexualităţii trebuie realizată gradual, în funcţie de nivelul procesului de dezvoltare psihică şi fizică al elevilor (vezi programa şcolară). Focalizarea pe aspectele legate de convingeri, atitudini şi valori, şi mai puţin pe subiectele legate de anatomia şi fiziologia organelor genitale, reduc sentimentul de disconfort al profesorului şi elevilor. Profesorul-consilier, prin cursurile de formare prin care şi-a dobândit noua competenţă, ar trebui să nu mai perceapă ca fiind problematic subiectul educaţiei sexuale. Totuşi, în cazul în care acesta simte că nu îşi poate depăşi reticenţele, este indicat să invite la ora de consiliere psihologul şcolar sau medicul de planificare familială. În acest mod elevii nu vor fi frustraţi de un drept fundamental al lor şi anume informarea şi discutarea despre una dintre componentele cheie ale identităţii lor personale şi sociale - sexualitatea.
În final, putem sumariza că a face educaţie sexuală eficientă înseamnă a vorbi cu elevii despre:
• cunoaştere de sine
• corp, emoţii, stare de bine
• comunicare şi relaţii interumane
• valori şi modele
• presiunea grupului, mass-mediei, partenerului
• încredere în sine şi asertivitate
• decizie şi responsabilitate
• dragoste şi încredere
• negociere şi stabilire de limite
• mituri sexuale
• manipulare şi influenţare
• abuz emoţional şi sexual
• orientare sexuală
• stereotipii de gen social
• comportamente sexuale de risc
• contracepţie
• sarcină
• avort
• HIV/SIDA, alte boli cu transmitere sexuală
• planuri de viitor
• educarea sexuală a tinerilor de către tineri
• sănătate fizică, psihică, socială, emoţională, spirituală, sexuală.
7. Alte comportamente relevante pentru sănătate
-practicarea regulată a exerciţiului fizic
-comportament alimentar raţional
-evitarea expunerii la soare neprotejat
-verificări medicale regulate, screeninguri
-evitarea accidentelor rutiere prin utilizarea în autovehicule a centurii de siguranţă sau a căstii de protecţie (biciclete, motociclete)
-evitarea accidentelor casnice
8. Principii şi tipuri de prevenţie ale comportamentelor de risc
Programele de promovare a sănătăţii vor viza reducerea comportamentelor de risc, respectiv a fumatului, consumului de alcool şi droguri, a comportamentului alimentar şi sexual deficitar şi vor încuraja practicarea comportamentelor protective (exerciţiul fizic, relaxare, etc…). Programele de prevenţie trebuie să respecte anumite principii care, totodată vor fi adaptate în funcţie de nivelul şi tipul programului de prevenţie.
Principiile programelor de prevenţie -
1. Tulburările clinice sunt determinate de relaţii complexe cu factorii de risc
2. Expunerea la mai mulţi factori are efecte cumulative şi interactive
3. Boli/disfuncţii diferite au factori de risc similari
4. Importanţa factorilor de risc diferă în funcţie de stadiul de dezvoltare a persoanei
5. Promovarea factorilor de protecţie diminuează efectul factorilor de risc
6. Prevenţia eficientă solicită intervenţii coordonate în domenii diferite
7. Acţiunile de combatere a factorilor de risc trebuie să fie iniţiate înaintea instalării disfuncţiilor/bolii
8. Programele de prevenţie trebuie să încorporeze datele cercetărilor din domeniu
9. Programele de prevenţie trebuie să vizeze în aceeaşi măsura efectele de scurtă durată cât şi cele de lungă durată
10. Programele de prevenţie trebuie adaptate la tipul şi nivelul de intervenţie.
Nivele de realizare a programelor de prevenţie:
-Guvernamental (măsuri legislative şi politici sanitare)
-Comunitar (măsuri la nivelul unui judeţ, oraş, cartier)
-Organizaţional (măsuri la nivelul instituţiilor, şcolilor, organizaţiilor profesionale)
-Grup (adolescenţi, soldaţi, prizonieri, abuzatori)
-Individual
Tipuri de programe de prevenţie:
-Primară (vizează intervenţii la nivel populaţional, înainte ca orice disfuncţie sau tulburare să se manifeste).
-Secundară (urmăreşte identificarea grupurilor, situaţiilor de risc şi acţionarea asupra lor în scopul reducerii riscului de apariţiei a bolii).
-Terţiară (se realizează de obicei în mediul clinic, prin abordarea factorilor de risc la persoanele bolnav, în scopul preveni recăderilor şi cronicizării bolii şi a unei recuperări mai rapide.
9. Modele şi factori care influenţează stilul de viaţă
Cercetătorii din domeniul psihologiei sănătăţii au dezvoltat mai multe modele explicative (de ce se practică sau nu anumite comportamente), predictive (factori, caracteristici care pot să anticipeze practicarea unor comportamente specifice) sau de intervenţie (pentru modificarea comportamentelor de risc sau întărirea a celor de protecţie).
Pentru a asigura eficienţa intervenţiilor psihologice, Michie şi Abraham (2004) recomandă elaborarea de intervenţii bazate pe teorie şi date empirice. Prin urmare, şi în cazul prevenţiei primare şi secundare a bolilor, trebuie identificate acele modele şi teorii care s-au dovedit eficiente în reducerea riscului de apariţiei sau evoluţie nefavorabilă a bolii. Cele mai utilizate modele de schimbare a comportamentelor de risc şi neadecvate sunt:
• Modelul Învăţării sociale (Bandura, 1977, 1986)
• Modelul Convingerilor despre Sănătate (Rosenstock, 1974)
• Teoria Comportamentului Planificat (Fishbein & Ajzen, 1986)
• Modelul Stadiilor Schimbării (Prochaska şi DiClemente, 1984, 1986).
Modelul învăţării sociale (Bandura) este un model explicativ care ne arată că, comportamentele sunt învăţate prin imitare, datorită persuasiuni sociale sau prin întăririle primite de la grupul de apartenenţă, prieteni. În acest sens un rol covărşitor îl are mass media şi mesajele publicitare.
Componentele principale din modelul elaborat de Bandura sunt:
1. determinismul reciproc (comportamente rezultate din interacţiuni sociale)
2. cunoştinţe (informaţii relevante care pot schimba comportamentele de risc)
3. expectaţii (convingeri privind probabilitatea consecinţei unui comportament)
4. auto-eficacitatea (încrederea în abilitatea de a desfăşura acţiuni cu succes)
5. învăţarea vicariantă (observarea comportamentelor altora şi a consecinţelor acestora)
6. întăriri (recompense pentru anumite comportamente)
O modalitate de aplicare a acestor principii este utilizarea diverselor forme de mass-media. Unul dintre primele programe care a utilizat o astfel de intervenţie a fost programul de prevenţie a BCV „Stanford Three Towns”. Acesta a inclus intervenţii educaţionale realizate prin intermediul mai multor canale media (TV, radio, broşuri). De exemplu s-au prezentat persoane care modelau comportamente sanogene: participau la exerciţii fizice, găteau sănătos etc. Programul a obţinut rezultate foarte bune în ceea ce priveşte modificare comportamentelor de risc pentru dezvoltarea BCV în cadrul comunităţilor unde s-a desfăşurat (Benett et al., 2004).
Modelul convingerilor despre sănătate (Rosenstock, Becker): conform acestui model (figura 4.1.) persoana adoptă sau nu un comportament de risc în funcţie de:
1. percepţia ameninţării bolii sau comportamentului de risc;
2. a vulnerabilităţii personale faţă de accea boală;
3. severitatea bolii care poate fi declanşată de acel comportament ;
4. autoeficacitatea,adică capacitatea sa de a renunţa la comportamentul de risc ;
5. avantajele şi dezavantajele (costurile şi beneficiile) practicării acelui comportament (sănătos sau de risc).
Toate aceste percepţii vor determina intenţia care declanşează comportamentul sanogen sau patogen.
Alfel spus, percepţia ameninţării este influenţată de informaţiile pe care un tânăr le are despre acel comportament sau boală şi este influenţată de trei factori:
a) valorile generale privind sănătatea (“Sunt preocupat de sănătatea mea”);
b) convingerile privind vulnerabilitatea la o anumită boală (“Mama mea este supraponderală aşa că şi eu voi fi supraponderală”);
c) convingerile despre consecinţele bolilor (“Voi muri dacă voi avea cancer pulmonar”). Alţi factori care sunt relevanţi în percepţia ameninţării: variabilele demografice (vârstă, sex, rasă, etnie), variabile psihosociale (caracteristici de personalitate, norme sociale, presiunea grupului), variabile structurale (cunoştinţele despre o boală). Evaluarea costurilor şi beneficiilor adoptării unor comportamente este un alt factor important în formarea atitudinii faţă de comportamentele protectoare şi de risc şi are un rol important în luarea unei decizii adecvate pentru adoptarea unui stil de viaţă sănătos. Aceste “costuri” sau consecinţe pot fi materiale (“Nu am bani să merg la o sală de sport”) sau psihologice ( “Nu voi mai avea atât de mult timp să stau cu prietenii mei dacă merg la sport.”). Persoanele trebuie învăţate să evalueze aceste costuri şi consecinţe în adoptarea unui comportament. Pe lângă aceste variabile care influenţează adoptarea comportamentului sanogen, a fost descrisă existenţa unor amorse care declanşează acţiunea. De exemplu dacă o persoană suferă un infarct miocardic, va fi mai motivată să adere la tratament sau la un stil de viaţă sanogen, în comparaţie cu o persoană care nu a avut această experienţă.
Teoria comportamentului planificat -TCP (Ajzen, Fishbein, 1985, 1988) face parte din categoria teoriilor social-cognitive de explicare şi predicţie a comportamentelor de sănătate . TCP subliniază rolul central pe care îl au convingerile şi atitudinile în practicarea anumitor comportamente sanogene, respectiv patogene. Aceste convingeri iau forma unor norme subiective, care pot fi norme descriptive, adică ce crede o persoană despre modul în care anturajul apropiat se comportă (ex. prietenii mei fumează; colegii mei fac sport; prietenii mei folosesc întotdeauna centura de siguranţă când sunt în maşină; fraţii mei îşi fac regulat controlu medical); sau norme injunctive, adică modul în care persoana percepe încurajările celor apropiaţi de a practica sau nu anumite comportamente (ex. prietenii mei doresc ca şi eu să încep să consum alcool ; sau prietenii mei doresc să renunţ la bătuturile alcoolice ; sau persoanele apropiate mie ar aproba daca eu aş începe să slăbesc). Aceste norme subiective crează presiune asupra persoanei de a practica sau de a stopa practicarea anumitor comportamente. Totodată ele se reflectă în atitudini pro sau contra unor comportamente (ex. este amuzant să merg pe jos zilnic 10 km ; sau este plictisitor să am grijă ce mânănc ; este înţelept să nu mai mănanc atat de multă ciocolată ; este o prostie să mă las de fumat ). Alte două componente esenţiale ale modelului TCP, alături de norme şi atitudini sunt : controlul comportamental perceput (ex. pot să mă las de fumat ; ştiu unde trebuie să merg pentru testul Papanicolau ; ştiu cum să fac faţă obstacolelor în a nu mă lăsa tentat de consumul excesiv de alcool) ; respectiv intenţia de a practica comportamentul (intenţionez ca în următoarele 2 luni să merg pentru un control general la medic). Normele subiective, atitudinea şi perceperea controlului comportamental sunt cei mai buni predictori pentru intenţia de a practica un anume comportament, iar intenţia la rândul ei este un bun predictor pentru comportament.
Conform TPB cel mai bun predictor al comportamentului este intenţia unei persoane de a adopta acel comportament ( de ex. „Intenţionez să fac exerciţii fizice regulat”). Intenţia reflectă motivaţia unei persoane de a adopta comportamentul, precum şi timpul şi efortul pe care persoana este dornică să îl depună în acest scop (Ajzen, 1991). Intenţia este la rândul său determinată de atitudini, norme subiective şi percepţia controlului comportamental. Prin urmare, pentru schimbarea unor comportamente de risc, este necesară intervenţia la nivel atitudinal, al convingerilor normative şi a celor asociate cu percepţia propriului control asupra acelor comportamente de risc, şi al formulării intentenţiei de practicare cotidiană a comportamentelor sănătoase. Multe cercetări empirice susţin validitatea acestui model, care nu este scutit nici de critici.
Modelul stadiilor schimbării (Prochaska şi DiClemente, 1984, 1986) a fost elaborat iniţial pentru a înţelege schimbarea comportamentului de a fuma (figura 4.3.) Ulterior a devenit unul dintre cele mai populare modele de modificare comportamentală, utilizat cu succes în cazul tratamentului pentru adicţii şi probleme comportamentale, cum ar fi: controlul greutăţii, exerciţiul fizic, consumul de droguri şi abuzul de alcool.
Asumpţia din spatele acestui model este aceea că modificarea unui comportament se realizează treptat şi presupune parcurgerea unui număr de stadii, caracterizate de atitudini, credinţe şi valori diferite. Prin urmare, conceptul cheie în cadrul acestui model este acela de stadiu. Modificarea comportamentală presupune parcurgerea a şase stadii:
(1) pre-contemplare: nu există dorinţa de schimbare şi/sau problema (comportamentul de risc) nu este conştientizată ca „problemă”;
(2) contemplare: apare intenţia de a schimba comportamentul de risc în următoarele 3-6 luni, dar fără realizarea unui plan concret în acest sens, fără a învăţa modalităţi de a iniţia modificări comportamentale;
(3) pregătire pentru acţiune: apare intenţia de a trece la acţiune în următoarea lună, intenţie care de multe ori este declarată explicit, şi se explorează modalităţile în care schimbarea poate fi realizată;
(4) acţiunea în vederea realizării schimbărilor scontate (de ex. scăderea în greutate sau renunţarea la fumat); se învaţă modalităţi specifice de modificare sau diminuare a comportamentelor de risc, se pun în aplicare aceste modalităţi şi se înregistrează progresele obţinute);
(5) menţinerea comportamentelor noi dezirabile) achiziţionate în urma procesului de schimbare;
(6) evitarea recidivelor, adică a comportamentelor de risc. Parcurgerea acestor etape pot implica şi perioade de recăderi în stadiile anterioare, dar acestea nu sunt considerate un eşec, ci o oportunitate de învăţare.
Progresul de-a lungul stadiilor este atins prin diferite procese de schimbare, respectiv prin ceea ce face o persoană pentru a-şi modifica comportamentele, emoţiile şi gândurile şi a avansa la o etapă următoare.
Modelul stadiilor schimbării este considerat în literatura de specialitate ca fiind util pentru elaborarea intervenţiilor de modificare comportamentală. Identificarea stadiului în care se află o persoană la un moment dat permite adaptarea intervenţiei astfel încât aceasta să răspundă nevoilor specifice de schimbare. Scopul intervenţiei psihologice este acela de a ajuta persoana să progreseze de-a lungul stadiilor schimbării comportamentului ţintă.
Prochaska (1994) descrie stadiile schimbării ca fiind integrate într-un continuum cognitiv-comportamental. Primele două stadii (pre-contemplarea şi contemplarea) sunt cognitive deoarece persoanele aflate în aceste stadii „se gândesc” doar la modificarea comportamentală, evaluând costurile şi beneficiile implicate. Prin urmare, Prochaska (1994) recomandă ca intervenţiile psihologice care vizează persoanele din aceste stadii să se focalizeze pe aspectele cognitive (de ex convingeri despre boală şi consecinţele acesteia, convingeri despre tratament). După ce persoana în cauză a formulat o intenţie de schimbare comportamentală, intervenţiile psihologice se vor focaliza pe aspectele comportamentale şi vor utiliza strategii în acest sens: controlul recompenselor, controlul stimulilor, contra-condiţionarea.
Dacă persoana se află în stadiul de pre-contemplare, aceasta implică faptul că aceasta nu se va gândi la schimbarea stiului de viaţă, nu va conştientiza consecinţele negative ale comportamentelor de risc, nu va considera că aceste consecinţe „se aplică” şi propriei persoane sau va simţi că nu deţine controlul asupra modificării comportamentelor. În acest stadiu trebuie utilizate strategii pentru a convinge persoana de beneficiile adoptării unui stil de viaţă sanogen sau a aderenţei la tratament. În acest scop pot fi utilizate: strategii de relaţionare interpersonală, personalizarea factorilor de risc şi oferirea de informaţii despre beneficiile adoptării comportamentelor sanogene.
Stadiul de contemplare se caracterizează printr-o ambivalenţă cu privire la dorinţa de schimbare. Perspectiva schimbării stilului de viaţă determină o supra-apreciere a costurilor schimbării (ex. timp, efort, costuri financiare, psihologice, etc). Prin urmare, intervenţiile psihologice adresate persoanelor din acest stadiu îşi propun drept obiectiv analiza barierelor şi beneficiilor percepute în legătură cu schimbarea comportamentală. De asemenea, se vor căuta soluţii pentru depăşirea barierelor percepute.
Persoanele ajunse în stadiul de pregătire pentru acţiune au luat decizia să îşi modifice comportamentul. De exemplu, o persoană care a decis să îşi schimbe dieta nesănătoasă, poate să înceapă deja în acest stadiu să reducă consumul de sare. Intervenţiile psihologice se vor focaliza pe planificarea modificăriilor comportamentale şi recompensarea eforturilor de schimbare. În acest scop pot fi utilizate tehnici cognitiv-comportamentale.
Stadiul acţiunii presupune modificarea efectivă a comportamentului. Intervenţiile psihologice vor cuprinde în acest stadiu tehnici comportamentale cum ar fi: recompensarea, controlul stimulilor, auto-monitorizarea (ex. tehnica jurnalului), planificarea şi utilizarea suportului social disponibil. De asemenea pot fi utilizate şi tehnici cognitive precum refraiming-ul care ajută la perceperea dificultăţilor întâmpinate ca pe o sursă de informaţie pentru perfecţionarea strategiilor de schimbare şi nu ca pe o barieră în calea acesteia.
Menţinerea comportamentului şi prevenirea recăderilor constituie stadiile finale în cadrul procesului de modificare comportamentală. Pentru persoanele aflate în aceste stadii se vor analiza strategiile care s-au dovedit cele mai eficiente (de ex. Persoana va fi întrebată „ai reuşit să nu fumezi timp de şase săptămâni. Ce crezi că te-a ajutat în acest sens?”) şi vor fi recompensate modificările comportamentale realizate. De asemenea, se va sublinia ideea că schimbarea comportamentului este un proces şi prin urmare, recidivele sunt posibile şi normale, fiind totodată şi oportunităţi de învăţare. Consilierul va încuraja pacientul în eforturile sale de a modificare comportamentală şi îl va ajuta să se focalizeze pe progresele înregistrate, mai degrabă decât pe eşec.
Modelul HAPA (Schwarzer, 1992), adică Health Action Process Approach este tot un model cognitiv de schimbare comportamentala.
Teoria motivaţiei pentru protecţie (James, Rogers, 1985) discută rolul activării emoţiilor negative (ex. anxietate) faţă de comportamentele de risc. Este o teorie care integrează factorii descrişi de modelul convingerilor despre sănătate, dar include şi un alt factor şi anume cel emoţional, (ex. frica, anxietatea) care facilitează sau inhibă practicarea comportamentului. Teama de repercursiuni negative se transformă într-un factor motivaţional de protecţie. O critică a acestei teoria constă în dificultatea de a cuantifica nivelul optim al emoţiei negative care poate fi manipulată de informaţiile oferite publicului sau pacienţilor cu scopul de a stopa/reduce comportamentele de risc.
Teoria difuzării informaţiei şi comunicării (Rogers, 1983). Modelul descrie opt condiţii prin care mesajele despre sănătate devin eficiente. Modelul mai poartă şi numele „Modelul celor “8P” de la descrierea modului în care informaţiile trebuie să fie transmise către public:
1.Pervaziv
2.Popular
3.Personal
4.Participativ
5.Pasionant
6.Practic
7.Persuasiv
8.Profitabil
Modelul Diagnostichează-Actionează, elaborat de Green si Kreuter in 1991 - un model integralist de interventie si promovare a sanatatii, care implica 5 tipuri de diagnostic :
1.social
2.epidemiologic
3.comportamental
4.organizaţional
5.al politicilor de sănătate cu interventii la nivelul: educatiei/promovarii sanatatii, a eliminarii/reducerii factorilor de risc, a stilului de viata patogen în vederea mentinerii sanatatii si a cresterii calitatii vietii.
Sintetizand, putem afirma că educaţia pentru sănătate implică mai multe etape :
1.Conştientizare (a faptului că anumite comportamente reprezintă un risc pentru sănătate)
2.Cunoştinţe (oferirea de informaţii despre comportamentele de risc)
3.Atitudine (schimbarea atitudini de acceptare a comportamentelor de risc)
4.Persuasiune (informaţii şi mesaje pe diferite canale şi în momente diferite pentru a menţine atitudinea de respingere a comportamentelor de risc şi de adoptare a măsurilor de schimbare de comportament)
5.Comportament (practicarea comportamentelor sanogene)
6.Menţinere (a comportamentelor sanogene)
7.Prozelitism (convingerea altor persoane de beneficiile adoptării comportamentelor sanagene).
În concluzie vă prezentăm câteva dintre cele mai importante dificultăţi ale programelor de educaţie a unui stil de viaţă sănătos identificate de studiile de specialitate sunt (Sarafino, 1998; Taylor, 1999):
a)Consecinţele pozitive ale comportamentelor sănătoase apar după intervale de timp mari. De exemplu, practicarea sportului are ca şi consecinţe pe termen lung îmbunătăţirea stării de bine fizice şi psihice, iar consecinţele nepracticării exerciţiului fizic – starea fizică şi psihică înrăutăţită – nu se materializează decât foarte târziu. Acest lucru face mai dificilă focalizarea pe aceste consecinţe de lungă durată.
b)Comportamentele de risc sunt foarte greu de schimbat. Adicţiile, cum ar fi fumatul sau consumul de alcool şi droguri sunt foarte greu de modificat şi solicită din partea persoanei şi a familiei foarte mult efort consecvent în timp. Procesul de modificare a unui comportament de risc (chiar dacă nu este o adicţie) este un proces îndelungat, datorită factorilor care menţin comportamentul şi necesită realizarea unui plan de modificare de lungă durată.
c)Multe dintre comportamentele de risc au mai multe consecinţe pozitive imediate decât comportamentele sănătoase. Ca urmare, multe persoane optează pentru comportamentul care îi oferă recompensa pozitivă imediată, fără a lua în considerare consecinţele negative pe termen lung. Conştientizarea elevilor privind consecinţele complexe ale comportamentelor şi evitarea moralizării şi etichetării lor este esenţială în procesul de formare a unor atitudini pozitive faţă de un stil de viaţă sănătos.