Cercetarea Ştiinţifică a Corpurilor Energetice

Electrografia - în august 1896, la Berlin, dr-ul polonez de origine Jacob Jodko Narkewicz a anunţat că a obţinut, pentru prima dată în lume, imaginea aurei organismului viu omenesc, imprimată pe suport fotografic. A utilizat o descărcare electrică de înaltă tensiune şi mică intensitate, furnizată de o bobină Ruhmkorff, imprimând aura mâinii pe un suport fotosensibil. A pus în evidenţă una din proprietăţile majore a aurei : capacitatea de a reflecta stările afective în planul derulării lor, în componenta energetică-eterică a organismului.
Demonstraţia experimentală a fost realizată pe baza electrografiilor, care au relevat faptul că, în cazul a 2 persoane aflate în raporturi de simpatie, strimerii efluviilor aurelor acestora se întrepătrund, iar în cazul persoanelor aflate în raporturi de antipatie reciprocă, strimerii efluviilor aurelor sunt despărţiţi de un şanţ cu o evidentă delimitare, contactul spaţial aural delimitând o zonă în care nu există întrepătrunderi efluvionare.
În 1888 J. Brown a publicat în "Philosophical Magazine" o lucrare, iar în 1889 cehul Barthelemy Navratil publică cercetările sale asupra procedurilor de obţinere a amprentelor electrografice, ambii lucrând cu structuri inanimate.
Urmează o perioadă de vogă creată de această descoperire, amplificată şi de lucrările dr. Baraduc de la Paris, în laboratoarele căruia Narkiewicz a lucrat o perioadă de timp, după care descoperirea este uitată, şi nu i se mai dă importanţă.
Asta până în 1939, când soţii Semion şi Valentina Kirlian, fără a cunoaşte descoperirea anterioară, redescoperă fenomenul. "Procedeul Kirlian" a fost ţinut în secret până în 12 ianuarie 1973, dată la care este făcut public de americani, care luaseră cunoştinţă de el, pe căi oculte, din 1952.
-în lucru-

Radiaţia în spectrul vizibil, luminiscenţa, bioluminiscenţa şi aura.
Vieţuitoarele terestre extrag energie necesară activităţilor vitale prin conversia energiei radiate de Soare. Regnul vegetal realizează conversia în mod direct, prin intermediul plantelor acumulându-se în biomasa vegetală, într-un an, echivalentul a 564,4×10 la puterea 15 Kcal , utilizând doar 0,86 % din radiaţia solară primită, şi anume pe cea cu lungimea de undă situată între 300-800 nm, deci în afara zonei de radiaţii UV şi IR. Acest domeniu spectral defineşte zona fixiologică activă a radiaţiei solare. Domeniul situat între 380-710 nm, denumit "radiaţia fotosintezei active", acţionează direct asupra proceselor de fotosinteză, cuantele de energie aflate între aceste limite activând moleculele de clorofilă. Limitele spectrului vizibil sunt : 400 -750 nm.
Plantele absorb radiaţia solară în mod selectiv : 90-95 % pentru radiaţia UV, în limitele spectrului vizibil valorile maxime sunt de 80-90 % pentru domeniul -violet şi portocali-roşu, în acest caz vârfurile curbei de absorbţie situându-se la valorile 400 -480 şi 680 nm. Absorbţia maximă a energiei ce se produce în zona radiaţiei verzi (500-580 nm), atinge coeficienţi de 60-75 %. Pentru domeniul 740 -750 nm : 5-15 %, pentru 690 nm şi mai puţin, pentru 200-300 nm : 80-90 %.
Deci structurile biologice vegetale îşi desfăşoară activităţile vitale, în principal pe seama absorbţiei radiaţiei spectrului vizibil, şi parţial UV şi IR. Această absorbţie a fost mai puţin studiată pentru regnul animal. Atât procesele energetice proprii fiziologieivegetale, cât şi cele ce se desfăşoară în ţesuturile animale, sunt condiţionate de emisia şi absorbţia de cuante ale energiei electromagnetice cu purtătoare în spectrul vizibil. Dereglarea acestor schimburi conduce la alterări fiziopatologice. Randamentul conversiei permite utilizarea unor cantităţi minime de energie.
Dintre radiaţiile domeniului vizibil, cea produsă sub forma bioluminiscenţei super -slabe a început să fie studiată de puţină vreme, în timp ce luminiscenţa propriu-zisă este cunoscută de mult. Procesele diviziunii nucleelor celulare sunt însoţite de emisii ale radiaţiei mitogenetice produse în domeniul 1.800- 3.200 nm, în timp ce procesele aerobe, desfăşurate cu participarea mitocondriilor, au energia de activare în limitele domeniului vizibil al spectrului. Bioluminiscenţa apare ca unul dintre fenomenele majore pe care tehnicile electrografiei îl fac accesibil investigaţiei.

Bioluminiscenţa este un fenomen pe care tehnicile electrografiei îl fac accesibil investigaţiei. Imaginile electrografice înregistrează marginile luminiscente ale conturului anatomic, şi aria structurii investigate, în funcţie de caracteristicile aparaturii şi tehnica folosită. Aceste imagini reprezintă modificări ale potenţialelor electrice care apar în structurile cercetate.
La alge se produce luminiscenţă la nivelul zonei dintre celule şi porii membranari, la fel şi la interfaţa celulelor din structura foilor de ceapă. La organismele superioare, în particular la om, zonele cu potenţial electric modificat ale suprafeţei cutanate corespunzătoare punctelor de acupunctură, sunt sediul unor procese similare. Acelaşi fenomen se produce şi în organele interne, în momentul aplicării impulsului electronografic.
Luminiscenţa reprezintă emisia de lumină produsă de unele corpuri, în urma absorbţiei unei energii de excitaţie, care provoacă trecerea atomilor constituenţi din starea lor normală într-o stare metastabilă, revenirea în starea stabilă fiind însoţită de emisia unor cuante de lumină.
Există o mare varietate de substanţe, organice şi anorganice, din toate stările de agregare, care manifestă proprietăţi luminiscente. O clasă specială de substanţe luminiscente o reprezintă cristaloforii - substanţe anorganice cristalizate, cărora, când li se adaugă mici cantităţi de activatori, devin luminiscente, ca urmare a absorbţiei unor radiaţii electromagnetice. Din antichitate se cunisc proprietăţile luminiscente ale materiei organice în descompunere, cum este putregaiul de arbori. Fenomenul este prezent şi la organismele inferioare : alge, bacterii, protozoare, polipieri, moluşte, peşti, insecte.
Studii asupra luminiscenţei au fost efectuate de J. Stokes, în 1852 stabilind regula care îi poartă numele, regula Stokes : lumina emisă prin fluorescenţă are o frecvenţă mai mică sau cel mult egală cu lumina care a produs fluorescenţa.
Termenul "luminiscenţă" a fost introdus în 1889 de E. Videman .
Clasificări :
1. Criteriul duratei fenomenului : pentru a delimita fenomenul luminiscenţei de celelalte fenomene în care se produc emisii luminoase, S.I. Vavilov a propus drept criteriu durata fenomenului. Din acest punct de vedere, luminiscenţa include :
1) Fluorescenţa -reprezintă o emisie de lumină cu o durată de cca 10 la minus 8 - 10 la minus 9 sec, scursă de la încetarea acţiunii agentului excitant.
2) Fosforescenţa -reprezintă o emisie luminoasă care durează un timp mult mai îndelungat decât fluorescenţa.
2. Criteriul agenţilor cauzali :
1) fotoluminiscenţa - datorată excitaţiei cuantelor luminoase
2) catodoluminiscenţa - datorată fluxurilor de electroni rapizi
3) roentgenluminiscenţa -datorată radiaţiilor X
4) chemiluminiscenţa - datorată substanţelor chimice
5)triboluminiscenţa - datorată acţiunilor mecanice de frecare
6) electroluminiscenţa şi galvanoluminiscenţa - datorate câmpurilor electrice
7) radioluminiscenţa - datorată elementelor radioactive
8 ) fonoluminiscenţa -datorată undelor sonore
9) bioluminiscenţa - datorată reacţiilor energetice ale organismelor vii
3. Criteriul privind cinetica fenomenului :
1) luminiscenţa spontană
2) luminiscenţa rezonantă
3) luminiscenţa indusă
Emisia luminoasă se produce în cuante de lumină care apar ca urmare a restructurării configuraţiei electronice a moleculei, şi a modificării stărilor sale de rotaţie şi vibraţie. Aceste efecte sunt de obicei rezultatul însumării cuantelor produse de salturile electronilor, şi de modificarea stărilor de vibraţie şi rotaţie moleculară în procesul de revenire a electronilor din starea excitată în stare stabilă. În cursul tranziţiilor electronice, în moleculă se produce o scădere a constantei de forţă şi a frecvenţei de vibraţie, ceea ce face ca geometria moleculei excitate să fie diferită de cea a stării fundamentale. Decurgând într-un timp foarte scurt (~ 10 la minus 15 sec), tranziţia electronilor este permisă, de o serie de substanţe, numai în momentele în care moleculele lor adoptă o geometrie comună atât formei fundamentale, cât şi celei excitate. Particulele luminiscente dintr-un corp emit independent una faţă de cealaltă, ceea ce conferă prodesului un caracter necoerent.

Randamentul emisiilor luminoase este foarte ridicat la unele organisme biologice cu un grad mai înalt de organizare. La bacterii emisia luminoasă transformă numai 1 % din energia consumată în proces, dar la organismele superioare randamentul începe de la 20 %, ajungând ca la coleoptere (Lampiris), 90 % din energie fiind convertită în emisie luminoasă în spectrul vizibil. (Raportul de transformare energie / lumină pentru becurile electrice cu filament atinge doar 3-8 %) Intensitatea luminoasă ajunge la unele bacterii 1,9 × 10 la minus 14 candele. Pentru unele organisme biologice luminanţa atinge valoarea de 0,3 până la 40 mililambert.
Domeniile spectrale ale emisiilor luminoase sunt variate : la lampiride emisia se produce între 470-535 nm, la crabi, creveţi, sepii, între 613-632 nm, la unii peşti peste 720 nm, fungii emit în banda de 567 nm, şi bacteriile în cea de 600-625 nm.
Starea de excitare şi dezexcitare a atomilor presupune treecerea şi revenirea electronilor prin salturi de la o stare energetică la alta, ca urmare a absorbţiei sau emisiei unei cuante de energie. Energia hv a cuantei implicate în acest mecanism de transfer trebuie să fie egală cu diferenţa de energie ^ E dintre cele două stări (niveluri), resoectându-se în acelaşi timp regulile de selecţie. Trecerea de la nivelul inferior Eo pe nivelul superior E1 se poate realiza prin activare termică, iar saltul invers (E1 > Eo) prin dezactivare termică, cu stabilirea unui echilibru dinamic între aceste două procese. Aceeaşi trecere poate fi realizată ca urmare a absorbţiei unei cuante având energia egală cu diferenţa de energie dintre cele două nivele (^E = hv), revenirea de pe nivelul superior E1 pe nivelul inferior Eo producându-se cu emisia spontană a unei cuante de energie, egală cu diferenţa energetică dintre cele două nivele.
Trecerea de pe un nivel superior E1 pe nivelul inferior Eo poate fi provocată şi de o cuantă de frecvenţă corespunzătoare diferenţei de energie dintre nivele, producându-se o emisie indusă sau simulată. În acest caz, energia emisă simulat are aceeaşi direcţie şi oscilează în fază cu energia declanşatoare (coerenţă). Întrucât emisia indusă are o probabilitate egală cu cea a absorbţiei, atunci când populaţia nivelului superior este aproximativ egală cu populaţia nivelului inferior,emisia simulată maschează total absorbţia. Inversând artificial populaţiile celor celir două niveluri printr-o iradiere intensă, emisia stimulată va depăşi absorbţia, producând efectul laser, fenomen constând în "pomparea" atomilor pe un nivel superior E1, într-o peroadă de timp relativ lungă (10 la minus 1 sec). De aici, prin dezactivare termică aceştia trec pe un nivel intermediar metastabil EM, superior însă nivelului fundamental Eo. Trecerea spontană de pe nivelul EM pe nivelul Eo este interzisă de regulile de selecţie. În momentul în care nivelul EM este complet populat, introduce o radiaţie declanşatoare având o frecvenţă v = (EM - Eo) / h , care provoacă coborârea într-un timp mai mic de 10 la minus 11 sec a tuturor atomilor excitaţi pe nivelul fundamental Eo, printr-un proces de emisie indusă. Energia degajată astfel este extrem de mare, toate cuantele vibrând coerent. În aceste condiţii, intensitatea fluxului luminos nu mai este proporţională cu numărul de cuante, ca în cazul lujinii obişnuite, ci cu pătratul numărului de cuante. Fluxul luminos emis realizează o presiune de câteva tone pe milimetru pătrat, comparativ cu presiunea de numai 1 mg / m pătrat a luminii solare.
Urmărirea desfăşurării procesului în formele sale cele mai simple poate fi efectuată, de exemplu, în în cazul luminiscenţei rezonantă optic, care se produce în perechile de atomi ale unor molecule simple sub formă de vapori, rareori în sisteme mai complexe. Absorbţia unei cuante de energie face ca molecula să treacă din starea sa stabilă, marcată prin nivelul Eo, pe un nivel superior E1, de unde, după un interval de timp, t = timp de relaxare, revine spontan pe nivelul Eo. Procesul de revenire este însoţit de emisia unei cuante luminoasă egală ca mărime cu cuanta de energie absorbită prin excitaţie. De obicei, nivelul energetic iniţial al atomilor excitaţi este nivelul fundamental. Liniile spectrale astfel obţinute în procesul de emisie se nujesc linii de rezonanţă. Emisiile spontane ale cuantelor de lumină se fac în toate direcţiile,
după o lege statistică ce descrie împrăştierea luminii. Deoarece, conform legii lui Stokes, emisia fluorescentă are frecvenţă mai mică sau egală cu cea a luminii incidente, fluorescenţa violetă, de exemplu, va apare numai în urma excitării cu lumină UV, cea verde cu lumină albastră, cea roşie cu lumină portocalie, cea IR cu lumină roşie.
În luminiscenţa spontană, după trecerea în starea excitată E1, se produce o revenire a moleculei pe un nivel intermediar E2, fără emisie luminoasă. Trecerea de pe un nivel intermediar E2 pe nivelul Eo se produce cu emisia unei cuante.
Luminiscenţa întârziată se produce în prezenţa unui nivel metastabil M, care nu permite tranziţia pe nivelul fundamental Eo. Excitaţia se produce prin trecerea moleculei pe nivelul E2 şi apoi pe nivelul E1, urmată de o revenire pe nivelul E2 şi apoi apoi M, fără emisie luminoasă. Staţionarea moleculei oe nivelul M se produce un timp mai îndelungat, până când, datorită energiei acumulate pe seama energiei termice externe şi a propriilor mişcări vibratorii, se produce trecerea, însoţită de emisia luminoasă, pe nivelul Eo.
Caracteristică sistemelor moleculare organice complexe, luminiscenţa spontană şi cea întârziatn sunt reunite sub denumirea generică de luminiscenţă moleculară.

Luminiscenţa recombinativă se produce prin procese de recombinare a atomilor liberi sau redicalilor de pe suprafaţa cristaloforilor, şi se caracterizează printr-o lungă perioadă de postluminiscenţă. Spre deosebire de luminiscenţa moleculară în care procesul de stingere se produce după o lege exponenţială, în cazul cele recombinative acţionează o lege hiperbolică, ceea ce conferă acestor procese o cinetică diferită.
Absorbţia de către substanţe a luminii din spectrul vizibil şi UV este caracterizată de spectrul electronic de absorbţie.Spectrul de luminiscenţă este dat de funcţia de împrăştiere a energiei luminoase pe frecvenţe sau lungimi de undă.
Sudiile asupra chemibioluminiscenţei la licurici, efectuate de L. Dubois, identifică o substanţă proteică cu proprietăţi fotogene care sub acţiunea unei enzime trece în luciferină.Supusă acţiunii luciferazei, luciferina trece într-un compus oxidat - oxiluciferina, cu degajare de lumină. Emisia se produce în spectrul cu domeniul 2.900 - 6.100 A. Există şi organisme care pot emite alternativ în domeniul roşu şi verde.