Reprezentarea spirituală asupra stării de sănătate şi boală

Studiile medicale se bazează pe o concepţie despre lume care derivă din ştiinţele naturii, pe o interpretare ştiinţifică improprie pentru înfăţişarea naturii reale a omului.
Studiind anatomia şi fiziologia, şi considerând organele trupului ca pe nişte sisteme precis delimitate în contururile lor rigide, îţi construieşti o reprezentare inadecvată despre om. Căci ceea ce îţi reprezenţi în acest mod fixist, în realitate se află într-o perpetuă devenire şi transformare. Formele delimitate produc iluzia permanenţei şi constanţei ! În realitate, însă, totul se transformă, neîncetat, clipă de clipă, în ritmuri diferite, diverse, variate ! Diferitele tipuri de celule ale corpului se nasc, se dezvoltă, şi sunt distruse, încontinu, în diferite ritmuri, întreg organismul transformându-se printr-o reînoire permanentă.
Viaţa reprezintă în sine o Transformare continuă, care se efectuează prin Schimbare, prin Reînoire continuă ! Corpul sugarului în care fiinţa ta a vieţuit odată, a murit demult, căci celulele sale nu mai există. Tu ai dobândit alte şi alte corpuri, tot mai mari, mai mature, care urmează o anumită linie transformatoare evolutivă. În această clipă, în tine, unele celule iau naştere, şi altele mor, unele se divid, altele sunt distruse, în cadrul unor procese variate.
Luănd în considerare aceste procese de compunere şi descompunere, de creaţie şi distrugere, de asimilaţie şi dezasimilaţie, poţi ajunge să treci, prin cunoaştere şi meditaţie, de structurile organice precis delimitate, de iluzia constanţei şi permanenţei lucrurilor solide, spre un aspect fluid al fiinţei, fără contururi rigide. Devine însă necesar să concepi omul drept rezultatul unor curenţi, a unor fluxuri, care "întârzie" în anumite puncte, şi să adaugi la imaginea omului solid omul fluidic, omul-apă, care nu este supus acelor legi cărora li se supun corpurile clar delimitate.
Ştiinţa despre om trebuie să ţină seama de organele precis delimitate ca formă, dar şi de tot ceea ce este fluid în organism. Ştiinţa actuală studiază ceea ce circulă şi curge în organism, dar nu sesizează altceva decât legile fizice (dinamice, mecanice, electrice, etc), şi pe cele chimice ale curgerii a tot ceea ce este lichid în om.
Din momentul în care iei în considerare omul fluid, şi fluidele energetice, curenţii şi fluxurile de energie, intră în joc funcţiile a ceea ce numim Corp eteric.
Corpul fizic al omului este ceea ce apare reprezentat în atlasele şi cărţile de anatomie, unde se face abstracţie de toţi curenţii fluidici din organism, căci aceştia nu ascultă de forţele pământeşti. Forţele pământeşti intervin şi ele, dar, în esenţa lor, curenţii lichizi nu depind de acestea, ei depinzând de forţele planetare.
În principiu, ceea ce se referă la organele precis delimitate este legat de forţele terestre, şi ceea ce circulă, ca flux şi curent, are legătură cu forţele planetare !
Atribuim Corpul fizic omului solid, iar Corpul eteric omului fluid, omului-apă. Organismul uman mai participă şi la procesele gazoase, la elementul Aer, element constitutiv al organismului pe care îl însufleţeşte, fiind dependent de Corpul astral.
Respiraţia trebuie înţeleasă ca o funcţie a Corpului astral.
Omului fizic i-am atribuit corpul fizic, omului-apă corpul eteric, omului-aer corpul astral.
Există şi un al patrulea organism: omul-căldură, un organism de căldură diferenţiat, în spaţiul ocupat de omul fizic, şi dincolo de el, existând diferenţieri termice. Organele au temperaturi diferite, care sunt şi fluctuante în timp. Putem spune că fiecare organ are o organizare termică specială. Organismul de căldură este atribuit în mod primar organizării Eului.
Acum eşti în măsură să îţi reprezenţi omul ca fiind constituit din elementele naturale terestre, aflate în diferite stări de agregare : solid, lichid, gazos şi caloric.
Elementul căldură este condus pornind din organizarea Eului. Fiecare corp se află într-o anumită stare termică, căldura acţionând asupra corpului pe care îl pătrunde. Sesizezi în acest fel adevărata situaţie a organizării Eului: ceea ce îndeplineşte în organism se efectuează prin intermediul organismului de căldură.
În timp ce mergi, intervii asupra organismului tău de căldură, pornind din organizarea Eului. Ceea ce exercită căldura asupra elementelor lichid şi solid ale picioarelor tale este, de fapt, o consecinţă indirectă a organizării Eului, căci aceasta nu acţionează în mod direct decât asupra organismului de căldură.
Organizarea Eului îşi exercită influenţa asupra întregului organism, asupra elementelor solid, lichid şi gazos, şi asupra organismului de căldură, dar întotdeauna prin intermediul organismului de căldură.
În mod asemănător, Corpul astral acţionează asupra întregului organism, dar îşi exercită influenţa în mod direct doar asupra organismului-aer, etc.
Studiind anatomia şi fiziologia, nu vei putea trece niciodată de la omul solid, fizico chimic, la ceea ce are legătură cu sufletul şi, cu atât mai puţin, la spirit, dacă nu inţelegi faptul că fiinţa umană nu se rezumă doar la organismul fizic, trupesc. Ce legătură ar putea oare să aibă sufletul şi spiritul cu ceea ce este surprins în imaginile desenenelor şi schiţelor anatomiştilor şi fiziologiştilor ? De unde provin teoriile referitoare la relaţiile dintre sufletesc-spiritual şi trup ? Cea mai ingenioasă şi subtilă dintre teoriile respective, este aceea a paralelismului psiho-fizic. Se spune că cele două aspecte se desfăşoară simultan şi paralel, dar nu se încearcă deloc să se realizeze o punte de legătură între ele. Dar, de îndată ce mergi până la originea unei diferenţieri termice organizate, în care organizarea Eului îşi poate exercita influenţa, ajungi să accepţi că, într-adevăr, este logic şi admisibil ca organizarea Eului să-şi exercite influenţa asupra eterului căldurii şi, prin intermediul acestuia, asupra întregului om, inclusiv asupra organizării fizice cu contururi precise. Puntea de legătură dintre fizicul şi sufletescul omului n-a putut fi găsită pentru că nu s-a ţinut seama de această serie de organizări asupra cărora sufletesc-spiritualul îşi exercită, la rândul său, influenţa.
Când îţi este frică, starea sufletească are influenţă asupra naturii tale calorice. Deoarece era ceva imposibil de gândit cum starea sufletească a fricii pe care o simte cineva poate face să-i tremure mâinile şi picioarele, a trebuit să fie creată imaginea acestui paralelism psiho-fizic. Dar poţi admite că organizarea ta spirituală, care este ancorată în eterul căldurii, este cuprinsă de frică, şi acest lucru se manifestă atunci printr-o modificare a stării calorice. Starea organismului de căldură are influenţă asupra respiraţiei, asupra lichidelor şi chiar asupra omului solid.
Numai astfel poate fi creată o punte de legătură între fizic şi sufletesc. Fără aceste noţiuni, nu vei putea să îţi faci o idee corectă despre omul sănătos şi, pornind de la acesta, despre omul bolnav.
Să considerăm un organ oarecare, ficatul sau rinichiul, de exemplu, care, în starea aşa-zis normală, primeşte, într-un anumit fel, impulsurile organizării Eului, impulsuri care se exercită în primul rând asupra organismului de căldură, pentru a ajunge apoi la un organ cu contururi precise, ficatul sau rinichiul etc. Această influenţă a organizării Eului, prin intermediul organismului de căldură, poate devia de la comportamentul său obişnuit, se poate intensifica, supunând atunci prea puternic ficatul sau rinichiul influenţei sale. Atunci când acest dispozitiv, necesar organismului pentru ca organizarea Eului să se poată manifesta în el, funcţionează prost, atunci când el este dislocat, e posibil să apară îmbolnăvirea.
Dacă îţi reprezenţi organismul aşa cum şi-l reprezintă anatomiştii şi fiziologii, el nu s ar putea îmbolnăvi, căci de unde ar veni atunci boala ? Este necesar să existe, undeva în organism, o posibilitate pentru boală, pentru ca ea să se poată instala aici. Ei bine, organizarea Eului trebuie să-şi exercite în mod intens influenţa sa asupra inimii, desigur,prin intermediul organismului de căldură. Dacă, din cauza unei anumite împrejurări, ceea ce ar trebui să acţioneze prin intermediul organismului de căldură asupra inimii îşi transferă activitatea asupra rinichiului sau asupra ficatului, vei constata atunci că ceea ce trebuie să se desfăşoare în mod normal este deviat, deplasat, deschizând calea bolii. Reţine că poţi observa asemenea devieri ale căldurii şi în natura exterioară.
Boala nu poate fi înţeleasă decât dacă ţii seama de aceste fapte. Îţi poţi spune că ceea ce se petrece în organism este un proces natural. Dar şi boala este un proces natural ! Unde încetează atunci procesul sănătos ? Unde începe procesul maladiv ? Cum se transformă un proces sănătos într-unul maladiv ? Nu vei înţelege cum e posibilă boala decât dacă ştii că ceea ce este boală în ficat, în inimă este sănătate, şi trebuie să existe acolo. Dacă organismul uman nu ar putea da naştere, datorită organizării Eului, organismului de căldură care trebuie să existe la nivelul inimii, omul ar fi incapabil să gândească, să simtă. Dar dacă această influenţă se exercită la nivelul ficatului sau al rinichiului, ea va trebui să fie expulzată, să fie recondusă între limitele ei iniţiale. În acest sens, există în natura exterioară nişte substanţe, nişte procese materiale care au proprietatea de a se substitui, organ cu organ, activităţii corpului eteric, activităţii corpului astral şi activităţii organizării Eului.
În stare patologică, organizarea Eului îşi exercită influenţa în mod normal, doar la nivelul unor organe, nu şi al altora, la nivelul acestora fiind perturbată. În organele cu disfuncţii se exercită o activitate anormală, de exemplu una prea intensă, pe care nu o putem expulza decât introducând în mod artificial în organ o activitate similară cu aceea a organizării Eului. (de ex. prin medicamentaţie)
Când organul îşi poate desfăşura activitatea patologică în alt mod, iar organizarea Eului e restabilită în funcţiile sale, aceasta îşi poate exercita activitatea în sensul vindecării.
Astfel determini părţile constitutive superioare să exercite o activitate sănătoasă prin faptul că le expulzezi din organ şi le trimiţi să-şi îndeplinească iarăşi sarcinile lor. Aceste părţi constitutive exercită atunci o activitate reactivă asupra organului bolnav, în sensul vindecării.
Dacă vrei să pătrunzi secretul unor asemenea forţe, şi să cunoşti organizarea umană în raporturile ei cu organizarea Cosmosului, cu cele trei regnuri ale naturii, atunci trebuie să studiezi o ştiinţă a naturii diferită de ceea ce ai învăţat în şcoală, şi în facultate. (dacă ai urmat una)

Trebuie să consideri omul ca fiind alcătuit, în primul rând, dintr-un corp fizic, legat de tot ceea ce apare în contururi precise. Acesta conţine un "organism-apă", impregnat de forţele eterice care acţionează pretutindeni, şi care iau naştere la periferie.
Despre Corpul astral, ce se manifesta la un nivel superior, mai subtil, mai putin grosier, nu este posibil să îţi faci o reprezentare spaţială, de aceea trebuie să-l iei in consideratie sub un aspect pur calitativ, neputandu-l concepe în mod cantitativ. Trebuie să ţi-l reprezinţi ca aparţinând unei lumi diferite de lumea spaţială, aşa cum o percepi, căci el aparţine unei lumi exterioare, în raport cu această lume.
Acest fapt este şi mai real în privinţa organizării Eului, pe care o percepi in forma corpului tău fizic, neputând fi percepută în lumea fizică decât prin intermediul structurii externe şi interne a corpului fizic.
Când examinezi corpul fizic, trebuie să fii conştient că, aşa cum se prezintă el în lumea fizică, nu are nimic comun cu forţele care acţionează în lumea fizică ! Pentru că, în clipa în care un om trece pragul morţii, când organizarea Eului părăseşte corpul fizic, acesta e lăsat în seama forţelor lumii exterioare, ceea ce duce la distrugerea lui, la pierderea structurilor sale ! Dacă reflectezi la faptul că forţele naturii exterioare distrug corpul fizic, realizezi, în mod necesar, faptul că structurile sale nu pot depinde, în nici un fel, de forţele lumii fizice. Dacă organizarea Eului este aceea care structurează şi formează corpul fizic, aceasta înseamnă, deci, că ea îl smulge forţelor care se află în ambianţa omului. Cu alte cuvinte, organizarea Eului este ceva absolut diferit de ceea ce se află în lumea fizică !
Organizare a Eului este în mod real înrudită cu moartea ! Aceasta înseamnă că ceea ce se manifestă o singură dată în moarte, se petrece în mod continuu, de-a lungul întregii existenţe, sub influenţa organizării Eului. Omul moare, întrucâtva, în permanenţă, dar această moarte este compensată în permanenţă. Când îţi hrăneşti corpul fizic, îi aduci substanţe luate din ambianţa terestră. Aceste substanţe pe care i le aduci au anumite forţe interne, îşi au dinamismul lor propriu. Rolul organizării Eului constă tocmai în transformarea alimentelor pe care le înghiţi. Când corpul fizic nu mai poate absorbi alimente, Eul nu mai are nimic de făcut. Ca urmare a incapacităţii de a absorbi alimente, apare pentru Eu imposibilitatea de a lucra în corpul fizic prin intermediul căldurii. Această incapacitate de a transforma substanţele exterioare, de a le despuia de tot ceea ce au ele exterior, de a le pune în întregime în slujba organizării Eului, conduce la moarte.
Organizarea Eului distruge corpul fizic în mod constant, dar acest lucru este compensat mereu de posibilitatea pe care o are corpul fizic de a absorbi hrană. Există, aşadar, un antagonism, o polaritate, între organizarea Eului şi hrănire.
Organizarea Eului are pentru om aceeaşi semnificaţie ca moartea, dar ea face în mod continuu ceea ce moartea realizează dintr-o dată. Prin organizarea Eului, mori în permanenţă, îţi distrugi corpul fizic din interior, în timp ce natura exterioară îl distruge din exterior, atunci când mori. Corpul fizic poate fi distrus din două direcţii, organizarea Eului fiind suma forţelor de distrugere din interior.
Organizarea Eului nu are altă sarcină decât aceea de a induce în permanenţă moartea în fiinţa umană, această moarte care nu este împiedicată decât prin aportul de substanţe, acest proces de distrugere rămânând mereu într-un stadiu incipient.
Între cele două procese polare din om, asimilaţia şi dezasimilaţia, se inserează Corpul astral şi Corpul eteric. Corpul astral poate acţiona în mod direct asupra organismului uman, doar prin elementul său gazos şi, de aici, prin intermediul Corpului eteric, asupra organismului-apă şi asupra organismului fizic sau de hrănire.
În fiecare organ uman lucrează atât organizarea astrală, cât şi cea eterică. Efectul organizării eterice asupra unui organ oarecare se manifestă printr-un impuls vital, printr-un imbold de creştere. Tot ceea ce este forţă de viaţă, atât într-un organ izolat, cât şi în organismul global, provine de la organizarea eterică.
Impulsurilor eterice li se opune activitatea Corpului astral, care le paralizează fără încetare. Organizarea astrală, este aceea care, în orice clipă, tinde să paralizeze, dar nu să ucidă, această viaţă, această creştere.
Organizarea Eului ar vrea neîncetat să ucidă organismul şi organele, şi trebuie să-i opunem substanţele nutritive exterioare ca pe un stimulent care să le revitalizeze, proces deosebit de activ în copilărie şi tinereţe.
Dacă ai avea în organism doar activitate eterică, viaţă şi creştere, atunci nu ai ajunge niciodată la viaţa sufletească, conştienţa nu s-ar putea dezvolta, şi ai fi condamnat la o viaţă pur vegetativă ! În tot ceea ce vrea să crească, să se dezvolte, nu apare nici un fel de conştienţă, iar pentru ca aceasta să se dezvolte, viaţa vegetativă a etericului trebuie să fie inhibată. Iar într-un organ inhibat se află în permanenţă, chiar într-o viaţă normală, ceva ca un început de boală. Nu ai putea face să se nască în tine conştienţa, fără a suscita în mod continuu o tendinţă spre boală.
Ai putea căuta doar sănătatea, dar atunci te-ai condamna la o viaţă pur vegetativă. Dacă vrei să desfăşori o activitate sufletească,să ajungi la conştienţă, începi prin a avea o viaţă vegetativă, apoi o paralizezi. În acest fel se opun organizarea eterică şi organizarea astrală, dar într-o polaritate atenuată, mai puţin radicală decât aceea dintre organizarea fizică şi organizarea Eului, astralul având sarcina să inhibe în mod constant ceea ce face organizarea eterică. Ceea ce realizează în permanenţă organizarea astrală în viaţa umană, constituie o tendinţă permanentă spre boală. Activitatea eterică, dimpotrivă, duce la o sănătate debordantă.
Aşa cum poţi spune că omul este alcătuit dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi o organizare Eului, poţi spune şi că omul se compune din procese nutritive, dintr-un proces de sănătate debordantă, procese în care se amestecă în permanenţă un proces de boală, şi un proces de moarte, ţinute tot timpul în frâu, până în momentul în care însumarea tuturor acestor morţi parţiale conduce la moartea efectivă.
Nici un sentiment nu ar putea lua naştere în interiorul tău în absenţa organizării astrale. Reprezinta-ti organizarea eterică trezind viaţa, această viaţă pe care organizarea astrală o inhibă. În starea de veghe există în mod necesar un echilibru labil, o oscilare constantă, între eteric şi astral, care dă naştere sentimentelor. În absenţa acestui flux, omul nu ar simţi nimic.
Refularea acestei activităţi astrale dă naştere sentimentului, dar dacă această refulare nu se face imediat, organizarea astrală devine prea puternică şi nu poate fi suficient compensată de activitatea eterică. Activitatea astrală va exercita atunci o influenţă prea puternică asupra organului şi, în locul unei oscilări, va apărea o deformare a organului !
Când organizarea astrală inhibă dincolo de măsura normală, şi când activitatea sa nu mai poate fi compensată, această activitate devine sediul unor factori de boală. Boala este în mod efectiv legată de sentiment, viaţa afectivă fiind reflexul sufletesc al patologiei. Când oscilarea se face la timp, viaţa afectivă ce rezultă de aici este datorată aceluiaşi proces care, în caz de predominanţă a astralului, conduce la boală.
În cazul în care astralul este inhibat, şi predomină etericul, apare un alt fel de stare de boală, prin proliferare şi expansiune.
Predominanţa astralului conferă tendinţa spre inflamaţie, iar predominanţa etericului determină proliferările.
În viaţa afectivă normală se stabileşte un echilibru labil între procesele inflamatorii şi cele de proliferare. Viaţa umană normală implică posibilitatea apariţiei bolii, în condiţiile destabilizării echilibrului permanent. Observaţia atentă şi corectă a vieţii afective, poate revela multe procese maladive. Analiza acestor tendinţe permite să se prevadă anumite boli, prin sesizarea perturbărilor existente în viaţa afectivă, cu mult înainte ca ele să se manifeste în plan fizic.
Boala reprezintă manifestarea în plan fizic, corporal, a unei vieţi afective anormale, a unor disfuncţii, blocaje, dezechilibre psiho-afective.
Viaţa afectivă rămâne pe planul sufletesc, pentru că există o compensare eterică, dar când această compensare nu se realizează, viaţa afectivă se cufundă în corpul fizic, se leagă de corp, şi provoacă boala.
Cât timp eşti capabil să menţii într-o măsură normală viaţa sentimentelor în suflet, rămâi sănătos, dar când nu eşti capabil de acest lucru, sentimentul se cufundă în organe, şi ulterior se manifestă starea patologică, boala.

Nu poţi dezvolta un simţ real al diagnosticului, fără a avea o sensibilitate subtilă pentru viaţa afectivă.
Procesul nutritiv constă în distrugerea permanentă a ceea ce, în substanţe, este propriu lumii exterioare. Organizarea astrală inhibă ceea ce este omul în interiorul său prin organizarea sa eterică. Între organizarea astrală şi organizarea eterică se stabileşte un echilibru intern. Echilibrul dintre organizarea fizică şi organizarea Eului se situează între lumea exterioară şi lumea interioară.
Orice aliment este lume exterioară. Când procesul nutritiv şi organizarea Eului îl iau în stăpânire, această organizare a Eului trebuie să fie în măsură să nu lase să subziste nimic din ceea ce este alimentul în lumea exterioară, să îl transforme complet. Dacă rămâne un rest, acesta constituie pentru organism un corp străin, care nu trebuie privit, însă, doar ca un obiect cu contururi precise, căci rareori este aşa. Un corp străin poate fi constituit chiar din căldură exterioară, căci corpul tău nu trebuie să conţină nici o căldură care să nu fi fost elaborată de organizarea Eului.
Căldura exterioară nu se comportă ca un simplu stimulent care îl incită pe om să-şi producă propria căldură, ci se comportă ca un corp străin. La fel, frigul care pătrunde în organism se comportă ca un corp străin.
Echilibrul intern dintre boală şi sănătate este rezultatul interacţiunii dintre organizarea astrală şi organizarea eterică, în timp ce echilibrul dintre om şi lumea exterioară rezultă din polaritatea care există între corpul fizic şi organizarea Eului. Trebuie să înveţi să vezi efectele acestor patru părţi constitutive ale organismului uman, căci boala nu se recunoaşte după organismul fizic exterior. Ceea ce constituie boala se desfăşoară în întregime în planul suprasensibil şi rămâne de neînţeles pentru cel care este incapabil să-şi facă o idee despre organizarea astrală.
Vei înţelege acest lucru şi pornind de la un alt fapt. Durerea apare într-un organ atunci când corpul astral exercită asupra lui o influenţă prea puternică şi îl deformează. Dacă organul compensează imediat această influenţă, atunci apare o senzaţie. Durerea nu este, de fapt, altceva decât o senzaţie accentuată care provine din deformare, ceea ce explică faptul că boala este însoţită de durere, altfel durerea rămâne o enigmă. Dar înţelegi cu uşurinţă cauza durerii atunci când ştii că boala nu apare decât ca urmare a unui sentiment destul de intens pentru a provoca o deformare a organului. Manifestările afective nu pot fi înţelese decât dacă pătrunzi în profunzime viaţa sufletului uman.
Presupune că astralul atacă ficatul. Acest organ se comportă foarte diferit de celelalte, el poate fi în mod considerabil deformat, fără să trezească durere. De aceea afecţiunile hepatice trec neobservate, sunt atât de disimulate. Căci ficatul este, de fapt, prin constituţia lui, o enclavă în organizarea umană. Dintre toate procesele care se desfăşoară în organismul uman, cele din ficat sunt cele mai asemănătoare celor din lumea exterioară. În ficat, omul este cel mai puţin uman. Pe de-o parte, ai lumea exterioară, pe de altă parte, omul, iar în el această porţiune de lume exterioară care este ficatul. E ca şi cum ar exista o gaură în organizarea umană, iar pătrunderea corpului astral în ficat nu ar provoca mai mult rău decât pătrunderea lui în pânză. Corpul astral poate leza ficatul, dar el nu poate provoca în el durere, căci acest organ este o enclavă, o bucată de lume exterioară în organism. Vei înţelege acest organ dacă ştii că el este în om organul cel mai străin. El este ca un fel de golf care se afundă în interiorul omului.
În ochi se desfăşoară nişte procese pe care fizica aproape că ne permite să le înţelegem. În ceea ce priveşte ochiul, este uşor să vedem omul din punctul de vedere al fizicianului. Organelor de simţ li se aplică, în mare măsură, consideraţiile valabile pentru lumea exterioară. La nivelul acestor organe, o porţiune a lumii exterioare s-a adâncit în interior. Acest lucru se verifică, propriu-zis, chiar prin filogeneză. La anumite animale inferioare, vezi formându-se ochiul prin crearea unui intrând şi umplerea lui din exterior. Astfel, ochiul se formează din exterior spre interior şi nu invers. Un organ de simţ este o porţiune de lume exterioară în organism, dar aceste organe sunt deschise şi se insinuează ca nişte golfuri în organism. Ei bine, ficatul, deşi închis din toate părţile, este ca un organ de simţ, înzestrat, într-adevăr, cu o mare sensibilitate pentru valoarea nutritivă a diferitelor substanţe pe care le ingerăm. Nu putem înţelege cu adevărat ce sunt digestia şi hrănirea decât dacă atribuim ficatului acest rol de organ de simţ, pe lângă procesele fizice care îi sunt atribuite de obicei şi care nu sunt altceva decât expresia sufletesc-spiritualului. Ficatul este cu mult mai apropiat de substanţele pământeşti decât organele noastre de simţ obişnuite. Ochiul nostru este expus, în primul rând, eterului în efectele sale, urechea noastră, aerului. Ficatul este în relaţie directă cu calităţile materiale ale lumii exterioare pe care trebuie să le perceapă.
Inima este un alt organ de simţ, dar în timp ce ficatul, cu facultăţile sale de percepţie, este confruntat cu substanţele exterioare care pătrund în om, inima este un organ de percepţie a interiorului său. Este o absurditate să considerăm că inima este o pompă care trimite sângele în artere. Mişcarea sângelui rezultă din Eu şi din corpul astral, iar inima este, pur şi simplu, un organ de simţ pentru perceperea circulaţiei, în special a circulaţiei care urcă de la omul polului inferior spre omul polului superior. Ficatul trebuie să aibă grijă de digestie, el trebuie, de exemplu, să aprecieze valoarea unui hidrat de carbon. Inima trebuie să supravegheze activitatea corpului astral şi a Eului din om. Inima este un organ de simţ spiritual, ficatul, un organ de simţ absolut material. Este o distincţie pe care trebuie să o faci. Trebuie să ajungi la o cunoaştere calitativă a organelor.
Cum procedează astăzi medicina bazată pe ştiinţele naturii ? Ea extrage cu o perfectă indiferenţă ţesutul dintr-un organ, din inimă sau ficat, de exemplu, şi ea examinează structura fizică exterioară a acestuia, dar acest lucru nu te învaţă nimic despre rolul pe care îl joacă organul respectiv în organism. O considerare exterioară nu e suficientă pentru a deosebi un lucru de altul, trebuie să pui fiecare obiect în relaţie cu un întreg.
Simpla examinare exterioară a unui organ, aşa cum se practică ea de obicei, nu te învaţă nimic. E necesar să studiezi legăturile sale cu întregul. Structura unui organ, luată izolat, nu-ţi spune nimic. Cunoaşterea omului necesită nişte baze absolut diferite decât cele pe care le oferă chimia, examinarea afinităţilor chimice.

Cunoştinţele actuale despre natură sunt adecvate necesităţilor tehnicii, dar nu unei cunoaşteri reale, complete şi corecte a omului, atât în domeniul teologiei, cât şi în medicină.
În ştiinţă predomină un curent materialist-ştiinţific, care tinde să se accentueze, cu atât mai mult cu cât mai mult se absolutizează rezultatele tehnice şi tehnologice obţinute. Ceea ce, privind din punct de vedere materialist, numim substanţă şi substanţe chimice, reprezintă de fapt, nişte procese. Sarea, este precipitatul, rezultatul unui proces. Procesul-magneziu şi procesul-fier se află în natura exterioară, procesul-plumb şi procesul-mercur, de asemenea, dar pe acestea din urmă omul nu trebuie să le poarte în interiorul său. Însă doar în aparenţă omul nu poartă aceste procese în interiorul său.
În procesul de formare a omului, la început este creată schiţa fizică prin fecundare, care trebuie să se unească apoi cu corpul eteric al omului. Corpul eteric nu rezultă prin fecundare, el se formează în jurul a ceea ce va fi ulterior organizarea Eului şi organizarea astrală, în jurul complexului sufletesc-spiritual care exista înainte de viaţa
umană terestră, şi coboară din lumile spirituale. Sâmburele central al entităţii umane, are un element sufletesc-spiritual, care provine în primul rând dinîncarnările precedente, şi în al doilea rând din perioada dintre moarte şi o nouă naştere, perioadă cu mult anterioară fecundării. Înainte de a intra în legătură cu germenele ce rezultă din fecundare, acest sâmbure sufletesc-spiritual îşi atrage mai întâi corpul eteric.
Această triplă organizare, Eu, corp astral şi corp eteric, se uneşte cu rezultatul fizic al fecundării.
Corpul eteric trebuie considerat ca fiind de provenienţă cosmică, şi comportă, în momentul în care se uneşte cu organizarea fizică, nişte forţe care nu sunt valabile pentru organizarea fizică: cele ale plumbului şi cele ale staniului. Doar în aparenţă omul nu este un microcosmos pentru că nu conţine anumite substanţe. Substanţele pe care omul nu le are în corpul său sunt cele mai importante pentru constituţia corpului eteric şi, de fapt, procesele plumb, staniu, mercur se desfăşoară în corpul eteric înainte de unirea acestuia cu corpul fizic.
Corpul eteric se uneşte cu corpul fizic, la fel şi celelalte părţi constitutive.
Această unire se realizează doar într-o anumită măsură, în timpul perioadei embrionare, ea fiind realizată pe deplin la naştere, când este iniţiat procesul respiraţiei. În acel moment, toate forţele corpului eteric provenind de la substanţele neîncorporate corpului fizic migrează în corpul astral, iar corpul eteric primeşte, la rândul său, forţele cu care opera corpul fizic. Corpul eteric suferă astfel o metamorfoză importantă, constând în adoptarea constituţiei corpului fizic şi renunţarea la constituţia sa proprie, înrudirea cu mediul înconjurător, pe care o cedează corpului astral. Dar corpul astral e
strâns legat de tot ceea ce este omul capabil să ştie. Astfel, din momentul în care începi să asimilezi o adevărată cunoaştere medicală, transformată din punct de vedere interior, şi nu pur teoretică, faci să trăiască acest conţinut deja prezent în corpul astral, deşi inconştient, conţinut care exprimă relaţiile corpului astral cu mediul înconjurător.
În fiecare noapte, în timpul somnului, te cufunzi cu corpul tău astral în mediul ambiant, care era înrudit cu corpul eteric, iar acum este înrudit cu corpul astral. Simţi în permanenţă aceste forţe de vindecare ale mediului. Ceea ce ai învăţat din punct de vedere exterior prin dialectică, îţi este în mod constant confirmat în timpul somnului. Orice învăţământ exterior, dialectic, nu ar sluji la nimic, dacă ar fi disociat, dezorganizat, dacă nu ar avea loc în fiecare noapte, în timpul somnului, confirmarea, atât de necesară, prin intermediul corpului astral şi al mediului înconjurător. Cunoaşterea medicală este legată în mod real, din punct de vedere interior, de viaţa omului care trece prin somn.
Din această legătură nocturnă cu substanţele terapeutice mai rezultă ceva, imposibil de cucerit prin dialectică: impulsul real de a da ajutor. Pentru un vindecător, fără acest impuls, fără compasiunea pentru bolnav,fără dorinţa de a veni în ajutor, nu există vindecare. În privinţa remediilor şi medicamentelor,crearea unei anumite ambianţe, care să impregneze remediile cu o forţă spirituală de vindecare, contează mult mai mult decât anumiţi factori exteriori şi o dibăcia profesională.

Prin noua atitudine interioară poate fi dobândit un nou mod diferit de a percepe natura.
Studiul lumii vegetale are o deosebită utilitate, atât prin prisma folosirii plantelor în scop terapeutic, cât şi deoarece ele ne oferă informaţii în legătură cu aprofundarea esoterică.
Un student care a învăţat o lecţie, crede că ceea ce a învăţat este bun şi util, că va putea aplica ceea ce ştie.
Un om religios, evlavios, învaţă Tatăl nostru. Îl ştie, dar nu crede că e suficient să-l ştie, ci repetă rugăciunea în fiecare zi, spunând zilnic, ca rugăciune, ceea ce ştie. În acest mod, în fiecare zi, el face să-i treacă prin suflet ceea ce ştie. Acesta este un mod diferit de a concepe lucrurile, denotând o atitudine diferită faţă de lume şi viaţă.
Un iniţiat cunoaşte elementele ştiinţei oculte, dar nu acordă nici o importanţă faptului că le cunoaşte, că le deţine, fiind mult mai important pentru el să facă din când în când să treacă prin faţa sufletului său, cu convingere, primele elemente, şi următoarele, pentru a provoca în sufletul său noi elanuri, noi energii.
Omul impregnat de un sentiment religios are cu totul alte experienţe decât cel care nu vede în natură decât ceea ce percepe prin simţuri ca fiind lumea fizică.Trebuie să te regăseşti în mod permanent în ritmul naturii, dacă vrei să dobândeşti cunoştinţe vii, şi nu o cunoaştere moartă.
Cunoaşterea şi activitatea cunoscătoare, trebuie reînnoite în mod ritmic.
Parfumul plantei are o insemnatate deosebita, si este legat de prezenţa uleiurilor eterice. Parfumul unei anumite plante exercită o atracţie pentru anumite fiinţe elementare, care încearcă să se cufunde în el. Ceea ce se află la originea acestei activităţi aromatice, nu a substanţei, se regăseşte sub forma minerală cea mai concentrată în sulf. După modelul medicilor antichităţii, putem numi "Sulfur" sau "sulfuric", ceea ce este activ în aroma plantei, extractul spiritual care trezeşte interesul fiinţelor elementare. A percepe elementul sulfuric din plantă denotă o reală înţelegere pentru parfumul ei, dacă recunoşti ceea ce se petrece, spiritual, între sus şi jos, când se răspândeşte acest parfum.
O a doua facultate pe care trebuie să o dezvolţi, este un sentiment interior pentru ceea ce creşte în frunză. Frunzele au forme foarte variate. Trebuie să obţii o sensibilitate delicată pentru acest element al plantei, care vivifică fiinţele spirituale pe care le-au atras parfumurile. În acest element foliar radiază, de la periferia Cosmosului, o tendinţă de a forma structuri sub formă de picături. Este posibil să dezvolţi un sentiment pentru această activitate modelatoare care, provenind din Cosmos, se află în frunze, atunci când, contemplezi cu interes şi iubire tot ceea ce este frunză, dimineaţa, când se formează roua. Picăturile de rouă reflectă, în esenţa lor, ceea ce se străduieşte, pornind de la periferia cosmică, să dea naştere acestor forme ca picături. Picătura se află la originea a tot ceea ce este frunză în plantă. Dacă forţele cosmice periferice ar fi singurele active în mod spiritual, plantele ar lua întotdeauna această formă sferică.
Forma sferică apare în plantă mai ales când cosmicul domină astfel în multe fructe bacă şi, de asemenea, în multe frunze. Dar această formă de picătură este imediat luată în stăpânire de forţele terestre, smucită în toate părţile, dând naştere formelor celor mai variate.
Această tendinţă de a forma picătura există, concentrată din punct de vedere mineral, în mercur. De aceea, medicina timpurilor străvechi o numea "tendinţă mercuriană". În vechea medicină, Mercur nu era metalul cu acest nume, ci tendinţa de a forma picătura, această tendinţă dinamică spre picătură. Pretutindeni unde se regăseşte această tendinţă, există elementul mercurian. Mercurul este metalul care pe Pământ ia forma de picătură, pentru că aici există condiţiile favorabile pentru aceasta. Mercurul ia pe Pământ forma pe care o are argintul pe Lună, care ar trebui să se găsească aici sub formă de picătură. Medicina de odinioară numea mercur tot ceea ce are formă de picătură şi, pentru vechii medici, toate metalele erau Mercur.
Perlele de rouă îţi revelează ceea ce trăieşte din punct de vedere spiritual în frunze : tendinţa spre forma cosmică sferică. Trebuie să simţi acest lucru dacă vrei să înţelegi planta, trebuie să înveţi să o înţelegi în forma sa sferică, în aşa fel încât să stabileşti o relaţie cu tendinţa sa spre forma de picătură, şi apoi să te înalţi prin mireasmă, dezvoltând treptat o sensibilitate delicată, subtilă, pentru tot ceea ce, în om, acţionează în direcţie centrifugă.
Creşterea unghiilor este o activitate centrifugă ce traversează omul. În timpul primilor şapte ani de viaţă, care se încheie cu formarea celei de-a doua serii de dinţi, nişte forţe centrifuge traversează în permanenţă omul, manifestându-se la maximum prin transpiraţie. Ceea ce, în plante, se înalţă sub formă de parfum şi atrage spiritele elementare, trăieşte în mirosul transpiraţiei de direcţie centrifugă.
Astfel, dacă vrei să găseşti elementul vegetal din om, orientează-ţi cercetările spre această tendinţă profundă spre exteriorizare, şi vei avea o cunoaştere intimă a legăturii dintre ceea ce se află în exterior şi ceea ce se află în interiorul omului.
Prin transmiterea proprietăţilor corpului eteric astralului, se petrece o inversare completă. Corpul eteric încearcă să-şi îndrepte în sus ceea ce el ia din mediul inconjurător. Transmiţând acestea corpului astral, el se desfăşoară în direcţie centrifugă, spre exterior, şi, efectiv, în această direcţie poartă omul elementul vegetal din el.
Observă cum îşi înfige planta rădăcinile în sol, cum intră ea în relaţie intimă cu tot ceea ce e sare, în sensul larg al cuvântului. Aici se efectuează un proces de sens contrar faţă de fenomenele însoţitoare ale proceselor senzoriale, care sunt nişte procese-sare. Gândeşte-te la sarea de bucătărie, la gustul ei sărat în soluţie, şi imaginează-ţi procesul invers, imaginează-ţi că procesul de dizolvare ar fi anulat,
că ar exista un fel de aglutinare şi că mirosul şi gustul ar deveni latente. Te-ai afla atunci în prezenţa procesului care se desfăşoară între plantă şi sol. Este ceea ce, cei vechi numeau procesul-Sare. Medicii de odinioară nu numeau sare ceea ce se desemnează astăzi cu acest nume, carbonaţii, etc. Ei numeau sare ceea ce, în plantă, intra în legătură, prin extremitatea rădăcinilor, cu substanţele Pământului. Acesta este procesul-sare.
Îndreptându-ţi în mod constant şi ritmic atenţia spre aceste taine ale naturii, cunoştinţele tale medicale vor deveni vii. Când îţi însufleţeşti în acest fel cunoaşterea, începi să priveşti natura şi omul într-un mod care conduce la vindecare, pornind de la impulsul puternic de a ajuta.
Vindecarea nu poate rezulta în mod real şi complet decât dacă se porneşte de la o asemenea bază, cu o totală obiectivitate. Aceste facultăţi trebuie să fie stimulate în mod concret printr-un studiu exoteric asiduu şi conştiincios, altfel acţionezi în confuzie. Dar trebuie să ştii, totuşi, că nu studiile teoretice constituie baza cunoaşterii medicale, ci adâncirea în mod ritmic în contemplarea naturii înconjurătoare.
Sufletul care contemplează periferia, trezeşte în sine un simţ pentru tot ceea ce-l înconjoară. Vivificându-ţi neîncetat forţele sufletului, aşa cum o fac cei care se roagă cu devoţiune, în tine se amplifică aceste forţe care au o virtute medicală. Forţele obişnuite la care se face apel în şcoli nu sunt capabile să trezească în om cunoştinţele medicale. Trebuie făcut în aşa fel încât acestea să izvorască din suflet. Trezirea sufletului permite să se ajungă la cunoştinţele medicale.

Corpul fizic şi corpul eteric formează un singur tot, văzut din două direcţii. Pe de-o parte, sunt stările eterice : căldură, lumină, chimism şi viaţă, pe de altă parte, stările fizice corespondente: căldură, aer, apă şi pământ.
Dacă descriem stările eterice în mod abstract, pornind de la solid, lichid etc., vom întâlni în primul rând eterul căldurii, cel mai puţin elevat, cel mai elevat fiind eterul vieţii.
Pentru a descrie omul, trebuie să faci apel la intuiţie, pentru ca ea să-ţi reveleze omul-căldură, activitatea organelor interne. În timp ce cobori, de la căldură spre pământ, spre elementul cel mai grosier al organismului, prin corpul eteric te înalţi de la căldură spre viaţă. În interiorul organismului tău, tu inversezi, de fapt, calităţile, aplicând eterul căldurii doar căldurii, eterul luminii – aerului, eterul chimic – organismului-apă, şi eterul vieţii - organizării tale solide.
Dacă sesizezi în mod real acest fapt, nu mai poţi gândi ca de obicei. Prin modul obişnuit de a gândi, nu vei înţelege decât scheletul, omul-pământ. Trebuie să depăşeşti acum acest mod de a gândi, şi să te înalţi spre un mod de a sesiza lumea care să te atingă cu adevărat din punct de vedere interior.
De aceea cunoaşterea medicală are anumite particularităţi. Astfel, în vechile Misterii, în care exista o anumită cunoaştere referitoare la modul de a trata, ştiinţa medicală deţinea un loc de frunte. În aceste Misterii erau formaţi medicii, şi ei erau înţelepţi care oficiau în cadrul ceremoniilor religioase. De asemenea, medicul păstra secretele cunoştinţelor sale. Căci, atunci când vrei să ştii ceva, este necesar să-ţi înveşmântezi cunoştinţele în gânduri, altfel pluteşti în incertitudine. Cunoaşterea în imagini a imaginaţiei, ca şi ceea ce se înţelege din punct de vedere spiritual prin intuiţie, trebuie
înveşmântate, de asemenea, în gândire. Se cunoştea necesitatea de a transforma cunoştinţele medicale în gânduri, dar, prin aceasta, când era vorba despre cunoştinţe terapeutice, eficacitatea lor ar fi fost diminuată. Există aici un mister profund. Nu se poate nega faptul că prin cunoaşterea unui remediu i se răpeşte acestuia, într-un anumit sens, virtutea curativă, astfel că e necesar ca medicul serios să renunţe, mai mult sau mai puţin, pentru sine însuşi, la eficacitatea remediilor pe care le foloseşte pentru bolnavii săi şi să caute, în ceea ce-l priveşte, alte căi de vindecare.
Medicul trebuie să dezvolte în forul său interior voinţa de a interveni în ajutorul semenilor săi. De fapt, el trebuie să renunţe, pentru sine însuşi, la virtuţile curative ale remediilor pe care le prescrie.
Când medicamentelor le sunt atribuite doar nişte efecte chimice grosiere, medicul nu e supus acestor legi spirituale. Dar când vezi omul manifestându-se în spiritual, nu te vei îndoi nici o clipă că, în cazul omului, la baza proprietăţilor terapeutice ale remediilor stau nişte legi spirituale.
Dacă înţelegi medicina prin trăsăturile ei specifice, îţi vei da seama că ea te poate educa cel mai bine în sensul uitării de sine.
Terapeutica nu poate fi predată la fel ca mecanica. Poţi să aplici omului mecanica, dar atunci acest lucru este valabil pentru întreaga omenire. În medicină, însă, totul este individual, şi atunci când există o cunoaştere aprofundată a unui anumit remediu, de aici rezultă pentru medic necesitatea de a renunţa la propria sa vindecare prin acest remediu. Aceasta este calea regală spre uitarea de sine. Ar trebui ca ceea ce stă la baza acestor fapte să germineze în inimile dvs. Prin legile universale se impune necesitatea de a nu introduce în medicină egoismul, ci altruismul.
Altruismul şi uitarea de sine sunt baza medicinei, aceasta face parte din ordinea lucrurilor.
Morala medicală urmează legile cereşti, legile formate de Cosmos, de unde provin
remediile.
Cu cât va fi mai mult luat în seamă acest principiu, cu atât mai bine va putea ajuta el la sesizarea caracterului fundamental al remediului.

Forţele terapeutice magnetice sunt forţe a căror activitate se exercită în principal între corpul eteric al unei persoane şi corpul eteric al alteia.
Corpul eteric fiind matricea energetică a corpului fizic, vindecarea se face întotdeauna prin el !
Meditează la următoarele metode de vindecare :
1. Vindecarea prin forţele pacientului - un pacient care are capacitatea de a-şi dezvolta voinţa, poate primi anumite indicaţii terapeutice pe care să le urmeze.
De exemplu, îi poţi indica ca, în fiecare dimineaţă, la ora 11, să se gândească la Soare, şi să-şi reprezinte cum îi încălzeşte capul, apoi cum căldura din cap îi trece în braţe, antebraţe, şi în mâini. El îşi va fortifica astfel forţele sale reale, după care, trebuie să încerce să-şi facă o idee foarte clară despre starea sa patologică, pentru a o expulza prin forţa voinţei sale.
O asemenea practică poate fi deosebit de eficace, dar nu este infailibilă, fiind întotdeauna cam problematică. Poate fi foarte eficace când boala nu este legată de o leziune organică deosebită, caz în care această leziune se poate extinde la cele patru elemente ale corpului elementar : solid, fluid, gazos şi caloric.
Prin indicaţiile primite, bolnavul a primit o stimulare pentru corpul său astral. Aplicarea practică i-a fortificat puţin voinţa, acţionând asupra corpului său astral, iar corpul astral a acţionat asupra corpului eteric, şi acesta, la rândul său, a exercitat o acţiune binefăcătoare asupra celui fizic, reuşind să compenseze leziunea care nu era prea profund ancorată în fizic.
Distincţia netă dintre tulburări funcţionale şi afecţiuni organice, este inexactă, incorectă, deoarece ele au legătură unele cu altele. Este imposibil să trasezi graniţa exactă unde sfârşesc tulburările funcţionale, şi unde încep cele organice. Tulburările funcţionale sunt însoţite întotdeauna de mici afecţiuni organice, dar acestea pot scăpa investigaţiilor grosiere ale fiziologiei şi patologiei.
În cazul acestei metode, nu s-a folosit magnetismul, ci propriile forţe de vindecare ale pacientului. Acest mod de a acţiona este cel mai bun, fortificând voinţa pacientului, şi vindecându-l, totodată.
2. Vindecarea prin magnetism - când bolnavul este un om slab, slăbit, pe voinţa căruia nu poţi conta, este permis uneori să foloseşti magnetismul. Poţi acţiona, fără ca pacientul să-şi exercite voinţa, cu propriul tău corp astral, pentru ca el să îţi influenţeze propriul corp eteric, iar acesta, la rândul său, să influenţeze corpul eteric al pacientului, în acelaşi fel în care o făcea în cazul precedent propriul său corp astral.
În aceasta constă magnetismul !
Retine : Trebuie inteles foarte bine faptul ca magnetismul reprezinta, in sine, o intruziune energetica in fiinta altuia, si aceasta realitate are o puternica legatura cu etica si morala, cu rolul, scopul si motivele pentru care se infaptuieste o asemenea intruziune ! In mod normal, pacientul trebuie sa constientizeze si el acest fapt, si sa-si dea acordul, aprobarea, caci nimeni nu are dreptul de a influenta starea de sanatate a altuia, impotriva vointei acestuia, de actiona fara consimtamantul sau ! Actul de vindecare, de tamaduire, actul medical, in variatele sale forme, trebuie sa tina cont intotdeauna de liberul arbitru al fiecarui om !
Marea majoritate a magnetizatorilor acţionează în mod inconştient, neputând percepe procesul, neputându-l conştientiza, influenţându-şi fără să-şi dea seama propriul corp eteric, prin cel astral.
Forţele pe care le dezvoltă magnetizorul, le poate îndrepta, în mod instinctiv, spre pacient, transmiţându-i-le şi fortificându-l.
Magnetismul medical reprezinta ceva problematic, care nu se poate aplica în orice caz şi în orice situaţie ! Asta deoarece : 1. In primul rand, nu poti dezvolta sentimentul adecvat initierii si desfasurarii procesului, fata de orice persoana. De unele persoane te simti, in mod instinctiv, atras, dar de altele te simti respins, putand simti chiar repulsie fata de anumiti oameni, fara sa intelegi de ce, din ce cauza.
2. In al doilea rand, această facultate instinctivă, de a-ţi activa propriul corp astral, pentru a influenţa etericul, şi a trece la etericul pacientului, este individuală. Unele persoane o pot manifesta într-un grad foarte înalt, altele mai mic, existând şi oameni care nu o pot manifesta deloc.
Există oameni care au o predispoziţie spre magnetism, datorită constituţiei lor. Când încep să pună în practică, procesul se poate desfăşura foarte bine, dar, după o vreme, capacitatea lor slăbeşte, se pierde şi, în mod frecvent, ei continuă să acţioneze ca şi cum ar mai avea-o încă. Ei devin astfel nişte ...şarlatani, dacă practică în continuare magnetismul ca profesiune !
În realitate, un asemenea mod de a vindeca, prin magnetism, nu poate să constituie, în principiu, o profesie !
Procesul magnetic este eficace, când cineva are darul respectiv, dar numai atunci când este exercitat cu o compasiune sinceră pentru pacient, simţită în adâncul cel mai profund al propriei fiinţe. Doar această atitudine poate declanşa manifestarea forţelor tămăduitoare. Iar dacă practici magnetismul cu o iubire adevărată faţă de pacient, nu poţi face din aceasta o ...profesie !
Cum ai putea să ceri bani pentru exercitarea iubirii tale ? Cum ai putea să vinzi iubirea ta ? Cum ai mai putea să o dăruieşti, în mod dezinteresat şi altruist ? Pentru majoritatea oamenilor, este ...imposibil.
Dacă există iubire adevărată, şi dacă nu se exercită, în alt fel, anumite influenţe nefaste, nu poate fi decât benefic, dar procesul nu poate fi practicat decât în anumite ocazii, când karma te conduce spre o fiinţă pe care vrei să o ajuţi din toată inima !
Procedeul exterior poate consta în punerea mâinilor, sau în atingerea uşoară. Ceea ce acţionează este corpul astral, care influenţează corpul eteric, şi acesta, la rândul său, influenţează corpul eteric al celuilalt om.
Vindecarea are întotdeauna drept punct de plecare corpul astral, fie acela al pacientului, fie acela al magnetizatorului !
3. Terapia obiectivă, medicamentoasă - desfăşoară un proces invers, în care introduci nişte substanţe în corpul fizic, care acţionează în conformitate, pe de-o parte, cu forţele lor interioare, pe de alta, cu ritmul corpului fizic, influenţând astfel corpul eteric al pacientului.
Vindecarea corpului fizic vine întotdeauna prin corpul eteric !
Pe de-o parte, acţionezi asupra corpului eteric, pornind din astral, prin vindecarea psihică, din care face parte şi magnetismul medical, acesta conţinând ceva problematic, un aspect umanitar sau social, un aspect care are de-a face cu legătura de la om la om.
Pe de altă parte, ai terapia obiectivă, care trebuie să treacă în mod obligatoriu prin medicament, a cărui acţiune ajunge la corpul eteric prin intermediul corpului fizic.
Vindecarea trebuie să vină întotdeauna din corpul eteric. Este iluzorie credinţa sau convingerea în ideea că vindecarea poate veni de la corpul fizic, devenit ...bolnav !
Corpul fizic poartă în el tendinţa naturală spre boală, iar vindecarea este întotdeauna realizată prin corpul eteric !

Nu poţi vindeca împotriva karmei. În privinţa vindecării, medicul trebuie să se orienteze în două direcţii :
1. Voinţa karmei, medicul fiind supus karmei. Când există atitudinea interioară necesară, şi când cunoaşterea terapeutică pătrunde sufletul în profunzime, conştienţa karmică se transformă progresiv în pură manifestare a karmei. Karma are două aspecte, şi trebuie să o iei în considerare astfel încât să raportezi destinul tău prezent, la ultima din încarnările succesive. Dar trebuie să ai în vedere, şi a cincea, a şasea încarnare ce urmează celei actuale. Ceea ce realizezi în prezent va deveni atunci eveniment, manifestându-se atunci rezultatul final.
Ducând această idee până la ultima ei consecinţă, vei putea concepe în mod clar faptul că manifestarea karmei este şi o devenire, ceea ce se realizează acum adăugând ceva karmei.
Într-o anumită măsură, karma este modificată prin actele tale !
Dacă vei înţelege legie karmice, nu vei fi niciodată fatalist. Cunoaşterea karmei conferă fermitate şi încredere în viaţă, o bază solidă.
2. Voinţa de a vindeca - trebuie să existe în sufletul medicului, ea trebuind să acţioneze fără nici o restricţie, în sensul de a încerca totul, chiar dacă bolnavul este considerat incurabil, trebuind făcut tot posibilul pentru a-l vindeca.
Utilizând modul obişnuit de a percepe realitatea, nu poţi reuşi să faci ca substanţele şi procesele din natură să îţi reveleze secretele virtuţilor lor curative. Aceste proprietăţi se revelează doar după ce ai activat anumite forţe ale sufletului. Ţie îţi revine sarcina de a activa, în mod progresiv, aceste forţe, pentru a dobândi capacitatea de a percepe faţa nevăzută a realităţii.
Omul este format de jos în sus, prin forţele ce acţionează în plan vertical, prin relaţia dintre Pământ şi Univers, şi este închis, limitat, de forţele de rotaţie orizontale centrifuge şi centripete. Aceste două categorii de forţe, verticale şi orizontale, sunt opuse, în privinţa efectelor, una alteia.
În forţele verticale vei putea percepe tot ceea ce conferă omului forma sa plastică, ceea ce edifică omul în mod plastic, ca şi cum ele l-ar sculpta permanent, în mod invizibil.
Forţele circulare conţin o activitate de deconstrucţie permanentă, risipind în mod
constant materialul din care este edificat omul.
În cadrul acestui joc de forţe, între elaborarea plastică şi risipire, se manifestă sufletul şi spiritul uman.
Ceea ce se află în exteriorul omului, şi ceea ce este în interiorul său, se află în legătură, corpul eteric fiind legat de aceste forţe periferice.
Într-o anumită privinţă, forţele de construcţie sunt în relaţie cu argintul. Dacă constaţi la un om că forţele constructive sunt copleşite de cele deconstructive, vei putea corecta echilibrul, ca regulă generală, printr-un remediu pe bază de argint.
Dacă, dimpotrivă, proliferează forţele constructive, care păstrează formele, împiedicând fărâmiţarea, vei apela la un remediu provenind de la Saturn, pe bază de plumb. Astfel, din felul în care este construit omul se desprinde o linie după care să te orientezi.
Adevărata lume, lumea spirituală, se situează dincolo de prag, omul fiind dincoace. Pentru a concepe clar constituţia Universului, este necesar să treci acest prag, însă acest lucru prezintă anumite pericole. Când îţi impregnezi percepţiile senzoriale cu gânduri, cum sunt cele ale vieţii curente, şi le duci în lumea spirituală, dincolo de prag, tu susciţi în faţa ochiului său spiritual o iluzie, un miraj, prin considerarea lucrurilor de dincolo de prag ca pe cele de aici. De aceea, pe prag se află o entitate spirituală, care te învaţă că sunt necesare alte concepte când treci de prag, că acest miraj îţi paralizează viaţa dacă abordezi lumea spirituală cu conceptele luate din lumea sensibilă.
Acest Păzitor al Pragului te incită să te înarmezi cu idei de care vei avea nevoie în lumea spirituală.
În general, oamenii nu se gândesc că ideile valabile pentru lumea spirituală, sunt atât de diferite de cele aplicabile în lumea fizică. În lumea fizică, de exemplu, partea este întotdeauna mai mică decât întregul, aceasta fiind o axiomă. Dar în lumea spirituală, partea este întotdeauna mai mare decât întregul ! Omul poate constitui un exemplu în acest sens: Dacă admiţi o forţă de care omul dispune atunci când îşi construieşte corpul pe baza elementului mineral, apoi raportul de forţe pe care îl are una dintre părţile sale, atunci, ceea ce structurează un organ, deci, o parte a omului, este, în raport cu Cosmosul, mult mai mare decât omul întreg. Nu îţi poţi reprezenta, pur şi simplu, propoziţia : "partea este mai mare decât întregul", căci eşti obişnuit cu lumea sensibilă, dar, în lumea suprasensibilă, aşa este. De aceea, trebuie să ajungi să admiţi că în lumea spirituală partea poate fi mai mare decât întregul.
Întreaga mecanică, întreaga fizică, nu au valabilitate în lumea spirituală, unde are valabilitate ceea ce le este opus. Aici, în lumea simţurilor, linia dreaptă este drumul cel mai scurt dintre două puncte. În lumea spirituală, linia dreaptă este drumul cel mai lung, pentru că, înaintând în linie dreaptă, întâlneşti cele mai multe obstacole. Orice altă direcţie este mai scurtă decât cea dreaptă.
Trebuie să concepi în mod clar că sunt necesare nişte concepte opuse, când mergi în lumea spirituală, şi acest fapt cere curaj. Trebuie să ai curajul de a trece pragul lumii spirituale, de a face saltul peste abis.
Dacă realizezi toate acestea, drumul spre lumea spirituală, trecerea prin faţa Păzitorului Pragului, sosirea dincolo, dacă ai traversat această încercare în suflet şi spirit, cu corpul astral şi cu Eul, în mod conştient, atunci totul este bine. Dar dacă nu le îndeplineşti într-un mod pur în Eul şi corpul tău astral, atunci se creează un miraj, care, când se întoarce împotriva ta, devine boală.
Astfel, de fiecare dată când ai o boală, tu îl ai în interiorul tău pe Păzitorul Pragului, dar sub formă de reflex, de dublu demonic.

Meditaţia asupra aurului Aurul bătut în foiţă subţire şi privit în transparenţă, are o tentă verzuie. Dacă te apropii de această foiţă prin forţele profunde ale sufletului, nuanţa verzuie îţi va declanşa o trăire interioară asemănătoare celei produsă de percepţia vizuală a unei pajişti verzi, a vegeţiei terestre. Dar, prin această cufundare a forţelor sufletului în contemplarea foiţei translucide, este trezită şi forţa opusă a sufletului, şi când îţi vei muta privirea , vei percepe de jur împrejurul tău contrastul, perceput ca o licărire roşiatică-albăstruie, fără strălucire.
În această bucăţică de aur subţire cu licăr verzui, se găseşte în realitate lumea întreagă, o sferă întreagă, nu punctul particular, nodul unei sfere, şi tu înveţi astfel să trăieşti în albastrul-roşiatic- violet al unei sfere. Şi când vei învăţa să cunoşti şi alte proprietăţi ale aurului, vei face legătura dintre proprietăţile respective şi ceea ce îţi aduce această viziune pe calea sufletului. Vei face experienţa proprietăţii fundamentale a aurului, care constă în respingerea unirii sale cu oxigenul. Oamenii trăiesc datorită prezenţei oxigenului, pentru că ei transformă în permanenţă oxigenul.
În corpul eteric totul este diferit; el fiind înrudit cu tot ceea ce nu este legat de corpul fizic. Aurul este înrudit cu corpul eteric, prin faptul că el nu tolerează unirea sa cu oxigenul, şi tocmai în virtutea acestei proprietăţi exercită o putere de vindecare asupra corpului eteric, pentru tot ceea ce oxigenul provoacă în corpul fizic. Astfel aurul constituie un remediu care acţioneză în mod direct, pornind din interiorul fiinţei, din corpul eteric.
Prin vieţuirea sufletească a impresiei luminoasă roşu-albăstruie, fără strălucire, vei percepe adevărul afirmaţiei că aurul este în întregime Soare, şi că aurul-Soare este înrudit cu corpul eteric.
Asemenea consideraţii conduc spre înţelegerea proprietăţilor terapeutice ale substanţelor. Vei ajunge la aceasta, căutând în sufletul tău forţa luminii, şi simţind în trupul tău puterea greutăţii.
Trebuie să practictici asta ca un exerciţiu, ca şi cum sufletul tău ar deveni fluid, curgând ca un val de lumină, ca o forţă luminoasă, şi ca şi cum trupul ar deveni un obiect ce se uneşte cu interiorul Pământului printr-o nostalgie a greutăţii.
Făcând în mod real experienţa interioară a acestui antagonism, îţi vei despărţi sufletul de trup.
În forţa luminii radiază Eul-spirit.Doar în acest fel vei înţelege întregul, căci Eul uman, ca experienţă interioară, creşte în suflet. De aceea trebuie să percepi această imagine a Eului dezvoltându-se, radiind, în valul de lumină radioasă a sufletului care se răspândeşte în Univers.
În puterea greutăţii prinde putere Spiritul lui Dumnezeu cu adevărat. Corpul uman privit ca Templul lui Dumnezeu, nu este o imagine convenţională, ci expresia unui profund adevăr. Şi, dacă e adevărat că Eul este Domnul sufletului, când sufletul este
conştient, nu e mai puţin adevărat că trupul este lăcaşul în care domneşte Divinitatea. Nu considera că trupul îţi aparţine, căci trupul nu a fost născut din om, ci din Dumnezeu, rezultând din forţele divine. Ţie îţi aparţine doar sufletul, pe care trupul îl găzduieşte. Trupul trebuie considerat în mod real ca fiind templul lui Dumnezeu.
În forţa luminii sufleteşti radiază Eul-spirit, şi în puterea greutăţii prinde putere Spiritul lui Dumnezeu ! Spiritul lui Dumnezeu prinde putere în trupul uman, aşa cum Eul radiază în sufletul uman.
Forţa luminii nu este voie să pună stăpânire pe puterea greutăţii ! Când dormi sufletescul este separat de trupesc. El le-a despărţit. În acel moment, sufletul nu mai are influenţă asupra trupului. Trebuie să fie la fel şi când omul este treaz !
Desigur, Eul şi corpul astral se cufundă atunci în eteric-fizic, dar trebuie să existe, din punct de vedere interior, o separare între forţa luminii şi puterea greutăţii.
Nu trebuie să se formeze o componentă chimică din forţa luminii şi puterea greutăţii, ele trebuind să rămână separate, să nu se amestece fizic, şi nici să nu se combine în mod interior. Ele trebuie să acţioneze alături în acelaşi spaţiu, puterea greutăţii a trupului în jos, forţa de lumină a sufletului, în sus.
Nu este voie ca forţa luminii să pună stăpânire pe puterea greutăţii, nici ca puterea greutăţiisă pătrundă forţa luminii !
În tine trebuie să fie separat ceea ce cunoaşterea ta senzorială amestecă în permanenţă. Dacă te observi din exterior, prin intermediul simţurilor, toate acestea se amestecă. Şi, dacă ai fi în realitate ceea ce percepi astfel, ai fi mereu bolnav.
Omul poate fi sănătos, dar modul de a-l vedea cu ajutorul simţurilor este boală, întotdeauna. Vedem mereu omul bolnav, dar aceasta este maya, iluzie, căci, în adevărata sa esenţă, omul nu trebuie să fie niciodată aşa cum îl vedem. În esenţa sa adevărată, nu trebuie să amestecăm niciodată forţa luminii cu puterea greutăţii, ele trebuind să rămână separate. Nu trebuie să fie niciodată ca în cazul apei, la care
hidrogenul şi oxigenul se combină şi dispar ca atare. În cazul omului, acest lucru nu se petrece decât prin percepţia senzorială, care introduce un mod de a vedea propriu chimiei, făcând din om o combinaţie între forţa luminii şi puterea greutăţii. Ele sunt, de fapt, separate, şi trebuie să rămână aşa, ca şi cum sunt, în cazul apei, hidrogenul şi oxigenul.

Trebuie să ajungi să poţi percepe omul sub aspectul forţei luminii şi al puterii greutăţii, şi să conştientizezi că ele sunt contrare când se întrepătrund.
Când forţa luminii pune stăpânire pe puterea greutăţii, se produc bolile trupeşti, iar când puterea greutăţii pătrunde în forţa luminii, apar boli mintale.
Reflectează la acest lucru, considerând că Spiritul Divin trăieşte în trup, şi dacă
forţa luminii pune stăpânire pe puterea greutăţii, omul îşi însuşeşte în mod nedemn
Divinul, Divinitatea din el.
Meditând la aceste idei, simţindu-le cu impulsul moral necesar, vei învăţa treptat să percepi elementele şi procesele lumii, şi vei afla cum să desprindzi forţa luminii atunci când ea a pus stăpânire pe puterea greutăţii. Vei găsi un mijloc, o substanţă exterioară, sau un proces uman, capabil să ajute corpului eteric, prin intermediul corpului astral.
Când sufletul îţi este pătruns profund de aceste lucruri, vei putea să percepi ce anume vindecă în euritmia curativă, ceea ce se bazează, în esenţă, pe forţele cosmice. Când faci exerciţii cu consoane, eşti în sânul forţelor lunare, iar cu vocale, în sânul forţelor lui Saturn. Practicând euritmia curativă, te simţi, prin intermediul acestor două forţe, în plin Cosmos.
Toate cunoştinţele esoterice trebuie privite ca o etică medicală, prin etică înţelegând
faptul de a te simţi legat de datoria de a întreţine în permanenţă, prin forţele meditative, o dispoziţie sufletească prin care să fii capabil a te situa într-o poziţie justă faţă de lume.
Lumea în care trăieşti este încă puternic materialistă, şi trebuie să te acomodezi cu ea, într-un fel sau altul. Trebuie să începi să lucrezi pornind de la situaţia în care te afli, în care te-ai pus.

Meditaţia şi reprezentarea Indicaţiile rigide asupra modului de a medita, pot constitui un amestec în libertatea umană. Privind în mod corect lucrurile, ele nu trebuie să devină ceva copleşitor. Cel ce recomandă altora anumite metode de a medita, şi anumite subiecte de meditaţie, trebuie să ştie şi să indice în ce direcţie orientează ele sufletul. Calea trebuie să fie progresivă, să evolueze de la simplu la complex.
Meditaţiile cu caracter general, conţin ceva diferit faţă de cele recomandate anumitor persoane, în mod personal, la cererea lor.
Când cineva doreşte o meditaţie cu acţiune personală, trebuie să-i fie indicat momentul prielnic în care trebuie făcută, dimineaţa sau seara, comportamentul care trebuie respectat în sensul acestei meditaţii, şi alte lucruri.
Acestea sunt meditaţii care trebuie să acţioneze asupra vieţii esoterice a unui anumit om, în funcţie de capacităţile sale. Ele conduc de la sine un om, ca să nu rămână izolat, şi îl ajută să-i recunoască pe cei care lucrează în aceeaşi direcţie cu el. Trebuie să consideri aceste meditaţii ca personale.
Toate celelalte meditaţii, sunt date în aşa fel încât oamenii să aibă în mod exact în faţa ochilor, efectul pe care trebuie să îl producă ele. Nu trebuie date sfaturi, în sensul ca aceste meditaţii să se facă într-un moment anume. Trebuie ţinut seama, de asemenea, şi de împrejurările existenţei, pentru a face asemenea meditaţii când ai timpul necesar la dispoziţie.
Cu cât vor fi mai frecvente, cu atât va fi mai bine, ele având întotdeauna efectul corespunzător.
Trebuie să fii însufleţit întotdeauna de un elan spre un progres personal. Pornind de la ceea ce rezultă de aici pentru spirit, va trebui să încerci să te asociezi cu alţi oameni care practică acelaşi lucru.
Ar fi o constrângere penibilă dacă ar fi decretate nişte reguli precise, referitoare la momentul în care nişte persoane individuale sau în grup ar trebui să-şi facă meditaţiile.
Prin orice constrângere, meditaţia şi-ar pierde din valoare, căci orice meditaţie este compromisă când este făcută din obligaţie !
Meditaţiile personale trebuie să stârnească, treptat, o sete sufletească de a medita. Cei care efectuează cel mai bine această meditaţie, sunt cei care simt această sete de a medita, dimineaţa şi seara, aşa cum simt foamea. Când meditaţia devine o nevoie vitală, care face parte din viaţa sufletului, atunci este trăită în mod natural şi firesc.
Pentru alte meditaţii, voinţa reală este ceea ce contează, faptul de a-ţi spune că aceasta este calea, şi că vei medita de fiecare dată când vei putea. Făcând o anumită meditaţie, fii conştient că ea urmăreşte un anumit scop.
Meditaţia şi practicarea meditaţiei, trebuie să rezulte întotdeauna dintr-un elan interior, ca expresie a unei voinţe umane libere.
Lucrul spre care aspiri nu trebuie să se transforme, în acelaşi timp, într-un un izvor de
opresiune, ceea ce se poate întâmpla, dacă exerciţiile tale de meditaţia ar lua un caracter de obligaţie ! Asta nu trebuie să se întâmple niciodată !
A deveni medic, nu trebuie să fie privit niciodată ca o cale de acces spre o profesie ! Reflectează profund la acest subiect. A deveni medic trebuie să fie o vocaţie, o nevoie interioară de a te dărui vindecării, cu tot ceea ce implică acest lucru.
Dacă simţi în mod obişnuit această nevoie de a vindeca, vei găsi calea meditaţiei, vei fi condus spre ţel. Sunt rare profesiile în care, faptul de a le considera o obligaţie, este atât de dăunător, ca în cazul profesiei de medic, căci ea implică dragoste pentru omenire, să o simţi, ca pe ceva de la sine înţeles.
Şi, dacă nu este de dorit ca cineva să aleagă studiile medicale, doar pentru că trebuie, sau pentru că pare indicat, dintr-un motiv oarecare, este şi mai puţin de dorit ca cineva să caute în mod artificial să devină medic, cu ajutorul meditaţiei, dacă nu simte setea şi nevoia de a medita la subiecte ce ţin de viaţa medicală !
Metodele străvechi,esoterice, pentru a progresa, cer mult mai mult decât o decizie exterioară, şi dacă nu izvorăsc dintr-o stare sufletească adecvată, dăunează mai mult decât circumstanţele exterioare. Trebuie să înţelegi ce reprezintă o stare sufletească adecvată.
O vocaţie este o manifestare a karmei, care te-a plasat într-o situaţie dată, şi trebuie să realizezi că a acţiona din obligaţie este dăunător, dar a te conforma karmei tale înseamnă a progresa în direcţia evoluţiei umane !
Dacă karma ta te-a condus să practici medicina, priveşte acum în străfundul sufletului tău, şi vei descoperi că simţi în mod real această sete.
Vei găsi şi momentele, orele propice acestei meditaţii.
Ceea ce poate conduce spre evoluţie, este faptul ca fiecare persoană să devină conştientă că trebuie să-şi realizeze dezvoltarea, la locul pe care îl ocupă, în special în ceea ce priveşte forţele pe care le pune în lucrare. Este şi cazul celor care au ales calea medicinei.
Trebuie să fie conştienţi de faptul că în viitor vor exercita o influenţă considerabilă. Setea de a se pregăti pe calea meditativă, pentru arta de a vindeca, o vor găsi în inimile lor.
La asta se referă practicarea meditaţiilor, efectul lor trebuind să se completeze,
să se susţină, şi să se lumineze reciproc.
Se poate ca o primă meditaţie să aibă un efect clar. Fă atunci o a doua, pentru ca a doua să o pună şi mai mult în lumină pe prima. O vei face pe prima, o dată, sau de două ori, pe o doua, de zece ori. Acest lucru se va întâmpla dacă vei pune la inimă meditaţiile tale, şi ceea ce a fost expus despre scopul lor.
Gândul la exerciţiile de meditaţie, fixate la ore fixe, pot conferi simţâmântul unei anumite opresiuni, la ideea de a consideraaceste meditaţii ca pe o datorie, ca pe ceva forţat, impus.
Exerciţiile de meditaţie te apropie de ceilalţi oameni, de oamenii bolnavi, şi îţi conferă o idee despre ce poate să fie voinţa de a vindeca. Cei ce încep să practice meditaţia, cu timpul vor simţi mai bine nevoia de a o practica, pentru că ea constituie o cale spre ţelul spre care tind.
Devotamentul faţă de omenire,compasiunea, şi voinţa de a vindeca, declanşează la mulţi oameni dedicaţi medicinii, multe greutăţi, deoarece studiile lor, orientate doar spre cunoaştere, nu i-au pregătit pentru aşa ceva.
Meditează : atunci când, pe plan medical, separi cunoştinţele medicale, de voinţa de a vindeca, te exprimi într-un mod care contrazice realitatea !
Cunoaşterea omului este o necesitate, care se referă la multe din domeniile activităţii umane. Faptul că nu se face apel la ea, în prezent, în multe domenii, este consecinţa
unor erori existente în civilizaţia modernă. Cunoaşterea omului trebuie să se specializeze în toate domeniile vieţii.
Recunoaşterea stărilor patologice ale omului reprezintă o prejudecată materialistă. Poţi recunoaşte o boală, dacă ştii care este procesul de vindecare capabil să o biruie. Procesul patologic este, de fapt, întrebarea şi, dacă vrei să recunoşti acest proces, rămâi la întrebare.Procesul de vindecare este răspunsul.
Nu ştii nimic despre un proces patologic, dacă nu ştii cum să-l vindeci. Cunoaşterea constă în a vedea cum poţi să-l elimini. De aceea, adevăratele studii medicale trebuie să conţină şi voinţa de a vindeca. A recunoaşte o stare patologică nu înseamnă nimic. A face patologie, fără a crea o punte de legătură spre terapie, nu duce spre nimic.
Dacă vrei să recunoşti un organ bolnav, trebuie să iei în considerare ce anume îl poate vindeca.

Vindecarea se bazează pe cunoaşterea substanţelor şi a forţelor care trebuie utilizate pentru a trece de la procesul patologic la procesul sănătos.
O asemenea cunoaştere constă, de exemplu, în a şti că planta Equisetum arvense poate lua asupra sa activitatea renală, când corpul astral nu asigură în mod suficient această activitate. Cu Equisetum arvense, poţi sprijini corpul astral. Acest fapt aduce un răspuns, arată ce se întâmplă.
Acelaşi proces care, în exterior, conduce la Equisetum, se desfăşoară şi în rinichiul uman, şi trebuie să fie considerat paralel cu acest organ. Astfel, te afli deja pe planul vindecării.
Aşadar, nu poate fi vorba de a face patologie în mod pur abstract, de a face descrierea unor stări patologice care nu conduce la nimic. Omul nu trebuie să considere starea de boală decât în corelaţie cu acţiunea remediului.
Sentimentul pe care îl ai faţă de cunoaştere trebuie să tindă, în toate domeniile, spre realitate, nu spre nişte concepţii pur formale. Aşa era pe vremea când ştiinţa avea un caracter iniţiatic, cunoaşterea fiind refuzată celor care voiau doar să cunoască, şi era oferită doar celor care aveau voinţa de a o transpune în realitate.
Unii oameni cred că pot şti cum să vindece, pe ei înşişi şi pe alţi oameni, fără a avea voinţa de a vindeca, fără a fi necesar să o manifeste. Ei nu simt în interiorul lor acest impuls, în munca lor, în studiile lor, impulsul spre nevoia de a vindeca. Acesta este semnul unei hipertrofii a cunoaşterii, un efect al educaţiei materialist- ştiinţifice.
O hipertrofie a voinţei, într-o direcţie sau alta, poate permite cucerirea unor anumite facultăţi, dar aceasta nu duce la o dezvoltare sănătoasă a naturii umane.
A şti să vindeci nu ar trebui să existe fără voinţa de a vindeca. Studentul la medicină ar trebui să simtă o nedomolită voinţă de a vindeca, trebuind să se abţină, pentru ca această voinţă născută din cunoaştere să nu izbucnească, şi să nu îl facă să-i vindece pe cei sănătoşi.
Nu ar trebui să existe medici care au năzuit spre cunoaşterea vindecării, dar nu au avut şi nu au voinţa de a vindeca. O cunoaştere atât de reală nu poate fi despărţită de voinţă, acest lucru e imposibil.
Nişte studii medicale conforme cu natura, nu ar putea duce la studiul stărilor patologice sau al metodei terapeutice, fără ca să existe voinţa de a vindeca.
Cea mai mare parte din ceea ce învaţă un student la medicină, nu are nimic de-a face cu vindecarea, şi nu reprezintă altceva decât o supraîncărcare a memoriei cu noţiuni complicate. Câte lucruri nu sunt profesate în tratate şi practicate în clinică, şi care nu au nimic de-a face cu medicina...
Din momentul în care treci de la descrierea simptomelor fizice, la corpul eteric, aproape tot ceea ce se află în tratate îşi pierde importanţa. Căci abordarea corpului eteric îţi dă o cu totul altă orientare în legătură cu organele.
Când treci de la corpul fizic la corpul eteric, nu mai poţi să o scoţi la capăt doar cu intelectul.
Vei învăţa mai mult despre corpul astral, dacă îi vei aplica noţiunile muzicale. Modul în care este structurat organismul pe baza corpului astral, o să îţi aducă o bogăţie de cunoştinţe. Omul care trece la acţiune este construit, în realitate, ca o gamă muzicală. În acest fel ţi se revelează nişte orizonturi absolut noi, care se deschid asupra unei
adevărate cunoaşteri umane.
Învăţământul medical ar trebui să fie foarte diferit de ceea ce este. Acest invăţământ este consecinţa nihilismului terapeutic.
Tot ceea ce îţi încarcă mintea, nu e doar inutil, ci e chiar dăunător. Studentul este incapabil să sesizeze adevăratul proces patologic, căci are în cap tot felul de alte lucruri.

Există multe elemente care fac obiectul studiilor medicale, dar care sunt inutile pentru înţelegerea raporturilor dintre omul sănătos şi cel bolnav. Vei ajunge să conştientizezi acest fapt, studiind omul din punct de vedere esoteric.
Când ţi-e sete, şi simţi că trebuie şi vrei să bei apă, nu-ţi spui că nu poţi să o bei, până nu ştii exact care este compoziţia ei chimică, proprietăţile ei chimice, şi toate procesele fizico-chimice care se vor desfăşura în organismul tău, ulterior înghiţirii apei.
Când ţi se naşte un copil, nu te întrebi dacă este posibil să-l hrăneşti, înainte de a-i fi dat vreo idee despre substanţele alimentare, sau înainte de a ştii tu totul despre ele.
În multe domenii ai intuiţia necesară înţelegerii procesului. Adesea intuiţia este mai utilă pentru un bun diagnostic, decât metoda clasică de diagnosticare, permiţând adesea să se ajungă până la cauza primară, care poate fi foarte îndepărtată de momentul prezent.
Studentul este învăţat să recunoască starea de sănătate sau de boală a pacientului, în momentul prezent, în care efectuează consultaţia, pe baza unor anumite metode şi a unor indici statistici. Dar această abordare nu permite aflarea cauzei primare, a originii reale a disfuncţiei, a bolii. Modul de a gândi care să te poată conduce spre a putea spune bolnavului, în mod clar, că a fost victima unei anumite agresiuni, acum 10 ani, fapt ce stă la originea bolii sale, lipseşte cu desăvârşire. Metoda de investigaţie a istoricului bolii este redusă la afirmaţiile bolnavului, care pot fi incomplete, parţiale, şi pot fi puse chiar la îndoială, pacientul putând avea diverse motive pentru care să ascundă adevărul.
Cauza primară este cauza exterioară, cea care vine din afară. Poţi diagnostica ceva, ceea ce reprezintă un efect, dar nu poţi afla cu certitudine cauza primară, care poate declanşa o sumă de efecte înlănţuite în timp.
Medicul care vrea să acţioneze cu succes pentru a vindeca un pacient, trebuie să ştie, înainte de toate, de unde provine afecţiunea. Acest lucru nu este imposibil de aflat, dar mulţi cred că nu este posibil. Este foarte important de ştiut. Acest fapt te îndepărtează de momentul prezent. Trebuie să afli ce i s-a întâmplat pacientului în trecut. Sunt fapte de care trebuie să ţii seama, şi o faci, atunci când participi la ceea ce simt cei pe care vrei să-i vindeci ! Este vorba de empatie, de rezonanţă, de o apropiere şi pătrundere sufletească în sufletul bolnavului, de compasiune. Medicina trebuie să se întemeieze pe compasiune. Când compasiune lipseşte, faptele (informaţiile) cele mai importante îţi scapă, căci pur şi simplu nu poţi ajunge la ele altfel ! Este lucrul de care trebuie să ţii seama în această direcţie !

Dacă vrei să înţelegi omul în profunzime, şi dacă vrei să poţi vindeca, nu trebuie să te mulţumeşti să examinezi doar natura legăturilor sale cu Pământul. Această influenţă terestră în dezvoltarea umană are loc doar în prima etapă a copilăriei, până la schimbarea dinţilor. Forţele care influenţează organizarea omului, ulterior, sunt cele care, prin acţiunea lor organizatoare, îl îndepărtează de Pământ. Aceasta se produce prin corpul său eteric, care se deosebeşte în mod esenţial de corpul fizic.
Corpul fizic are o natură grosieră, este greu, iar corpul eteric are o natură mai subtilă, mai uşoară, fiind mai puţin influenţat de gravitaţie, şi mai mult de alte tipuri de forţe.
Corpul fizic tinde spre Pământ, cel eteric tinde să se îndepărteze în toate direcţiile în spaţiu. Corpul fizic este în strânsă relaţie cu Pământul, corpul eteric este în strânsă relaţie cu tot ceea ce este perceptibil de jur împrejurul Pământului. Astfel, poţi înţelege toate forţele care acţionează asupra corpului fizic, ca forţe ce atrag omul spre pământ, iar pe cele care acţionează asupra celui eteric, ca forţe ce tind să îndepărteze omul de Pământ.
Nu poţi considera omul, când el absoarbe o substanţă oarecare, gândind că substanţa era înainte în exterior, apoi în interior, căci nu este o viziune corectă asupra realităţii. În virtutea acţiunii forţelor centrifuge care acţionează în om, substanţa este imediat integrată în domeniul universal, întregului Univers vizibil.
Când abordezi astralul omului, trebuie să ţi-l reprezenţi ca existând într-un plan non-spaţial. El doar "împrumută" forma activităţii spaţiale.
Când abordezi Eul, devine imposibil să desenezi o imagine a acestuia. Eul nu acţionează nici de sus, nici de jos. El nu acţionează într-un mod care să-ţi permită să-l reprezenţi printr-un desen, acţioneând doar în cursul timpului, prin continuitate temporală. Ceeace emană din organizarea Eului nu poate să fie fixat prin forme, căci este prezent în fiecare punct real. Acţiunea sa nu radiază spre un centru, nici spre periferie, fiind pur calitativă.
Când încerci să percepi lumile eterului, simţi că este ca şi cum te-ai pierde în mod constant în aceste lumi.
Astralul, fiind şi el non-spaţial, vine constant în întâmpinarea ta, dar, apropiindu-se de tine, el acţionează ca şi cum ar proveni de la periferia Universului.
Acum, presupune că te-ai ocupa, în domeniul hrănirii, de albumină. Această albumină este mai întâi grea, apoi, ca albumină, tinde spre Cosmos. Dacă o introduci în organismul uman, celelalte două forţe vin îndată în întâmpinarea ei, forţele care provin din toate direcţiile şi cele emanând din organizarea Eului, şi acţionează, de fapt, în mod non-spaţial asupra acestei albumine. Presupune acum că ceea ce acţionează astfel asupra omului nu poate face altceva din el decât o sferă, îi dă un corp rotund. Această formă, ce rezultă din acţiunea conjugată a forţelor ce emană din Pământ şi cele radiind înspre Pământ, o găseşti în ou, în el prinzând formă aceste forţe.
Din ou nu iese o altă formă ovoidă, ci o structură foarte diferită, lucru valabil şi pentru om, deoarece o primeşte mai întâi prin faptul că Luna se învârte în jurul Pământului. Şi dacă nu ar acţiona şi alte forţe, decât ale Lunii care se învârte, nu s-ar forma o pasăre, ci o fiinţă sferică, constituită în principal din albumină.
Celelalte forţe structurale provin din spaţiul cosmic, de la diversele planete şi constelaţii prin faţa cărora trece Luna, modificând forţele care emană din ea. Când Luna trece prin faţa Pleiadelor, oul este expus forţelor provenind din Pleiade, modificate de trecerea Lunii, şi din această influenţă se formează, pornind de la ou, pe de-o parte, capul păsării. Capul păsării se formează din Cosmos, ca rezultat al acţiunii conjugate a unei planete şi a unor stele fixe care acţionează în virtutea dispunerii lor în Pleiade.
Luna îşi urmează drumul, şi ajunge să se situeze în Balanţă, în opoziţie cu situaţia sa precedentă, forţele Balanţei fiind modificate de Lună. Raportul de forţe este diferit. Dacă Luna este plină când trece prin faţa Pleiadelor, va fi nouă în dreptul Balanţei. În relaţie cu Balanţa, Luna acţionează deci altfel decât în faţa Pleiadelor, iar efectul ei asupra oului va da naştere cozii. Celelalte efecte sunt intermediare.
Astfel, dacă vrei să studiezi structura păsării, trebuie să studiezi modul în care se deplasează Luna prin faţa elementelor răspândite în Univers.
Cel care rămâne limitat doar la influenţa factorilor pământeşti, se limitează la formele fiinţelor, aşa cum o face ştiinţa, şi va găsi o singură soluţie la problema originei formelor : moştenirea genetică, de la părinţii lor. Dar acest mod de a gândi şi percepe, este asemănător constatării faptului că sărăcia provine din lipsă. Nu explică absolut nimic. Trebuie să mergi, întotdeauna, şi mai departe în urmă, pe acea linie : părinţii şi-au primit forma lor de la alţi părinţi, şi tot aşa, şi te vei găsi, tot timpul, exact în punctul de unde ai plecat !
Trebuie să ajungi la forţele cosmice, la constelaţii, dacă vrei să înţelegi procesul formator al structurii fiinţelor. Şi aceasta nu e totul. Dacă realitatea s-ar limita doar la aceste influenţe, ar lua naştere nişte fiinţe, dar ar fi toate un fel de meduze, aşa cum a fost fiinţa care a evoluat înspre structura umană, într-o epocă îndepărtată a Pământului. În epoca atlanteană, era un fel de meduză, căci, pentru a-şi construi corpul fizic, nu putea absorbi ca substanţă decât ceea ce era în stare plastic-lichidă. Posibilitatea de a-şi putea incorpora potasiul, sodiul şi celelalte elemente, provine din faptul că nu doar Luna, ci şi celelalte planete ale sistemului planetar defilează prin faţa Balanţei, Berbecului, Taurului etc., influenţa acestor planete încorporând omului ceea ce îi conferă structura sa umană. Astfel, efectelor Lunii vin să li se asocieze efectele care emană din Mercur, Venus. Dacă efectelor Lunii nu li s-ar asocia acţiunea acestora, toţi oamenii ar fi toţi hidrocefali, rahitici, nu ar avea picioare arcuite ci elastice, şi braţe ca nişte tentacule de meduză, dacă acţiunea planetelor apropiate de
Saturn : Jupiter şi Marte, nu s-ar conjuga cu aceea a Lunii. Soarele realizează compensarea ritmică între aceşti doi poli.
Ştiinţele despre om nu pot progresa, cât timp nu vor studia influenţele astronomice, în modul descris mai sus. Omul nu trebuie perceput în mod limitat, doar ca o fiinţă terestră, ci în mod global, ca o fiinţă cosmică. Ştiinţa jonglează cu idei, atribuind faptele, când condiţiilor exterioare, când eredităţii. Dar, privind mai îndeaproape, din aceste idei nu rezultă nimic, pentru că nu se ia în calcul originea reală a structurii interne a omului, care trebuie căutată în cunoaşterea astrelor, considerate sub aspectul lor calitativ.
Factorul cel mai important în procesul de modelare a omului, îl reprezintă Luna, ea acţionând pretutindeni, celelalte astre modificându-i doar influenţa !

Tot ceea ce acţionează în corpul eteric, modelează omul ! Şi omul ar fi un fel de automat viu, în forma actuală, dacă asupra lui nu ar mai acţiona şi alte forţe.
Periferia, ceea ce se ţese şi trăieşte în elementul-aer care ne înconjoară, acţionează şi ea, iar în acest element-aer acţionează şi eterul şi astralitatea cosmică.
Aşa cum omul este format, din punct de vedere exterior, sub influenţa Lunii în legătură cu Cerul, această structură este însufleţită interior, umplută cu suflet, prin acţiunea Soarelui, combinată cu cea a Cerului. Când Soarele influenţează forţele cosmice, situându-se în faţa Leului, el acţionează prin intermediul cercului atmosferic, prin respiraţie şi circulaţie, asupra a tot ceea ce se modifică în permanenţă.
Nu forţele cosmice propriu-zise sunt cele care acţionează !Constelaţiile Cosmosului îşi exercită efectele lor asupra periferiei Pământului, în atmosferă, şi însufleţesc oamenii, îi umplu cu suflet.
Ceea ce se transformă trebuie să fie înţeles în sensul coborârii corpului fizic spre cadavru.
Forţele saturniene nu se întâlnesc doar sus, acolo unde se găseşte Saturn. El este îndepărtat de Pământ, şi influenţa pe care o exercită din exterior nu este deosebit de puternică. Tot aşa, întâlnirea lui cu constelaţiile nu are un mare efect asupra omului. Dar el are nişte forţe care impregnează foarte intens Pământul ! În spaţiu nu găseşti forţe ale lui Saturn, dar el îşi parcurge orbita şi îşi lasă urma foarte clară, pretutindeni unde şi-a răspândit lumina pe Pământ. Dacă aceste urme, care ţin de un trecut îndepărtat al Pământului, nu ar fi persistat ca forţe în interiorul Pământului, acesta nu ar conţine plumb. Plumbul ia naştere din substanţa originară, din forţele saturniene active pe care Pământul le-a absorbit. În trecut, când condiţiile erau diferite, forţele plumbului au luat naştere pe Pământ. Aceste forţe saturniene continuă să acţioneze în om încă şi astăzi, efectul lor fiind absolut diferit de cel al celorlalte două forţe.
Oamenii nu ar fi purtători de spirit, ci doar nişte fiinţe cu trup şi suflet, în absenţa forţelor lui Saturn !
Saturn impregnează Pământul din toate părţile, cu forţele sale, într-un ciclu de treizeci de ani, timp de care are nevoie pentru a înconjura Soarele şi, o dată cu el, Pământul. Sunt necesari treizeci de ani pentru ca omul să meargă de la naştere până la un punct în care se încheie o anumită perioadă a evoluţiei sale. Când omul a trăit treizeci de ani, el se regăseşte în punctul în care Saturn a impregnat Pământul. Când omul are 30 de ani, Saturn impregnează acest punct pentru a doua oară. Astfel, influenţa lui Saturn asupra Pământului are legătură cu omul şi acest lucru, în ultimă instanţă, este ceea ce provoacă degradarea, uşor de observat, a trupului.
Trupul nu conţine doar forţe constructive, altfel ne-am pierde conştienţa, într-o anumită măsură, vitalitatea trebuie să fie stăvilită, forţele deconstructive trebuind să fie mereu prezente. Organismul uman nu doar progresează, ci şi regresează, şi această regresiune lasă loc dezvoltării spirituale care poate, astfel, să apară.
Dezvoltarea spirituală nu rezultă din vitalitate, dimpotrivă, reducerea acesteia lasă câmp liber dezvoltării spirituale. Acesta este rezultatul forţelor care iau naştere în Pământ prin impregnarea sa cu forţele lui Saturn.
Forţele lui Saturn ar face din oameni nişte bătrâni, la 30 de ani, dacă şi-ar putea desfăşura pe deplin forţele în Pământ. Dar ele sunt modificate de forţele lui Jupiter şi Marte. Forţele lor împiedică oamenii să se degradeze intens, şi le permit să depăşească vârsta de 30 ani.
Dacă vrei să înţelegi cum de omul este încă om la 45 de ani, trebuie să te întorci spre Univers, spre Lună, Soare şi Jupiter, spre corpurile cele mai apropiate şi mai îndepărtate ale sistemului solar.
În prezent, acesta nu este conceput ca un organism, dar în trecut el forma până la Jupiter un tot unitar.
Cei vechi nu-l cunoşteau pe Uranus şi pe Neptun, considerând că Saturn este planeta cea mai exterioară. Este, totuşi, justificat să mergem până la Saturn. Astrologii mai au conştienţa acestui fapt, şi nu le atribuie lui Uranus şi lui Neptun decât nişte facultăţi care depăşesc personalitatea, trăsături de geniu, nişte elemente care nu au nimic de-
a face cu dezvoltarea personală. Doar atunci când omul devine genial, când organizarea sa se dilată sau se degradează prea intens, atunci intră în discuţie aceste planete. Sunt nişte planete care au rătăcit prin Univers, şi au fost captate de sistem.
Corpul planetar cel mai apropiat şi corpul planetar cel mai îndepărtat, reglementează ceea ce se află în om. Luna stăpâneşte asupra formei, iar Saturn, pornind de la Pământ, stăpâneşte asupra spiritualului care nu are formă, distrugând, dizolvând forma, din interior. Soarele asigură ritmul dintre cele două.

Ceea ce fisurează, ce te deschide, ca organism fizic, pentru a face loc spiritualului, se află şi în plumb. Nişte forţe de sciziune au dat naştere plumbului. Dacă introduci plumb în organism, se produc nişte fisuri. Fisurile sunt necesare când într-un om nu există suficiente procese deconstructive, şi i se poate administra plumb, sub o formă oarecare.
Invers, când omul nu ajunge să se structureze, şi devine spongios, atunci va trebui activat argintul, complexul de forţe lunare. Forţele argintului sunt cele care introduc structurarea în ceea ce este spongios. Argintul sprijină forţele lunare.
Întregul sistem solar se află în legătură cu aceste remedii din care poţi să alegi : Saturn =plumb, Jupiter = staniu, Marte = fier, Soare = aur, Venus = cupru, Mercur
= argint viu şi Lună = argint. Aceste concordanţe se bazează pe cercetări minuţioase practicate în vechile Misterii, care cercetau în ce configuraţie se situează Saturn, atunci când apărea la cineva o stare de dependenţă de organismul său, dovedind o insuficienţă a forţelor de sciziune, un exces de vitalitate, de coeziune, care se manifesta printr-o năucire organică, constituţională, nu pur senzorială. Se constata că apariţia acestei stări urma unei configuraţii în care Saturn îşi exercitase o puternică influenţă. Dacă se observa atunci că persoana cădea în această stare tocmai la apusul lui Saturn, când el nu-şi mai putea desfăşura toate forţele, se administra plumb ca remediu.
Oamenii au uitat ştiinţa din care provin aceste informaţii care s-au transmis sub
formă de tradiţie.
Ceea ce acţionează asupra omului, pornind de la Pământ este, în realitate, o influenţă saturniană absorbită de Pământ.
De omul pe care îl prezintă ştiinţa actuală nu poţi lega nimic moral. Noţiunile etice plutesc undeva în abstract. De aici provine, pur şi simplu, această separare între etic
şi cosmic, care a pierdut orice legătură cu spiritualul, cu Cosmosul.
Dacă te apropii de realitate, vei descoperi că omul este o fiinţă întreţinută şi îngrijită de Cosmos, care, prin astralitatea sa, radiază şi forţele morale. Devine atunci posibil să percepi omul în relaţie cu lumea morală. Atunci când practici adevărata medicină, eşti călăuzit să faci din om o fiinţă morală, o fiinţă capabilă să facă experienţa organică a moralei, nu doar să asculte de nişte porunci exterioare.
Orice agendă medicală îţi poate explica efectul plumbului în organism, dar motivul acestui efect îl vei găsi doar în consideraţiile esoterice. Deoarece provin din lumea spirituală, aceste consideraţii au particularitatea de a nu face prea mult apel la memorie, spre deosebire de ceea ce se primeşte din lumea fizică.
Dacă ceea ce îţi este comunicat în acest fel, nu constituie obiectul unei experienţe meditative repetate, aceste lucruri vor dispărea rapid din memoria ta. Adevărurile spirituale au particularitatea de a nu putea deveni reale adevăruri de memorie, aşa cum nu poţi reţine în organism ceea ce ai mâncat mai demult.
Experienţa adevărurilor spirituale trebuie să o reiei în mod constant, ele trebuind să devină obişnuinţe pentru tine, nu un conţinut al memoriei, o imagine pe care să o păstrezi în minte. Acesta este rostul şi sensul meditaţiei, de a face apel la ceea ce, în principiu, nu există decât în prima copilărie. Copilul mic nu are memorie de imagine şi el uită ceea ce tocmai a simţit. El trăieşte într-o memorie de obişnuinţe. La aceasta trebuie să revii, dacă vrei să asimilezi adevărurile spirituale, altfel le vei pierde rapid.
Satisfacerea nevoii tale de esoterism, poate fi împlinită doar recurgând la meditaţie. Vei dobândi atunci receptivitatea subtilă care te va conduce, dar nu în mod instinctiv, spre perceperea intuitivă a ceva analog cu ceea ce s-a mai păstrat în mod abstract, în ştiinţa numită a signaturilor: a deduce din observarea unei plante sau a unei pietre cum poate acţiona ea asupra organismului. Mai mult, nu doar corpul tău fizic, ci şi corpul eteric va evolua, iar memoria bazată pe obişnuinţă îţi va crea o capacitate de percepţie devenită mai subtilă pentru conţinutul fizic al mediului ambiant. Percepţia pe care o vei dobândi asupra lumii va răspunde întrebărilor pe care ţi le pune organismul uman în legătură cu un organ bolnav, iar răspunsul îţi va fi dat de plantele medicinale sau mineralele din mediul înconjurător.

Există o regulă de producere a bolilor, şi două căi prin care ele se produc :
1. O afecţiune fizică este rezultatul unui dezechilibrări, a unei spiritualizări excesive a organismului fizic, sau a unei părţi din el.
2. În starea de veghe, structura spiritual-sufletească se instalează prea puternic într-un anumit organ fizic, fără să-i impună, totuşi, structura sa, ci, dimpotrivă, aceasta să primească amprenta structurii fizice. În acest caz, atunci când omul doarme, el devine, în corpul său astral şi în Eul său, copia fizic-etericului său, şi ia în mod interior structura acestuia.
Aceste două feluri de dezechilibre se disting în mod esenţial. Organul bolnav intens spiritualizat, devine mai luminos, fiind perceput ca şi cum ar fi prins într-o capcană de către spiritualitate, pornind din exterior, de la suprafaţa sa. Cu mult înainte de a se putea constata modificări fizice, un bolnav se revelează a fi "transparent" pentru privirea ocultă, şi spiritual-sufletescul pătrunde în această transparenţă.
În cazul invers, când sufletesc-spiritualul este cel care ia structura fizic-etericului, acest lucru se constată în timpul somnului, după aspectul sufletesc-spiritualului său, care devine o uşoară fantomă a corpului său fizic, un spectru asemănător cu acesta.
Experienţele spiritiste în care sunt produse apariţii, se bazează pe o astfel de slăbire a sufletesc-spiritualului, provocată la o persoană medium.
Corpul astral şi Eul, slăbite, iau forma organelor, în aşa măsură încât devin vizibile în întunericul în care se desfăşoară aceste practici. Manifestările sunt reale, dar rele, nesănătoase.
Toate bolile mintale provin din faptul că sufletesc-spiritualul (corpul astral şi organizarea Eului) adoptă structura fizic-etericului.
Bolile fizice sunt datorate unei spiritualizări a organismului fizic sau a părţilor sale, iar bolile mintale sunt efectul unei structurări, în sensul fizic-etericului, a astralului, a organizării Eului, sau a uneia din părţile lor. Acesta este un adevăr de ordin general, şi de o valoare considerabilă pentru cunoaşterea fiinţei umane.
La un anumit om, organizarea astrală şi a Eului pot tinde să spiritualizeze corpul fizic. La un altul, ea poate tinde să adopte forma fizic-eterică. Între aceste două tendinţe există trepte intermediare. Acest principiu de bază se exprimă în temperamentele umane.
Când corpul astral şi organizarea Eului au o tendinţă puternică de a adopta formele corpului fizic sau eteric, atunci se manifestă un temperament melancolic.
Când, dimpotrivă, corpul astral şi organizarea Eului au o tendinţă puternică de a-şi impune structura lor corpului fizic sau eteric, atunci se manifestă un temperament coleric.
Flegmaticul şi sanguinicul reprezintă trepte intermediare între cele două. La flegmatic, corpul astral şi organizarea Eului tind să adopte, în mod mai puţin intens, structura corpului fizic, şi mai ales cea a corpului eteric.
La sanguinic, vitalitatea corpului eteric este puternic influenţată de către corpul astral.
Aceasta este expresia proceselor respective în temperamente. Ceea ce va sluji drept linie de conduită medicilor, în cazurile extreme, modul în care se îmbină spiritual-sufletescul şi fizic-etericul, va sluji, de asemenea, de regulă, şi pedagogilor, în cazurile latente. Astfel, pedagogia şi medicina se completează reciproc.

Despre reprezentarea celor 4 părţi constitutive ale fiinţei umane : fiecare parte îşi are o structură a sa, particulară.
Corpul fizic şi cel eteric au o structură spaţial-temporală, iar corpul astral şi Eul, o structură pur spirituală.
Îţi poţi reprezenta structura spirituală, considerând că nu este nici spaţială, nici temporală, ca şi cum spaţiul şi timpul au dispărut. Poţi să-ţi faci o imagine despre ea, având o reprezentare despre ea, datorită conştienţei imaginative.
Tu ai o structură fizic-eterică, cu totul separată în timpul somnului de structura spiritual-sufletească, ca şi cum ţi-ai fi îndepărtat Eul şi corpul astral.
Cele două structuri, două complexe structurale, sunt foarte diferite, şi acesta este o realitate esenţială.
Structura fizic-eterică se structurează în organe izolate, organismul făcând să apară organele izolate dintr-un centru vital. Structura astralului şi a Eului sunt oarecum împinse dinspre exterior înspre interior, formând un fel de golf, care ocroteşte un loc, creează un vid, atât spaţial, cât şi în temporal !
În fiinţa umană în starea de veghe, sufletesc-spiritualul ( Eul şi corpul astral) este "inserat" în organizarea fizic-eterică, cele două complexe întrepătrunzându-se, până la un anumit punct.
La omul treaz, în orice organ fizic, încălzit, transluminat şi, impregnat de viaţă de către corpul eteric, îşi exercită influenţa organizarea Eului şi organizarea astrală, impunând organelor propria lor structură. Un element care ar trebui să aibă o structură fizic-eterică, adoptă o structură spirituală, devenind copia organizării astrale şi a organizării Eului. Aceasta este, în general, cauza bolilor fizice - într-una din părţile sale sau în ansamblul său, trupul uman devine "prea spiritual". De aceea o observare plină de grijă a omului bolnav pune în lumină structura spirituală a fiinţei umane.

Medicină şi Pedagogie, Vindecare şi Educare - în trecut, vindecarea şi educarea au fost două lucruri intim înrudite.
Ceea ce gândeşti îţi influenţează starea de spirit, starea sufletească, iar aceasta are influenţă asupra corpului fizic. Orice senzaţie, emoţie, sau sentiment, declanşează anumite reacţii fiziologice în organism. Viaţa trupului este influenţată de cea afectiv-sufletească, în mod pozitiv sau negativ, după caz. Educaţia a contribuit, astfel, dintotdeauna, la influenţarea stării de sănătate generală.
Lumea s-a îndepărtat complet de ideea că omul este o fiinţă care vine pe lume incărcată de păcate, concepţia modernă nemaiştiind nimic despre semnificaţia păcatului. Noţiunea de păcat s-a condensat în legea eredităţii. Dar omul trebuie să mai biruie, de asemenea, şi păcatul individual, în a doua jumătate a existenţei sale, trebuind să învingă modelul atins de păcat transmis prin ereditate, modelul patologic, maladiv. Căci, dacă omul ar păstra ca trup ceea ce acţionează în modelul său, până la schimbarea dinţilor, dacă ar purta acest element în sine întreaga viaţă, atunci el, după 9 ani, ar fi acoperit de o eczemă purulentă deschisă, de ulceraţii, iar carnea şi oasele s-ar desprinde de pe el.
Omul se naşte bolnav, iar a educa înseamnă a recunoaşte şi a călăuzi ceea ce lucrează după model, a induce o uşoară vindecare. În privinţa educaţiei, trebuie să te consideri un terapeut care poate vindeca educând. Când copilul tău are o tendinţă patologică, tu îi propui nişte remedii spirituale, dar care pot acţiona intens asupra fizicului. Pedagogia este o artă de a vindeca, pe un alt plan.
Este foarte greu să obţii vindecarea unui bolnav care nu ia în seamă linia de conduită pe care i-o propui, pentru a-i trezi conştienţa în legătură cu modul în care ar trebui să-şi privească boala, în legătură cu pesimismul sau optimismul său în faţa vieţii, când nu este deloc posibil să exerciţi asupra lui o influenţă pedagogică. Atunci când bolnavul are credinţă mare în remediu, când simte că medicul este pătruns de voinţa de a vindeca, acest fapt provoacă un reflex, o rezonanţă, trezind în el voinţa vindecării.
Impactul dintre voinţa de a vindeca şi aceea de a fi vindecat, joacă un rol considerabil în terapeutică, şi constituie o oglindă a pedagogiei.
La rândul ei pedagogia este o oglindă a terapeuticii. În epoca actuală, multe lucruri din lume depind de o întâlnire care să implice un nivel just de conştienţă. Dacă un om întâlneşte alt om, într-o stare de conştienţă adecvată, o influenţă benefică se va transmite. Dar trebuie neapărat ca, de ambele părţi, conştienţa să devină mai trează.