Rolul factorilor cognitivi in sanatate

Rolul factorilor cognitivi în sănătate
Obiective operaţionale: prin parcurgerea acestui modul veti cunoaşte:
1. Rolul convingerilor despre sine, lume şi viitor în sanogeneză şi patogeneză
2. Ce este autoeficacitatea percepută şi cum influenţează menţinerea sănătăţii
3. Ce este stima de sine şi cum influenţează menţinerea sănătăţii
4. Ce este controlul perceput şi cum influenţează menţinerea sănătăţii
5. Ce este robusteţea şi cum influenţează menţinerea sănătăţii
6. Ce este sentimentul de coerenţă şi cum influenţează menţinerea sănătăţii
7. Ce este optimismul şi cum influenţează menţinerea sănătăţii.
8. Alte forme de control relevante în menţinerea sănătăţii
9. Relaţia dintre cogniţii şi emoţii
3.1 Rolul teoriei social-cognitive a personalităţii în psihologia sănătăţii
În încercarea de a depăşi controversele privind rolul factorilor interni sau externi în înţelegerea personalităţii, teoria social-cognitivă :
-sugerează că personalitatea este întotdeauna un produs al interacţiunii dintre organism şi mediu.
- furnizează cadrul necesar pentru studierea relevanţei personalităţii în contextul vulnerabilităţii şi rezistenţei la stres şi boală.
- rejectează taxonomii şi evaluări globale ale personalităţii tipice teoriei trăsăturilor şi încearcă să ofere informaţii explicative despre mecanismele psihologice ce pot determina comportamentul uman. Variabilele personale sunt derivate din înţelegerea mecanismelor şi proceselor cognitive care influenţează funcţionarea individului în toate aspectele sale: motivaţional, emoţional, comportam
-afirma faptul ca comportamentul manifest rezultă din interacţiunea mecanismelor psihologice cu factorii de mediu, deci comportamentul este în mare măsură discriminativ şi dependent de context. Aceasta nu înseamnă negarea consistenţei personalităţii şi a diferenţelor individuale de către teoria social-cognitivă. Stabilitatea personalităţii trebuie căutată la nivelul mecanismelor psihologice şi ale evenimentelor care le activează iar specificitatea şi discriminarea la nivelul comportamentului manifest. Diferite comportamente pot să exprime acelaşi mecanism. Opoziţia dintre consistenţa personalităţii în situaţii diverse de viaţă, susţinută de modelul trăsăturilor şi specificitatea comportamentului, susţinută de modelul situaţionist dispare prin paradigma teoriei social-cognitive. Variabilele personale sunt conceptualizate atât ca produs (al învăţării cognitiv-sociale) cât şi ca proces (structuri care funcţionează “aici şi acum”). Adoptând acest punct de vedere, se recunoaşte şi se subliniază flexibilitatea adaptării şi răspunsului uman. Prin studierea modului în care persoana selectează, evocă, structurează cognitiv informaţia despre lume se crează un cadru valid de înţelegere a interacţiunii persoană-mediu. Contextele şi situaţiile specifice nu pot afecta comportamentul decât prin intermediul mecanismelor cognitive. Omul este văzut mai mult ca o fiinţă proactivă decât ca un organism reactiv la mediu. Premisa centrală a teoriei social-cognitive este că omul îşi reglează comportamentul pe baza expectanţelor, a planificării şi predicţiei, a anticipării situaţiilor şi consecinţelor acţiunilor întreprinse.
Rotter (1966) şi Bandura (1986) se numără printe primii autori care au subliniat rolul învăţării sociale în dezvoltarea graduală şi sistematică a personalităţii,ei subliniind faptul că facultatea de a gândi este la om un proces modelat social, că ideile sunt internalizări ale practicilor sociale. Cogniţiile trebuie văzute nu numai ca proces ci şi ca produs al factorilor sociali cum sunt rolul, poziţia, identitatea socială, comparaţiile cu indivizii din grupul de referinţă. Se propune propune termenul de “sociocogniţie” pentru a descrie aceste influenţe.
Un termen relaţionat cu cel de sociocogniţie este cel de “reprezentare socială” propus de Moscovici (1986). Reprezentările sociale sunt definite ca imagini mentale prin care oamenii fac atribuţii şi explicaţii cauzale; sunt sociale deoarece îşi au originea în interacţiunea şi comunicarea umană, facilitând comunicarea indivizilor care aparţin aceloraşi grupuri sociale, totodată furnizând şi un mijloc de a distinge diversele grupuri sociale. Deseori se utilizează şi alţi termeni, precum convingeri, reprezentări mentale, scheme mentale sau cogniţie.
-Teoria social-cognitivă a personalităţii plasează pe scara intereselor sale pe primul loc cogniţiile referitoare la sine, lume şi viitor, acestea fiind cele care se interpun şi mediază relaţia dintre stocul de cunoştiinţe şi acţiune. Capacitatea de a produce şi stoca reprezentări despre sine şi lume are importante consecinţe nu numai asupra învăţării ci şi asupra proceselor motivaţionale prin includerea perspectivei viitorului. Reprezentările despre sine în acţiuni viitoare pot să ajute sau să inhibe persoana în comportamentele sale. Pe această constatare se bazează diversele forme de terapie prin imagerie. De exemplu, în desensibilizarea sistematică clienţii anxioşi sunt puşi să îşi imagineze reuşite graduale în confruntarea cu situaţia anxiogenă.
Aşa cum am arătat mai sus, oamenii nu numai că reacţionează la mediu, dar mai ales acţionează asupra lui luând în considerare semnificaţiile şi consecinţele evenimentelor. Oamenii au o nevoie fundamentală de semnificaţii. Kreitler şi Kreitler (1992) propun teoria orientării cognitive a personalităţii în care elementul major este acordarea de semnificaţii. Aceasta nu se produce ca un proces cognitiv raţional şi voluntar în care se cântăresc beneficiile şi pierderile ci ca un proces dinamic în care convingerile şi motivaţiile orientează semnificaţia şi deci declanşarea comportamentul. Atribuirea de semnificaţii implică procesări ale informaţiei despre stimul. Aceasta nu înseamnă că procesarea se realizează întotdeauna cu acurateţe. Discriminarea şi integrarea informaţiei poate fi impietată de diverşi factori, cum sunt presiunea timpului, aşteptări prea mari sau nevoi prea stringente. Prin procesări informaţionale de tip subiectiv se ajunge de la stimuli obiectivi la “constructe personale”, termen preluat de la Kelly, prin care lumea este percepută. Un astfel de construct personal este conceptul de sine (self-schema, self concept). Conceptul de sine lansat de teoria social-cognitivă a stârnit un real interes în rândul cercetătorilor de diverse orientări teoretice.
-Psihologia social-cognitivă admite că funcţionarea persoanei în lume implică, pe lângă reprezentări cognitive, procese motivaţionale, comportamente sociale învăţate şi mecanisme fiziologice şi biochimice. Aceşti factori contribuie, alături de cei situaţionali şi de procesele cognitive şi motivaţionale, la un anumit tip de interacţiune individ-mediu. Factorii constituţionali pot intensifica răspunsul fiziologic şi emoţiile negative rezultate din perceperea stimulului ca ostil sau ameninţător, după cum pot influenţa şi procesele cognitive de evaluare. Paradigma social-cognitivă integrează tipurile de interacţiune genotip-mediu descrise de Plomin.
Principalele dimensiuni cognitive ale personalităţii studiate în psihologia sănătăţii.
3.2. Autoeficacitatea
În teoria social-cognitivă a personalităţii, autoeficacitatea percepută reprezintă o variabilă centrală în mecanismele de autoreglare a organismului la cerinţele mediului. Conceptul de autoeficacitate (AE), propus de Bandura (1982) reprezintă un construct relevant pentru înţelegerea factorilor protectori la stres şi boală.
Conform definiţiei lui Bandura, autoeficacitatea se referă la "convingerea unei persoane în capacităţile sale de a-şi mobiliza resursele cognitive şi motivaţionale necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date" (1988, p. 1). AE percepută mai poate fi definită ca o anticipare a rezultatelor pozitive în acţiunile întreprinse datorită cunoştinţelor şi abilităţilor posedate. Percepţia propriei competenţe modifică şi percepţia eşecului sau a performanţei reduse; în aceste cazuri, insuccesul tinde să fie atribuit efortului redus investit în sarcină şi în mai mică măsură lipsei competenţei necesare îndeplinirii sarcinii. Altfel spus, autoeficacitatea crescută se asociază cu atribuţii autoprotectoare ale eşecului sau succesului.
AE ca proces cognitiv generează opţiuni, motivaţii, emoţii, idei şi comportamente. Persoana nu numai că îşi evaluează abilităţile în lumina succeselor sau eşecurilor trecute, dar şi optează pentru anumite sarcini, îşi dozează efortul, îşi monitorizează progresele în funcţie de experienţa anterioară. Aşa cum Bandura sugerează, evaluările optimiste ale autoeficacităţii pot fi considerate un imbold suplimentar pentru intenţiile de acţiune şi pentru persistenţa în depăşirea obstacolelor. Cu cât AE este mai accentuată cu atât nivelul de aspiraţie vizând atingerea scopurilor propuse este mai înalt.
Convingerile despre AE afectează şi procesele gândirii şi atenţionale în direcţia potenţării sau reducerii eficienţei lor. Persoanele cu AE percepută îşi focalizează atenţia înspre analiza şi găsirea de soluţii la problemele cu care se confruntă. Cei ce au îndoieli asupra AE îşi îndreaptă atenţia spre propria persoană, fiind preocupate de inabilitatea lor de a face faţă situaţiei; aceste gânduri intruzive interferează cu folosirea eficientă a potenţialului intelectual, recanalizându-l de la cerinţele sarcinii la teama de insucces.
Anticiparea succesului sau eşecului declanşează emoţii pozitive sau negative, care la rândul lor vor influenţa cogniţiile şi calitatea acţiunii întreprinse. Anxietatea este indusă de cele mai multe ori nu de stimulul sau situaţia în sine ci de perceperea ineficienţei resurselor de coping. Cercetările au demonstrat că cei ce au convingerea că nu pot face faţă situaţiei experienţează un nivel înalt de distres (Barlow, 1991). Percepţia copingului deficitar poate fi acompaniată şi de percepţia inabilităţii de a controla anxietatea. Putem afirma că este vorba de o reacţie de "frică la frică" care poate culmina cu atacul de panică.
Dacă percepţia propriei ineficacităţi în relaţie cu situaţiile ameninţătoare duce la anxietate, percepţia inabilităţii de a atinge scopurile propuse duce la depresie (Pervin, 1993). Considerăm că percepţia ineficacităţii personale este doar o componentă a depresiei. Alte cauze ale reacţiei de tip depresiv rezidă în tendinţa acestor persoane de a-şi impune standarde înalte, scopuri stringente, dublate de un autocriticism excesiv.
Persoanele care se consideră pe sine ineficace tind să îşi limiteze comportamentele de iniţiere şi implicare în sarcini; dificultăţile sarcinii sunt apreciate ca insurmontabile.
În contrast cu acestea, persoanele confidente în competenţa lor vor căuta căi diferite de a exercita control asupra mediului şi de a obţine performanţele dorite. Relaţia semnificativă dintre cele două variabile (eficacitate şi comportament) este ilustrată de cercetările care demonstrează că terapia focalizată spre creşterea AE ajută persoanele fobice să-şi depăşească frica şi să adopte comportamente adecvate (Bandura, 1982). AE s-a dovedit a corela semnificativ şi cu succesul renunţării la fumat sau cu toleranţa durerii fizice (Karoly, 1993).
Foarte recent interesul lui Bandura şi a colaboratorilor săi s-a îndreptat spre investigarea relaţiei dintre AE şi funcţionarea sistemului imun. Astăzi există dovezi certe că stresul excesiv deteriorează capacitatea de apărare a organismului (Glaser şi Kielcolt-Glaser, 1994). Cercetările lui Bandura şi colab. (O'Leary, Bandura, Brown, 1990) demonstrează că AE percepută are un important rol de "tampon" între stres şi impactul lui asupra sistemului imun. Creşterea nivelului celulelor T (cunoscute ca având rol în distrugerea celulelor canceroase şi a viruşilor) a fost demonstrată pe subiecţii cu fobie de şerpi implicaţi în antrenamentul de dobândire a sentimentului de AE (O'Leary, 1990 b). Percepţia ineficacităţii proprii în controlul stresorilor activează de asemenea şi sistemul endogen opioid care s-a dovedit a fi un mediator al competenţei sistemului imun (Bandura, Cioffi şi Taylor, 1988).
Evaluarea acurată sau nu a AE se bazează, conform teoriei lui Bandura (1986) pe patru surse majore de informaţii:
1. performanţele anterioare;
2. experienţa dobândită prin învăţarea vicariantă;
3. persuasiunea verbală şi
4. starea fiziologică din momentul anticipării şi desfăşurării sarcinii.
Bandura sugerează existenţa şi a altor surse pentru conturarea convingerii de AE. Aşa este grupul de apartenenţă, clasa socială; percepţia colectivă a AE influenţează într-o oarecare măsură AE individuală.
Nu fără de critici, considerăm conceptul de AE ca fiind unul major în categoria convingerilor despre sine cu rol în menţinerea sănătăţii.
3.3. Stima de sine (SS) este o componentă a schemei cognitive referitoare la sine şi este definită în multiple moduri. Unii autori văd SS ca reprezentând o evaluare globală a propriei persoane (Rosenberg, 1965); alţi cercetători sugerează că SS este determinată de combinaţia dintre evaluarea propriei valori şi abilităţile de a atinge scopurile dorite cu sentimentele rezultate din procesele de evaluare. Stima de sine încorporează ambele aspecte; fiind o atitudine care descrie gradul în care persoana are tendinţa de a se autoevalua pozitiv şi de a respinge atributele negative, stima de sine are atât componente cognitive cât şi afective (ca de altfel toate atitudinile). Stima de sine nu decurge din procesări informaţionale "la rece" despre sine. Omul nu poate gândi despre sine detaşat, neimplicat afectiv. El se simte bine sau rău în funcţie de termenii favorabili sau negativi prin care se judecă pe sine.
SS este considerat a fi un concept-cheie în diverse discipline ale psihologiei: socială, clinică, a sănătăţii, a personalităţii, a dezvoltării. Ideea că oamenii au o nevoie fundamentală de stimă de sine nu este nouă în psihologie. Acum un secol Wiliam Janes (1890) nota: "stima de sine este o dotare elementară a condiţiei umane". Alţi autori apreciau că stima de sine este un factor de protecţie împotriva angoasei existenţiale, atunci când omul este confruntat cu propria fragilitate şi cu condiţia sa de muritor.
Dispoziţia de a se autoevalua este învăţată în procesul socializării când persoana devine conştientă de valoarea proprie prin raportările la ceilalţi. Caracteristicile cogniţiilor şi sentimentelor despre sine sunt un rezultat al experienţelor anterioare în care succesul sau eşecul îndeplinirii scopurilor şi sarcinilor propuse au un rol determinant. Cogniţiile şi sentimentele despre sine stimulează persoana să se comporte în maniera în care îi permite să îşi întărească imaginea de sine. De aceea SS este conceptualizată ca o caracteristică cognitivă de autoprotecţie şi autoîntărire (Kaplan, 1996).
Persoanele cu tendinţe de autoevaluare negativă, datorită anticipării eşecului, tind să experienţeze afecte negative de genul depresiei, anxietăţii, mâniei. SS este considerată a fi o caracteristică esenţială în sănătatea mentală. Este dificil însă de identificat dacă stima de sine este un predictor sau un indicator al sănătăţii mentale şi stării de bine. Aron Beck relevă rolul major al SS scăzute asociată cu evenimente de viaţă negative în declanşarea şi menţinerea depresiei. Deşi confirmată, asocierea stimei de sine scăzute cu depresia, natura relaţiei este controversată. Există teorii care explică depresia prin prezenţa SS redusă ca trăsătură generală, relativ stabilă. Alţi autori conceptualizează SS ca o consecinţă a activării diferenţiate: persoanele cu SS crescută sunt activate de afecte pozitive iar persoanele cu SS redusă de afectele negative.
Al treilea punct de vedere, de origine psihanalitică, consideră sursele sentimentului de autoevaluare şi autoapreciere ca fiind externe, în sentimentele de iubire şi aprobare furnizate de ceilalţi.
Dacă depresia este o expresie a cogniţiilor negative despre sine, în acelaşi timp poate fi considerată şi un mecanism defensiv pentru contracararea acelor cogniţii negative. Adoptarea unei imagini de sine negative oferă persoanei posibilitatea de a se elibera de încercări viitoare de a acţiona în direcţia menţinerii stimei de sine. Cu alte cuvinte, convingerile negative referitoare la sine previn dezamăgiri viitoare şi minimalizează impactul eşecurilor. Stima de sine crescută se asociază cu expectanţe pentru succes, cu optimism privind performanţele viitoare, cu lupta pentru atingerea scopului şi persistenţa în depăşirea obstacolelor.
SS este interpretată ca o variabilă individuală relevantă în procesul stresului şi bolii. Se asumă că SS influenţează evaluarea stimulilor, a resurselor de coping şi moderează efectele confruntării cu circumstanţele stresante.

3.4. Locus de control
Conceptul de locus de control (LOC) este introdus de Rotter (1966). Autorul argumentează că atitudinile şi convingerile privind relaţia cauzală dintre comportament şi efect se conturează ca o caracteristică de personalitate globală şi relativ stabilă. Conceptul îşi are originea în teoria învăţării sociale şi defineşte modul în care o persoană îşi explică succesul sau eşecul prin cauze de tip intern sau extern, controlabile sau necontrolabile.
• Locusul de control intern implică convingerea că puterea şi controlul personal pot influenţa evenimentele, că succesele proprii se datorează aptitudinilor şi muncii depuse.
• Locusul de control extern se referă la convingerea că puterea personală are un efect minim asupra evenimentelor, acestea fiind cauzate de destin, şansă sau puterea altora.
Rotter relaţionează conceptul de LOC cu alte variabile din psihologia personalităţii cum sunt: alienarea, competenţa, autonomia, nevoia de succes, atribuirea ş.a.
Diferenţele individuale în control se manifestă la trei nivele distincte:
(a) cognitiv, convingerea privind posibilitatea de a exercita control asupra evenimentelor;
(b) preferinţa şi nevoia controlului; şi
(c) comportamental - efortul depus pentru a obţine controlul.
Rotter (1975) consideră că dezvoltarea unei tendinţe interne sau externe a LOC depinde de situaţiile obiective şi de tipul de cultură şi societate. Pentru dezvoltarea internalităţii, situaţiile obiective cu un nivel minim de libertate şi opţiuni sunt o condiţie sine qua non. Când un cadru social interpersonal este controlat de o putere ostilă sau arbitrară, ca în cazul societăţilor dictatoriale, persoanele vor avea tendinţa să-şi interiorizeze convingerea controlului extern. În acest sens există o strânsă relaţie între LOC şi conceptul lui Seligman (1975) de neajutorare învăţată.
Studii interculturale confirmă diferenţele în LOC între societăţile tradiţionale (musulmane sau hindu) şi cele occidentale. Societatea tradiţională nu numai că nu sprijină prin normele şi valorile sale internalitatea, dar uneori chiar o reprimă sau blamează. Societatea vestică valorizează controlul intern iar persoanele din aşa numita categorie "self-made man" se bucură de apreciere din partea semenilor şi a instituţiilor sociale. Diferenţe în LOC s-au constatat şi în grupuri etnice diferite în cadrul aceleaşi societăţi, dar cu statut socio-economic diferenţiat. Astfel copiii evrei din Israel au dovedit internalitate mai accentuată decât cei arabi din aceaşi ţară; copiii chinezi din SUA s-au dovedit mai externi decât cei americani, la fel ca şi copii negri din Africa de Sud faţă de cei albi. Formarea internalităţii la copii se asociază şi cu atitudini parentale consecvente, clare şi lipsite de confuzie, educativ-constructive, ce acordă încredere, autonomie şi întăriri pozitive. Deşi internalitatea nu este o expresie a unor capacităţi intelectuale superior dezvoltate, ea are un rol motivaţional pozitiv pentru acţiune şi performanţă.
În prezent există conceptualizări diferite a LOC. Rotter descrie LOC ca o trăsătură unidimensională, privind controlul personal asupra unei arii largi de domenii ale vieţii. Alte studii, utilizând analiza factorială interpretează LOC ca fiind o trăsătură bidimensională: o dimensiune referindu-se la controlul asupra scopurilor şi succeselor personale, iar a doua - la controlul asupra sistemului socio-economic şi politic. Studii recente susţin modelul bidimensional, făcând totodată distincţia între controlul în situaţii specifice şi controlul generalizat. Totodată, se arată că oamenii tind să adopte, o dată cu înaintarea în vârstă sau prin confruntarea cu anumite experienţe negative de viaţă (ex. şomajul), o orientare predominant externă. Există opinii care interpretează LOC ca un continuum, aceiaşi persoană putând manifesta orientare externă sau internă în funcţie de situaţie sau de rolul profesional.
Cercetări experimentale subliniază importanţa includerii LOC în studiul stresului, sugerându-se rolul de factor protector al LOC intern. Mecanismul ipotetic prin care LOC extern devine o formă maladaptativă în condiţiile de stres se referă la modificările de la nivel biologic, subiectiv şi comportamental pe care perceperea incapacităţii de control le poate induce. Se apreciază că persoana cu orientare internă este:
(a) receptivă la informaţiile utile furnizate de mediu;
(b) preocupată de aptitudinile sale în succes şi eşec;
(c) rezistentă la încercările externe de a fi influenţat şi
(d) va lua iniţiativa în a-şi îmbunătăţi condiţiile de mediu.

Prin aceste caracteristici devine o persoană rezistentă la stres. Există cercetători care consideră că în anumite circumstanţe un nivel înalt de internalitate devine contraproductivşi că doar o internalitate moderată determină ajustări eficiente la stres. Antonovski (1991) interpretează contradicţiile rezultatelor privind efectul LOC în stres prin distincţia pe care o consideră necesară între tipurile de LOC. Externalitatea poate fi defensivă (când persoana atribuie eşecul factorilor externi, protejându-se astfel pe sine) şi pasivă (care este expresia percepţiei lipsei de control, cu efecte negative). Internalitatea, de asemenea se poate manifesta în două moduri: responsabilă (exprimând dorinţa de a-şi asuma controlul şi responsabilitatea pentru succes şi eşec) şi culpabilizantă (subiectul autoblamându-se pentru eşecuri dar în acelaşi timp neacordând suficientă importanţă succeselor). Autorul sugerează că doar internalitatea responsabilă este o sursă de sanogeneză.

Unul dintre conceptele cognitive relaţionate cu comportamentele sanogene este Locusul de Control al Sănătăţii, elaborat de către Wallston et al. (1978). Controlul intern se referă la convingerea că propriile acţiuni şi decizii influenţează sănătatea şi recuperarea din boală. Controlul extern este grupat de autori în: (1) controlul personalului medical, care implică convingerea că acţiunile doctorilor/asistentelor influenţează starea de sănătate prin intermediul recomadărilor, îngrijirii medicale şi a tratamentelor pe care le furnizează; (2) controlul datorat şansei presupune convingerea că sănătatea şi boala sunt determinate de destin.

3.5. Robusteţea
Conceptul de robusteţe (hardiness) a fost introdus de Kobasa (1979) ca fiind o variabilă individuală cu semnificaţie în rezistenţa la stres. Robusteţea a fost definită ca o dispoziţie de personalitate, manifestă la nivel cognitiv, emoţional şi comportamental. Trăsătura rezultă din percepţia controlului personal, al valorii şi semnificaţiei implicării şi din percepţia evenimentelor şi schimbărilor de viaţă ca stimulante. Conform autoarei, robusteţea implică următoarele trei caracteristici:
• control
• angajare
• provocare/stimulare.
Controlul exprimă convingerea că evenimentele pot fi controlate şi influenţate; această convingere nu implică expectaţii naive privind un control total al evenimentelor ci mai degrabă perceperea abilităţilor proprii de a se raporta activ la mediu, de a-şi asuma cu responsabilitate propria soartă.
Angajarea exprimă tendinţa implicării şi persistenţei în scopul propus, convingerea că evenimentele au sens şi semnificaţie. Altfel spus, angajarea se referă la abilitatea de a crede în importanţa acţiunilor întreprinse, de a avea un interes real pentru diversele domenii ale vieţii: profesie, familie, relaţii interpersonale, instituţii sociale.
Provocarea este o caracteristică a robusteţii ce derivă din percepţia schimbărilor ca un aspect normal al vieţii care pot oferi şanse de dezvoltare personală; datorită flexibilităţii cognitive şi toleranţei ambiguităţii experienţele noi sunt căutate şi interpretate ca situaţii stimulante şi benefice. Provocarea se exprimă şi prin tendinţa orientării spre viitor.
Constructul de robusteţe a fost elaborat pe baza rezultatelor unui studiu prospectiv ce a urmărit timp de şapte ani peste 900 de subiecţi din punctul de vedere al relaţiei dintre nivelul stresului şi incidenţa bolilor. Datele cercetării susţin că anumiţi subiecţi rămân sănătoşi în ciuda stresului intens la care sunt supuşi datorită unor particularităţi de personalitate descrise de autori sub numele de robusteţe. Robusteţea este o caracteristică ce se structurează prin experienţele bogate, variate şi recompensatorii avute în copilărie, adolescenţă şi tinereţe. Fundamentul teoretic al conceptului se bazează, după afirmaţia autorilor, pe teoria psihologiei existenţiale a lui E. Fromm şi pe principiile psihologiei lui G. Allport. Astăzi conceptul este inclus în categoria factorilor cognitivi ce exprimă atitudini şi convingeri faţă de lume şi a generat în ultimul deceniu un considerabil interes şi un număr apreciabil de cercetări.

3.6. Sentimentul de coerenţă
Experienţe de viaţă concrete şi dramatice ale unor semeni au influenţat în mod covârşitor activitatea de sociolog şi cercetător a lui Antonovski. În urma interviurilor cu supravieţuitorii lagărelor de concentrare, absolventul eminent în sociologie a universităţii Harvard este impresionat de atitudinea pozitivă faţă de viaţă şi de echilibrul emoţional a unora dintre aceştia. Ce determină situarea unor supravieţuitori ai holocaustului spre polul de bunăstare psihică şi fizică a continuumului sănătate-boală? Care este secretul nu doar al rezistenţei psihice şi fizice evenimentului traumatic, dar şi al recuperării din experienţe ce au anihilat psihic şi/sau fizic atâtea mii de oameni? După trei decenii de cercetări în sociologia medicală, Antonovski, devenit unul dintre cei mai prodigioşi cercetători ai domeniului, consideră că poate aproxima răspunsul. "Misterul" menţinerii sănătăţii în ciuda unor adversităţi uneori extreme, poartă numele în opinia autorului de sentiment de coerenţă (sense of coherence).
Relaţia dintre stres, coping şi sănătate este întâi schiţată de Antonovski în cartea Health, Stress and Coping încă din 1979 când, prea puţini psihologi îşi îndreptau atenţia spre această asociere. "Dezvăluirea" secretului sănătăţii este făcută de autor în celebra sa carte Unraveling the Mistery of Health (1987); iar parcursul ştiinţific al autorului, de la observaţii empirice la formulări riguroase ale modelului de sanogeneză, este redat în Personal Odyssey in Studying the Stress Process (1990).
Sentimentul de coerenţă (SC) este definit de autor ca o orientare cognitivă globală ce exprimă gradul în care persoana are convingerea că:
(a) stimulii externi şi/sau interni întâlniţi pe parcursul vieţi sunt explicabili şi predictibili;
(b) are resurse de a face faţă stimulilor;
(c) solicitările au sens şi scop, deci implicarea şi investiţia de efort este justificată.
SC nu este conceptualizat de autor ca o trăsătură de personalitate în sensul clasic al conceptului de trăsătură. În ciuda numelui, sentimentul de coerenţă nu se referă nici la un aspect emoţional al personalităţii. SC este "o caracteristică esenţialmente cognitivă ce exprimă modul persoanei de a percepe, judeca şi interpreta lumea şi pe sine". Indiferent că îi spunem sentiment, convingere sau imagine coerentă despre lume şi sine, coerenţa derivă din sinteza celor trei caracteristici descrise în definiţie:
• comprehensiune
• control
• scop
Comprehensiunea se referă la gradul în care persoana poate înţelege situaţia prin care trece, îi poate atribui un sens. Informaţia generată de situaţie este decodificată la nivel cognitiv ca fiind clară, structurată, consistentă şi nu haotică, redundantă, accidentală sau inexplicabilă. O persoană cu SC anticipează evenimentele din viitor datorită caracterului lor previzibil. Chiar atunci când evenimentele se derulează intempestiv ele pot fi explicate şi ordonate. Comprehensiunea nu are de-a face cu dezirabilitatea situaţiei. Moartea, războiul, eşecul pot avea loc, dar persoana le poate găsi explicaţii.
Controlul este definit ca şi capacitatea persoanei de a percepe existenţa unor resurse disponibile în vedera confruntării cu evenimentele stresante. "Resursele disponibile" nu se referă doar la capacităţile personale de a face faţă situaţiei; în această categorie se includ toate resursele la care persoana poate apela în caz de nevoie: soţ/soţie, prieteni, colegi, divinitate, medic, organizaţie etc. În măsura în care persoana percepe resursele personale şi sociale, ea nu se va simţi victima destinului chiar dacă evenimentele trăite au semnificaţii personale negative.
Scopul se referă la percepţia unei finalităţi necesare sau dorite. Scopul subliniază importanţa implicării individului în procesul de decizie şi modelare a situaţiilor de zi cu zi, sau a celor care determină destinul personal. Evenimentele care se includ în categoria celor cu scop perceput tind să fie văzute ca incitante şi demne de implicare. Aceasta nu înseamnă că a pierde pe cineva apropiat, a fi concediat sau a te supune unei intervenţii chirurgicale sunt evenimente percepute de o persoană cu SC ca fiind incitante. O astfel de persoană va considera important mobilizarea efortului pentru a face faţă situaţiei nedorite şi pentru a o depăşi. Dacă primele două componente vizează mai ales caracteristici cognitive ale SC, cea din urmă reprezintă elementul motivaţional al SC.
Aşa cum am arătat, SC este definit ca o orientare generală de a vedea lumea, şi pe sine în raport cu ea. Definirea constructului ridică problema "graniţei" acestei lumi. Ce reprezintă lumea pentru un individ? Cu siguranţă, în lumea personală nu au relevanţă directă evenimentele de pe întregul mapamond. Este clar că fiecare dintre noi ne stabilim graniţele propriei lumi. Considerăm că este mai puţin important dacă persoana înţelege, controlează, percepe finalitatea sau nu a evenimentelor care au loc în afara acestor graniţe. Diferenţele individuale se manifestă nu numai în gradul SC dar şi în ceea ce percepe persoana ca fiind lumea sa. Pentru unii această lume este mai îngustă, pentru alţii mai largă. Conform lui Antonovski, oricât de îngustă ar fi lumea unei persoane ea include în mod obligatoriu patru sfere: lumea interioară (a propriilor gânduri şi sentimente), sfera relaţiilor interpersonale (familie, prieteni, colegi), activitatea definitorie pentru individ (ex. profesie) şi probleme existenţiale (ex. eşec, conflicte, izolare, decese). A înţelege, a avea control şi a percepe rostul acestor patru sfere (cel puţin, am adăuga noi) reprezintă conţinutul sentimentului de coerenţă. În opinia personală, a nega importanţa uneia din aceste patru sfere implică de asemenea SC redus.
Conform lui Antonovski (1987), SC se formează în perioada copilăriei şi a adolescenţei şi se stabilizează în jurul vârstei de 30 de ani, ca o caracteristică cognitiv-motivaţională relativ stabilă. Care sunt sursele formării SC? Antonovski (1991) citează trei surse majore care conduc la SC:
• consistenţa experienţelor
• dificultatea sarcinilor
• participarea la decizie.
Consistenţa experienţelor reflectă nevoia umană de stabilitate. Dacă persoana se confruntă constant cu mesaje diferite, haotice, uneori chiar contradictorii îi va fi dificil să înţeleagă lumea sa, să-şi înţeleagă propriile gânduri, sentimente sau comportamente. Evident, consistenţa nu implică rigiditatea sau identitatea situaţiilor; totuşi, chiar într-o lume în continuă schimbare sunt necesare anumite reguli, repere, criterii pentru stabilirea priorităţilor. Fără o anumită continuitate între trecut, prezent şi viitor, fără un minim grad de integrare şi armonie, ajungerea la un înţeles (comprehensiune) asupra lumii şi propriei persoane este periclitată.
Echilibrul dintre dificultatea sarcinilor şi resurse determină conturarea controlabilităţii. Dificultăţile ce exced sau subestimează capacităţile de a face faţă sunt nebenefice pentru formarea controlabilităţii. Din nou se scoate în evidenţă efectul negativ nu doar al supraîncărcării ci şi al subsolicitării.
Participarea la decizii şi la hotărârea efectelor furnizează cadrul necesar înţelegerii scopului acţiunii. Când altcineva decide în locul unei persoane, aceasta este transformată în obiect. Chiar dacă nu întotdeauna se poate vorbi de decizii proprii (ex. în acest sens sunt copiii care nu pot lua în calcul datele problemei pentru a lua o decizie) importantă este participarea şi înţelegerea motivului pentru o opţiune sau alta. Nu pot fi omise nici originile culturale, sociale sau etnice ale SC.
Mai multe cercetări au explorat relaţia dintre SC şi starea de sănătate în condiţii de stres. În general, datele converg spre concluzia că persoanele cu SC puternic tind să îşi menţină sănătatea chiar în condiţii de stres acut, în timp ce persoanele cu SC slab sunt mai vulnerabile la stres şi la boală. Se presupune că intervin următoarele mecanisme ce relaţionează SC cu starea de sănătate: prin evaluări cognitive mai puţin ameninţătoare a factorilor de stres reactivitatea emoţională şi fiziologică este mai redusă; prin adoptarea unor forme de coping adecvate situaţiei problema stresantă este soluţionată, redusă sau tolerată; prin practicarea unor comportamente sănătoase (alimentaţie, exerciţiu fizic, consum redus de alcool etc.) starea de sănătate este întărită.

3.7. Optimismul
Publicarea cărţii Helplessness: on Depression, Development and Death de către Seligman şi colab. (1975), unde prin contrast cu aspectul cercetat autorul pomeneşte de "optimism învăţat", poate fi considerat momentul care iniţiază studiile asupra optimismului. De altfel, 16 ani mai târziu Seligman publică o carte intitulată Learned Optimism, carte care indică noua orientare din Psihologia Sănătăţii.
Scheier şi Carver (1992) definesc dispoziţia spre optimism ca tendinţă generală, relativ stabilă, de a avea o concepţie pozitivă asupra viitorului şi experienţelor vieţii. Conceptul este derivat din teoria autoreglării comportamentului în funcţie de anticiparea efectelor. În acest sens, optimismul mai este definit ca o structură cognitiv-motivaţională caracterizată prin reprezentări mentale şi expectanţe pozitive privind atingerea scopurilor propuse. Persoanele care privesc viaţa cu optimism - evaluează pozitiv mediul social şi fizic, investesc mai mult efort pentru a preveni problemele sau pentru a le transforma, savurează mai mult viaţa, se ajustează mai eficient la stres şi boală.
În contrast cu optimismul este descris stilul pesimist - caracterizat prin expectaţii negative privind efectul acţiunilor întreprinse. Pesimiştii reacţionează la situaţii problematice şi dezamăgiri prin renunţare, evitare şi negare. Repercusiunile stilului pesimist sunt agravate de asocierea cu un stil atribuţional intern, stabil şi global. Pesimismul din perioada de tinereţe s-a dovedit a corela cu deteriorarea stării de sănătate la adultul de vârstă medie şi înaintată prin mecanisme imunologice.
Optimismul este interpretat ca o "trăsătură magică" în predicţia sănătăţii şi a stării de bine, a emoţiilor pozitive şi a recuperării din boală. În studiile lui Scheier şi Carver (1986) efectuate pe un lot de paciente cu cancer mamar şi pe un grup de pacienţi supuşi unei intervenţii chirurgicale cardiace, optimismul a apărut a fi un bun predictor în recuperarea post-chirurgicală şi rata de supravieţuire.
Prezenţa optimismului la studenţi la început de semestru a corelat semnificativ cu un număr redus de simptome somatice la sfârşitul semestrului şi a sesiunii de examene (Scheier şi Carver, 1989). S-au pus în evidenţă mai multe căi prin care optimismul influenţează sănătatea fizică şi psihică. În primul rând se sugerează că optimismul influenţează efortul oamenilor de a evita bolile prin atenţia acordată informaţiilor despre factorii de risc; în al doilea rând se afirmă că optimismul este un predictor pentru copingul activ în situaţiile de stres şi pentru utilizarea redusă a formelor de coping evitativ, prin negare şi retragere; de asemenea, optimismul poate influenţa starea de sănătate şi prin tendinţa de a-şi menţine dispoziţia afectivă pozitivă chiar în situaţii de stres acut. Există şi autori care încearcă să dovedească că nu atât prezenţa optimismului are efect benefic asupra sănătăţii, cât absenţa pesimismului, cu efectul său imunosupresiv.
Din argumentele aduse, rezultă că optimismul este o caracteristică care are întotdeauna efecte benefice. În ciuda unor rezultate încurajatoare, au apărut o serie de întrebări privind efectul optimismului, în special în cazul aşa-numitului optimism nerealist sau naiv. Autorii dovedesc că optimismul poate corela cu efecte negative în cel puţin două situaţii: când optimismul determină un comportament pasiv iar efectul pozitiv este aşteptat de la şansă, divinitate sau ajutorul unui prieten; sau în situaţiile care deşi sunt netransformabile, optimistul persistă cu tenacitate în schimbarea lor.

3.8. Alte forme de control

Conceptul de control, operaţionalizat în înţelegere, predictibilitate, decizie, acţiune, schimbare, învăţare, are o relevanţă semnificativă în abordarea sănătăţii şi bolii. Conform modelului lui Karasek şi Theorell (1992) nivelul crescut de control, neutralizează efectul stresant al unor situaţii cu cerinţe multiple, transformand-o în activare, cu efecte benefice pentru sănătate. În schimb, atunci cand suntem obligaţi să ne confruntăm cu un număr mare de cerinţe în condiţiile unui nivel redus de control, suntem expuşi stresului.

În activităţile de promovare a sănătăţii, de prevenire a îmbolnăvirilor sau de recuperare din boală, următoarele forme de control sunt importante a fi oferite:
1. informaţional (ex. cunoştinţe)
2. cognitiv (convingeri raţionale)
3. emoţional (reducerea anxietăţii, depresiei)
4. comportamental (renunţarea la fumat)
5. fiziologic (biofeedback)
6. decisional (a lua decizii potrivite situaţie)
7. retrospectiv (a înţelege de ce s-a intimplat)
Persoanele pot să difere între ele şi în funcţie de:
 nevoia de control (persoane senzitive-cu nevoie de a înţelege şi controla vs. persoane represive (care îşi reprimă această nevoie).
 Percepţia controlului (unii au o tendinţă de a percepe că deţin controlul, chiar în absenţa acestuia, care duce la iluzie a controlului, care până la un punct poate avea un efect benefic asupra sănătăţii mentale.

3.9. Relaţia dintre cogniţii si emoţii

Această relaţie a fost studiată şi descrisă de A.Ellis şi A. Beck (vezi terapia raţiune-emoţie şi cea cognitivă). În psihologia sănătăţii vorbim mai ales de:
 Afectivitate pozitiva (propensiunea de a experienţia regulat, in situaţii diverse prin emoţii plăcute şi de a avea frecvent o dispoziţie stenică).
 Afectivitate negative (tendinţa de a reacţiona regulat, in situaţii diverse prin emoţii de gen furie, depresie, frică, şi de a avea frecvent o dispoziţie disforică).

James W. Pennebaker (1992, 1995, 2003) cercetează şi demonstrează importanţa pentru mentinerea sănătăţii şi recuperării din traumă a exprimării emoţionale prin diverse forme: verbalizare, scris, dans, pictură, etc…

Un alt concept relevant, este cel introdus de Sifneos (1972, 1988), şi anume: alexitimia.
Etimologic cuvântul de alexitimie are înţelesul de analfabetism emoţional sau „lipsa cuvintelor pentru emoţii”. Cercetări recente demonstrează că alexitimia nu se rezumă la dificultatea de a „pune în vorbe emoţiile”, ci implică un deficit de procesare a informaţiei emoţionale, cu dificultăţi de recunoaştere şi etichetare a emoţiei (Lane şi colab., 1997). Prin urmare, alexitimia este definită ca un construct de personalitate, având caracteristici cognitive şi afective care reflectă un deficit în procesarea şi reglarea cognitivă a emoţiilor. Alexitimia include următoarele cinci caracteristici fundamentale:
(1) sărăcia şi platitudinea trăirilor emoţionale şi afective;
(2) dificultăţi în identificarea şi diferenţierea emoţiilor;
(3) dificultăţi în verbalizarea şi descrierea emoţiilor şi sentimentelor;
(4) fantezie săracă şi nerelaţionată cu viaţa afectivă; şi
(5) stil cognitiv orientat spre exterior, cu preocupări excesive pentru detalii, aspecte concrete şi utilitare ale situaţiilor (Sifneos, 1996).
Alte caracteristici care pot fi tipice persoanelor cu alexitimie sunt: dificultăţi în discriminarea stării emoţionale de senzaţiile corporale care acompaniază activarea emoţională, tendinţa de a acţiona fără a verbaliza emoţiile, mimică şi expresie facială săracă, capacitate diminuată de introspecţie, de empatie, de reamintire a viselor, conformism social accentuat (Taylor, 1997). Alexitimia s-a dovedit a fi relaţionată cu riscul pentru apariţia simptomelor somatice fără substratat organic.
Alexitimia ca şi concept ce desemnează un deficit emoţional este strâns relaţionat de un alt construct psihologic, inteligenţa emoţională, formulat recent de Salovey şi Mayer (1990, 1993). Inteligenţa emoţionnală se referă la un tip de procesare a informaţiilor emoţionale care include abilitatea de a monitoriza emoţiile proprii şi ale altora, de a discrimina emoţiile între ele şi de a utiliza aceste informaţii în ghidarea gândurilor şi comportamnetelor. Conceptul de inteligenţă emoţională, ca şi cel de alexitimie, sugerează existenţa unor diferenţe individuale din punctul de vedere al abilităţilor cognitive de auto-reglare emoţională.
Alte două constructe asociate cu alexitimia şi implicit cu sănătatea mentală şi fizică, sunt inhibiţia şi stilul coping represiv (Vaillant, 1992). Unii cercetătorii au mers mai departe, identificând alexitimia cu un mecanism defensiv complex ce implică negarea, represia, proiecţia, comutarea şi formarea reacţiei contrare (Hogan, 1995).

Alte tipologii caracterizate prin emoţii negative cu impact semnificativ asupra sănătăţii sunt:

Tipul A (Friedman, Rosenman & Jenkins, 1978, 1986) cu risc crescut pentru patologia cardio-vasculară şi caracterizat prin:
• Sentimentul de presiune a timpului
• Competitivitate
• Implicare in munca
• Sindromul AHA (anger, hostility, aggression/ furie, ostilitate, agresivitate)

Tipul C (Temoshok, 1995) asociat de unii cercetătorii cu riscul pentru cancer:
• Reprimare emotionala
• Depresie
• Lipsa de speranta
• Neajutorare

Tipul D (Denollet, 2000) implicat în riscul pentru distress, şi in consecinţă pentru imbolnăviri frecvente; se caracterizează prin:
• Afectivitate negativa
• Inhibitie sociala