Dezvoltarea ştiinţifică şi Imaginea Lumii

Astronomia reprezintă un domeniu al cunoaşterii care a cunoscut o mare dezvoltare recentă, în paralel cu dezvoltarea tehnologică, a aparaturii ştiinţifice de investigare a spaţiului cosmic. Dezvoltarea tehnică şi tehnologică impulsionează evoluţia tuturor ştiinţelor. Când spunem cuvinte ca "dezvoltare", "evoluţie", "progres", în general lumea percepe aceste noţiuni şi ceea ce se leagă de ele, ca fiind ceva pozitiv. Dar dacă spun : "Dezvoltarea (evoluţia, progresul) galopantă a înmulţirii celulelor tumorale, a condus la decesul persoanei X, recent diagnosticată cu cancer", vei putea dobândi o imagine mai corectă a termenilor, care nu conţin în sine nimic pozitiv sau negativ, raportarea trebuind efectuată la situaţia contextuală. Nu trebuie să atribui din start calitatea de "bun" sau "rău" unei noţiuni cum este cea de "dezvoltare". Revenind la ideea dezvoltării şi evoluţiei galopante tehnico-ştiinţifice din ziua de azi, şi observând efectele acesteia în plan social, orice om normal îşi poate pune întrebarea : "Reprezintă această dezvoltare extraordinară şi revoluţionară ceva sănătos, benefic şi constructiv, sau ceva ...nesănătos, malefic, distructiv ?" Omenirea, văzută ca un organism a cărui celule sunt constituite din toţi oamenii ce trăiesc pe planetă, prin această dezvoltare ştiinţifică, accelerată, fără precedent, se îndreaptă spre o stare de sănătate mai bună, echilibrată şi armonioasă, sau spre o stare de boală ?... Pe de o parte observăm o îmbunătăţire a nivelului de trai în ţările cele mai avansate tehnologic, din punct de vedere al confortului individual al cetăţenilor, dar pe de altă parte remarcăm faptul că aceşti oameni sunt supuşi unui nivel de stres tot mai ridicat, sunt într-o continuă criză de timp, există o alienare socială tot mai pronunţată, a crescut rata divorţurilor şi implicit numărul copiilor cu probleme afective, care provin din familii dezbinate, au proliferat boli cronice precum cancerul, diabetul şi maladiile psihice, există arme şi tehnologii nucleare care pot distruge viaţa pe întreaga planetă, am intrat în era crizelor economice planetare, etc.
Pentru a găsi răspunsul, trebuie analizate cauzele şi efectele, încercând să înţelegem spre ce anume se îndreaptă omenirea urmând această cale, conform principiilor determinismului cauzal. Renunţă pentru o clipă la convingeri şi prejudecăţi, şi meditează, pe marginea şi în continuarea ideilor prezentate.
Înaintea existenţei lui Copernic şi Galilei, oamenii aveau o viziune diferită asupra Universului, comparativ cu viziunea ştiinţifică materialistă de astăzi. Reprezentările formate pe vremea lui Galilei, Kepler, Copernic, tratează sub o formă abstractă, matematic-mecanică, fenomenele spaţiului cosmic. Analiza acestor fenomene este efectuată prin prisma legilor şi principiilor unor ştiinţe abstracte, cum sunt matematica şi mecanica, totul bazându-se pe calcule : calcularea distanţelor, vitezelor, unghiurilor, maselor, energiilor, forţelor,... sub raport cantitativ, dar modul calitativ de a percepe Universul, în care aştrii cereşti erau priviţi ca individualităţi ce manifestă anumite proprietăţi care se află în strânsă legătură cu viaţa şi destinul oamenilor şi umanităţii, a dispărut complet din viziunea actuală. Modul ştiinţific abstract, numeric- cantitativ, de a percepe lucrurile, a devenit exclusiv, atât pentru domeniul astronomiei, cât şi pentru celelalte domenii ale vieţii. Omul modern, educat în spirit materialist-ştiinţific, priveşte lucrurile prin prisma unor noţiuni spaţio-temporale, conform unor reprezentări fizice, şi este învăţat tot mai mult să exprime totul în cifre, numeric, matematic. Lumea în care trăieşte se transformă tot mai mult într-o ţesătură supercomplicată de formule matematice. El pur şi simplu a început să nu îşi mai poată reprezenta lumea altfel decât prin ochii oamenilor de ştiinţă, deoarece şi-a însuşit prin educaţie, de mic copil, un set de convingeri asupra realităţii, care îi limitează orizontul înţelegerii, impunându-i-se prin constrângere viziunea ştiinţifică a momentului prezent. Un astfel de om tinde să se revolte când începe să citească pentru prima dată materiale ce tratează subiecte legate de lumile suprasensibile şi percepţia extrasenzorială. I se par naive şi stupide, deoarece nu poate să le înţeleagă, din cauză că sunt ...neştiinţifice. Cum ar putea înţelege noţiunea de "suflet" sau "spirit", dacă ştiinţa nu a descoperit aşa ceva în corpul uman ? Cum ar putea să creadă în existenţa unei Divinităţi şi a unei Ierarhii spirituale, dacă ştiinţa nu a putut pune în evidenţă existenţa lor ?
Credinţa religioasă a omului modern a suferit o profundă dezorientare datorită închinării sale în faţa Ştiinţei. Credinţa, în sine, nu a slăbit, căci omul crede tot timpul în ceva, inevitabil, în încercarea de a-şi explica realitatea, ci natura credinţei sale şi orientarea ei s-au schimbat. Nimic nu se pierde, totul suferă transformări. Aparent, ar părea că omul educat în spirit ştiinţific şi-a pierdut credinţa în Divinitate, în Dumnezeu, în realitate, însă, omul încearcă să îşi formeze reprezentări ştiinţifice în legătură cu El şi creaţia sa. Problema constă în faptul că ştiinţa, la ora actuală, este încă în faza copilăriei sale, tatonând în mod naiv realitatea. Oamenii percep faptul că Ştiinţa promite o izbăvire şi mântuire prin calcul matematic, gândire abstractă, programare, logică şi raţiune. Dar, actualmente, deoarece ştiinţa este incapabilă să răspundă la cele mai elementare întrebări existenţiale, de genul "cine sunt eu ?", "care este originea omului ?", "cum a luat naştere Universul ?", "există alte fiinţe inteligente în Univers ?", "ce este telepatia ?", "ce este sufletul ?", "ce am fost înainte de naştere, şi ce voi fi după ce voi muri ?", ... omul educat în acest Spirit Ştiinţific se simte, inevitabil, pierdut şi dezorientat, la fel de neputincios ca şi ştiinţa în care crede cu tărie. Aşadar credinţa şi convingerea în atotputernicia ştiinţei, de fapt te rupe de realitate, te leagă de o viziune limitată, îţi îngustează câmpul şi orizontul cunoaşterii, şi te constrânge să te simţi neputincios şi inutil, dezorientat şi confuz, demotivat, lipsit de idealuri, creînd premisele îmbolnăvirii. Viziunea ştiinţifică actuală asupra vieţii te face să nu mai poţi să crezi în ceea ce nu este demonstrabil în mod ştiinţific, această limitare reprezentând cea mai mare şi mai gravă problemă a omului modern. Omul de rând nu a înţeles prea bine faptul că ştiinţa pleacă de la formularea unei ipoteze, pe care o
validează sau invalidează printr-un experiment ştiinţific, şi că pot fi formulate nenumărate ipoteze care, însă, în momentul actual, nu pot fi testate prin metode experimentale ştiinţifice ! Existenţa Divinităţii, a Ierarhiei, a spiritelor decorporate, a reîncorporării (reîncarnării), nu au putut fi nici confirmate, dar nici infirmate, în mod ştiinţific, în condiţii experimentale.
Aceasta este imaginea momentului actual, în care oamenii, datorită educaţiei ştiinţifice, au fost rupţi de trăirea sufletească, Calea către Spirit, spiritualitate, lumile suprasensibile, înfrăţire, comuniune, iubire şi adevăr. Clădirea vieţii pe baza legilor şi principiile abstracte ale ştiinţei, determină o viaţă din care trăirea sufletească tinde să lipsească cu desăvârşire, ceea ce conduce inevitabil spre ...boală.
Marea majoritate a oamenilor consideră modul de gândire ştiinţific actual a fi ceva absolut, singurul real şi corect, restul fiind iluzie şi amăgire. Astronomia a sondat spaţiul cosmic şi nu l-a găsit pe Dumnezeu în materia răspândită în Univers, nici Îngeri, Tronuri, Heruvimi, Serafimi... Materialiştii cred că totul se poate cunoaşte, înţelege şi explica, prin cantitatea şi compoziţia materiei, analiza mişcării şi a proceselor fizico-chimice de schimbare şi transformare a ei în timp. Ei încă mai cred în faptul că materia se poate organiza singură "într-un mod superior", în aşa măsură încât să determine producerea unei "inteligenţe a materiei" şi apariţia vieţii din ...nimic... Ei încă mai sunt convinşi de faptul că "creierul gândeşte"...
Omul modern este constrâns de societate să gândească în tipare şi prin tiparele materialiste ale acestei epoci a avântului tehnologic. El crede că pe vremuri oamenii nu deţineau încă reprezentări formate în mod ştiinţific, şi că acest mod abstract al ştiinţei contemporane de a privi fenomenele cereşti, este cât se poate de obiectiv, şi corespunde în mod real realităţii. El crede că în vechime strămoşii săi au introdus în fenomenele cosmice ceva subiectiv, în mod naiv, din ignoranţă, şi că, în prezent omenirea a ajuns, în sfârşit, după mari eforturi, în posesia unei concepţii strict ştiinţifice, care corespunde perfect realităţii.
Omenirea a evoluat, reuşind să introducă în conştienţă diferite forţe interioare. Pentru felul de a privi fenomenele cereşti, la vechii babilonieni, egipteni, indieni, era hotărâtor un anumit gen de dezvoltare a forţelor sufleteşti. Aceste forţe sufleteşti ale omenirii trebuiau dezvoltate pe atunci cu aceeaşi necesitate interioară cu care un copil trebuie să dezvolte anumite forţe sufleteşti la o anumită vârstă, în timp ce în altă etapă el trebuie să dezvolte alte forţe de viaţă.
Ulterior a apărut sistemul cosmic al lui Ptolemeu, rezultat din alte forţe sufleteşti, apoi sistemul lui Copernic, din alte forţe sufleteşti. Acestea s-au dezvoltat pentru că omenirea, începând cu secolul al XV-lea, avea nevoie de dezvoltarea şi însuşirea facultăţilor matematico-mecanice, inexistente înainte, de aceea acum percepe fenomenele cereşti ca imagine a acestor facultăţi. Cândva ea va percepe din nou altfel, atunci când, pentru propria sa dezvoltare şi binele său propriu, va scoate la suprafaţă din adâncurile sufletului alte forţe. Depinde deci de omenire ce formă va lua concepţia despre lume. Ceea ce a ajuns o necesitate stringentă pentru omenirea de astăzi, şi a influenţat şi necesitatea ştiinţifică, este faptul că pe de o parte se tinde să avem reprezentări cât mai uşor de înţeles – cele matematice, iar pe de altă parte se tinde să dobândim reprezentări prin care să ne putem dărui cât mai intens posibil unei constrângeri interioare. Omul modern devine imediat nesigur şi nervos dacă nu resimte o astfel de constrângere interioară puternică, ca în cazul judecăţii care stă la baza unei teoreme, dacă trebuie să decidă el însuşi, dacă trebuie să dezvolte o activitate sufletească, şi nu acceptă aşa ceva. El va spune că aceasta nu este ştiinţă exactă, că aici intervine subiectivitatea. Omul modern este foarte pasiv, dorind să fie condus tot timpul de către înlănţuirile obiective ale elementelor logicii. Pentru aceasta este suficientă matematica, în majoritatea cazurilor, iar acolo unde ea nu mai este suficientă, acolo unde omul a intervenit recent cu logica sa, acolo se procedează tot după regulie acesteia. El crede că este exact, dar sfârşeşte în cele mai incredibile reprezentări. Prin matematică şi mecanică omul se crede condus de noţiuni ce se leagă între ele, simţind ceva solid şi sigur sub picioare, pe care se poate baza, iar când deviază de la această cale, nu mai vrea să continue. Această inteligibilitate, pe de o parte, şi această constrângere exterioară, pe de altă parte, sunt ceva de care omenirea modernă are nevoie pentru salvarea ei. De fapt, din asta a creat ea ştiinţa modernă a astronomiei în forma actuală deosebită, de imagine asupra lumii.

Ce este "bun" şi ce este "rău" pentru omul actual, în acest avânt revoluţionar ştiinţific şi tehnologic ? Binele şi răul pot fi privite din mai multe puncte de vedere, şi tocmai de aceea sunt relative la punctul de vedere din care sunt privite, la sistemul de referinţă în care ne situăm când observăm faptele. Există o vorbă : "Tot răul este spre bine". Şi alta : "Ce nu te omoară te face mai puternic." Oamenii au observat faptul că orice situaţie de criză mobilizează forţe pentru căutarea soluţiilor adecvate de rezolvare a problemelor, şi că tot acest efort depus pentru rezolvare conduce în final la un salt evolutiv. Acesta este însă un aspect a cărui importanţă nu trebuie absolutizată.
În timpul celor două războaie mondiale a avut loc un avânt al dezvoltării tehnicii şi tehnlologiilor militare, continuat pe timpul "războiului rece". Aceasta deoarece s-au alocat bugete foarte mari, de către toate ţările implicate în război, pentru cercetare şi inventarea unor aparate de luptă tot mai performante şi mai sofisticate. Astfel, de exemplu, industria aeronautică şi cea navală au cunoscut o dezvoltare extrem de accelerată, deoarece avioanele, rachetele dirijate, vapoarele şi submarinele, au jucat un rol foarte mare pe scena teatrelor de luptă. Extrem de multe invenţii şi inovaţii au fost brevetate secolul trecut, datorită neobositei curse a înarmării tuturor ţărilor civilizate. Extrem de mulţi bani au fost cheltuiţi în mod inutil, pentru dotarea armatelor, pe plan mondial. Cu o parte din aceşti bani s-ar fi putut eradica foamea pe glob, printr-un proiect global internaţional. De o parte din invenţiile şi inovaţiile militare a beneficiat şi sectorul civil, dar dacă am pune în balanţă câştigul şi pierderea, la nivel global, părerea mea este că omenirea a pierdut mult mai mult decât a câştigat. Distrugerile provocate civililor de bombardamente au fost enorme, cât şi pierderile provocate de distrugerea tehnicii de luptă în cadrul confruntărilor forţelor armate (avioane, tancuri , nave de luptă, submarine, etc. ). În plus, şi nu la urma urmei, suferinţa umană nu poate fi cuantificată, şi această suferinţă a fost enormă, pe plan mondial.
Aşadar, trebuie înţeles faptul că în spatele unei puternice şi accelerate dezvoltări tehnico-ştiinţifice se ascunde ceva, şi acest ceva trebuie analizat la nivel de interese. Întotdeauna au existat interese oculte, pe care omul de rând nu le-a putut percepe, acestea existând şi azi, bineînţeles. În ziua de azi omului de rând i se inoculează falsa necesitate de "a fi la zi "cu cele mai noi cuceriri ale tehnicii : calculatoare, telefoane, televizoare, sisteme audio, aparate foto, camere video,aparatura electro-casnică de bucătărie, automobile, etc. Oamenii sunt manipulaţi prin reclame, prin sisteme de creditare facile, în mod afectiv, stimulându-li-se orgoliul şi mândria de a fi fericiţii deţinători ai celor mai noi mărci şi modele, ale celor mai renumite şi cotate branduri de pe piaţă, etc., într-o frenezie consumistă fără precedent. Oamenii cheltuie mulţi bani pe multe lucruri inutile lor, pe care nu le folosesc, sau se folosesc de ele foarte puţin, dar pe care şi le reînoiesc periodic, din vanitate, pentru păstrarea unui nivel al stimei de sine cât mai ridicat, a unei imagini sociale, etc. Omul este îndemnat să consume, să cumpere, în permanenţă. Pentru a putea cumpăra şi ceea la ce visează dar nu are posibilităţi financiare şi lichidităţi, este "ajutat" să-şi realizeze visele prin creditare, devenind sclav pe viaţă, muncind toată viaţa pentru a-şi achita ratele şi dobânzile. Aşa ajung visele să se transforme în coşmaruri ce par să nu se mai termine niciodată...
Avântul ştiinţific şi tehnologic din prezent se bazează pe naivitate şi ...sclavie, forma modernă de sclavie în care scavului i se inoculează iluzia libertăţii sale ...totale...

Dezvoltarea reţelei mondiale a internetului reprezintă cea mai importantă achiziţie a civilizaţiei moderne, după părerea mea. Accesul la informaţie în mod facil, şi comunicarea la distanţă în timp real (mă refer în special la transferul de date, de informaţii) reprezintă principalul factor de dezvoltare şi evoluţie a umanităţii. Un om, cu cât cunoaşte mai puţin, cu atât greşeşte mai mult, şi este mai uşor de manipulat. Cunoaşterea conduce la conştientizare, şi conştientizarea la control. Cel ce cunoaşte tot mai mai mult, va conştientiza tot mai bine ce este şi cum este lumea şi viaţa, şi îşi va putea folosi tot mai mult şi mai eficient liberul său arbitru pentru a-şi controla experienţele de viaţă, evoluţia personală, înţelegând tot mai bine legile determinismului cauzal. Dezvoltarea tehnico-ştiinţifică va cunoaşte în continuare o evoluţie rapidă datorită constituirii şi dezvoltării băncii de date uriaşe, stocate la nivelul internetului.
Partea negativă a internetului este legată de existenţa pirateriei, a furtului de date confidenţiale, a fraudelor de tot felul, a accentuării alienării sociale a tinerilor introvertiţi care preferă să socialize prin intermediul calculatorului folosind diferite măşti, a alienării sociale a tinerilor ce acordă mult timp jocurilor on-line tot mai sofisticate şi mai variate, şi nu în ultimul rând al posibilităţii punerii în practică a unor tutoriale care te învaţă cum să produci tot felul de efecte nocive şi distructive pentru oameni şi mediul înconjurător. Pericolul cel mai mare, aşadar, este reprezentat de folosirea informaţiilor de către persoane lipsite de discernământ, sau cu o moralitate scăzută, în scopuri distructive.
Din punct de vedere moral, omenirea nu este pregătită încă pentru o democraţie reală, totală, şi accesul liber la orice fel de informaţii. Ea trebuie să mai treacă prin căteva etape de transformare a conştiinţei. Prima etapă importantă ce va urma, va veni ca o consecinţă oarecum normală a tehnologizării : instituirea monitorizării. Această etapă a început, pe nesimţite, urmând să evolueze în ritm tot mai rapid. Prin monitorizarea fiecărui om se va ajunge la forţarea dezvoltării unei anumite conştiinţe sociale. Ca de obicei, în fiecare nou început, vor exista şi erori, greşeli şi insuccese, dar monitorizarea va deveni o realitate cotidiană, în scurt timp. Puţini oameni conştientizează faptul că deja există posibilitatea localizării lor prin intermediul tehnologiei actuale, prin intermediul telefoanelor, a calculatoarelor, laptop-urilor,tabletelor, a sateliţilor geostaţionari, a cărţilor de credit, a video camerelor prezente în spaţiile publice - cu ajutorul softului de "face recognition" (recunoaştere facială) ,etc. Lumea terestră va deveni, în scurt timp, un loc în care nimeni nu se va mai putea ascunde de nimeni... A minţi şi înşela devine, cu timpul ,tot mai greu... Prin faptul că oamenii nu vor mai avea unde să se ascundă, nu vor mai putea minţi şi înşela fără să fie prinşi, vor fi forţaţi să-şi modifice atitudinea, moralitatea, conştiinţa...
Întrebarea care se pune este următoarea : este aceasta voinţa umană, a omenirii, a fiecărui om sau a majorităţii ? Acest proces merge înainte, nestingherit, şi nimeni nu va fi întrebat vreodată dacă este de acord sau nu cu el. El se impune, ca fiind normal şi necesar. Oare aşa şi este ?...

Omul de ştiinţă materialist are o viziune limitată asupra vieţii, deoarece nu totul este perceptibil, observabil, măsurabil. El poate observa efectele, dar nu poate intui cauzele care se situează la un nivel suprasensibil, pentru că le refuză, în mintea sa,existenţa. El ar trebui, în mod logic, să formuleze şi ipoteze legate de o cauzalitate superioară, de existenţa unei lumi suprasensibile, populate, dar educaţia sa în spirit materialist-ştiinţific îi blochează această opţiune.
Din punctul meu de vedere, ne aflăm într-o situaţie asemănătoare cu cea a elucidării naturii sistemului solar, pe vremea lui Copernic. Remarc prezenţa aceleiaşi aroganţe a oamenilor, ca în vremea strămoşilor lor, de a se considera centrul universului, şi unicele făpturi raţionale, de nepreţuit, ale creaţiei. Această mândrie arogantă a omului ignorant constituie o puternică frână în calea progresului cunoaşterii, atât ştiinţific cât şi spiritual.
Există mărturii de mii de ani referitoare la existenţa unor civilizaţii umanoide extraterestre, există şi nenumărate dovezi acumulate în ultimele zeci de ani, pe care ştiinţa (civilă) le ignoră, pur şi simplu, şi datorită influenţei unor interese oculte a cercurilor militare şi politice. La ora actuală, de fapt există două viziuni ştiinţifice, care coexistă : viziunea ştiinţifică civilă, şi viziunea ştiinţifică militară şi politică. Cea civilă este în mare parte subordonată celei politic-militare, care nu permite difuzarea către populaţie a tuturor datelor şi informaţiilor, filtrându-le prin prisma unor interese legate de secrete de stat, protejarea populaţiei, evitarea anumitor fenomene sociale destabilizatoare, evitarea şocurilor psihologice, etc. Ceea ce în trecut muşamalizau capii conducători religioşi, azi muşamalizează capii conducători militari şi politici. Faptul că omenirea este sau nu pregătită, în ansamblul său, să cunoască adevărul, este discutabil, la fel de discutabil precum cine are dreptul de a lua decizii în numele omenirii...
Ceea ce vreau să evidenţiez, este faptul că, deşi există o mulţime de dovezi şi mărturii contemporane privind existenţa planurilor suprasensibile, a entităţilor
spirituale terestre şi extraterestre, a civilizaţiilor umanoide extraterestre, etc., există o forţă nevăzută care le pune permanent în umbră, ascunzând adevărata faţă a realităţii. Această forţă se ascunde azi sub masca educaţiei în spirit ştiinţific a populaţiei, la nivel mondial...
Întotdeauna lucrurile s-au întrepătruns reciproc, datorită faptului că totul este în legătură cu tot. Te situezi în viaţa reală doar atunci când priveşti lucrurile în interacţiunea lor globală. Deoarece Pământul se găseşte în spaţiul cosmic, şi este în legături diverse cu celelalte componente cosmice, trebuie să înţelegi şi să accepţi faptul că există multiple legături ce leagă tot ceea ce este teluric de elementele şi procesele cosmice, de fenomenele astronomice. Astfel trebuie să conştientizezi faptul că există o legătură între astronomie şi substanţele ce compun Pământul, o legătură între Pământ şi metabolismul uman, o influenţă directă a fenomenelor cereşti, solare şi nu numai, asupra Pământului şi a omului. În om se întâlnesc forţe şi energii ce vin din cer, atât direct cât şi pe o cale ocolită, prin intermediul substanţelor Pământului. Substanţele Pământului acţionează asupra metabolismului uman, şi mai acţionează direct şi influenţele extraterestre. În om se întâlnesc deci, influenţele directe, de exemplu cele solare, cu acele influenţe care îl străbat indirect, prin intermediul Pământului, ca reflectare provenită din Pământ.
Astfel putem spune următoarele : Interiorul omului îl putem explica şi din punct de vedere fizic-anatomic drept o conlucrare a influenţelor directe extrapământeşti cu acele acţiuni extrapământeşti care au suferit influenţele Pământului înainte să aflueze în om, unde se întrepătrund. Când analizăm omul în totalitatea sa, ni se asociază întregul cosmos, iar pentru a putea să analizăm omul, este necesar să ţinem seama de această asociere.
Specializarea prezentă în cadrul ştiinţei ne-a abătut de la realitate, introducându-ne în domenii pur abstracte. În toate domeniile ştiinţifice remarcăm prezenţa unei nesiguranţe privind natura reală a lucrurilor, şi iese la iveală faptul că în ştiinţa contemporană nu este conţinut lucrul care ar trebui să ne preocupe cel mai mult : relaţia de apartenenţă a omului la întregul Univers...
Studierea acestei relaţii ne va apropia în mod real de înţelegerea naturii umane, a Universului, a Cauzei Primare, a Creaţiei, a Adevărului, a Divinităţii...

Omul contemporan obişnuit este credul şi naiv, deoarece a fost educat de mic într-un puternic spirit de conformare faţă de exponenţii Autorităţii ( părinţi, educatori, poliţişti, etc ). Este convins că tot ce emană de la anumite forme de autoritate, este corect, şi chiar absolut, de necontestat, de neschimbat. Când el aude sau citeşte expresia : "- S-a dovedit ştiinţific faptul că...", pentru el acel lucru devine şi rămâne literă de lege bătută-n cuie în sistemul său personal de credinţe şi convingeri. Dar
... pune-i o întrebare simplă : "- Ce este știinţa ?"... Oamenii de ştiinţă se chinuie încă să dea un răspuns clar şi coerent la această întrebare...
Există diferite înţelesuri ale termenului. Potrivit empirismului, teoriile știinţifice sunt obiective, verificabile empiric, și sunt predicţii ale rezultatelor empirice care pot fi confirmate sau infirmate prin falsificabilitate.
Realismul știinţific definește știinţa în termeni ontologici : știinţa încearcă să identifice fenomene și entităţi, forțele care le cauzează, mecanismele prin care ele exercită aceste forţe, și sursele acelor forţe, în sensul structurilor interne ale acestor fenomene și entităţi.
Predicţia se referă la rezultatul unui experiment sau studiu, nu la a prezice viitorul ! De aceea știinţe ca geologia și meteorologia nu trebuie neapărat să fie capabile să facă predicţii exacte despre cutremure sau vreme, pentru a putea fi considerate știinţe.
Filozoful empiric Karl Popper a afirmat că unele confirmări ale ipotezelor sunt imposibile, și prin urmare ipotezele știinţifice pot fi doar falsificate.
Pozitivismul , o formă a empirismului, vede știinţa, așa cum aceasta este definită
de empirism, ca mijloc de a regla afacerile umane. Datorită afilierii lor strânse,
termenii "pozitivism" și "empirism" sunt deseori folosiţi ca sinonime. Ce li se reproșează : Willard Van Orman Quine a demonstrat imposibilitatea existenţei unui limbaj de observare independent de teorie, așa că noţiunea însăși de a testa teoriile prin experimente este ...problematică. Observaţiile sunt întotdeauna încărcate cu teorii.
Thomas Kuhn a afirmat că știinţa întotdeauna implică paradigme, adică seturi de ipoteze, reguli, practici etc. și că trecerea de la o paradigmă la alta de obicei nu presupune verificarea sau falsificarea teoriilor știinţifice. În contrast cu modelul empiric, este de părere că știinţa nu a evoluat în mod istoric, ca acumulare continuă de date.
Putem spune că ştiinţa îi ajută pe oameni să afle mai mult despre lume și viaţă, şi contribuie la dezvoltarea societăţii. Aşa este, în ...aparenţă.
Ştiinţa utilizează metoda știinţifică. Oamenii de știinţă folosesc termenul de
"model" pentru a exprima descrierea a ceva, în mod specific ceva care poate fi
folosit pentru a face predicţii care pot fi testate prin experiment sau observaţie.
O ipoteză este o afirmaţie care nu a fost, încă, confirmată sau infirmată
prin experiment. O lege fizică sau o "lege a naturii" este o generalizare știinţifică
bazată pe observaţii empirice. Cuvântul "teorie" se referă la grupuri de idei care fac prognoze specifice. A spune "mărul a căzut" înseamnă a afirma un fapt, teoria newtoniană a gravitaţiei universale fiind un corp de idei care permit unui om de știinţă să explice de ce mărul a căzut, și să facă prognoze privind alte obiecte căzătoare.
Orice teorie care a supravieţuit timpului, și care are o cantitate mare de dovezi pe care se sprijină, este considerată a fi "dovedită" în sens știinţific. Unele modele acceptate universal, au supravieţuit testării empirice riguroase fără a fi contrazise, o anumită perioadă de timp, fiind la un moment dat infirmate.
Toţi oamenii de știinţă trebuie să conştientizeze faptul că nu pot pretinde niciodată a fi în posesia adevărului absolut. Spre deosebire de o dovadă matematică, o teorie știinţifică dovedită este întotdeauna susceptibilă de a fi falsificată, dacă apar noi dovezi. Chiar și cele mai de bază și fundamentale teorii se pot dovedi a fi imperfecte dacă observaţiile noi sunt inconsistente cu cu ele. Mecanica newtoniană este un exemplu de lege care nu a supravieţuit experimentelor care implică viteze apropiate de cea a luminii, sau apropiere faţă de câmpuri gravitaţionale puternice. În afara acestor condiţii, Legea lui Newton rămâne un model bun de de mișcare și gravitaţie. Pentru că relativitatea generală oferă explicaţii pentru toate fenomenele descrise de mecanica newtoniană, este privită ca o teorie superioară.
Știinţa este o metodă folosită cu scopul de a acumula cunoștinţe. Obiectivul
metodei știinţifice este de a porni de la una sau mai multe ipoteze, și a dezvolta o
teorie validă.
Criteriile pentru cercetarea știinţifică :
1. Știinţa nu este dogmatică, deosebindu-se de religie prin faptul că nu are pretenţia de a fi în posesia adevărului absolut. Rezultatele cercetării știinţifice sunt falsificabile , adică se pot testa și verifica validitatea lor. Dar afirmaţiile religioase nu pot fi falsificate din start, pentru că nu pot fi cercetate. De asemenea, falsificabilitate înseamnă că teoria trebuie să includă și condiţiile în care s-ar putea să nu fie adevărată. Afirmaţiile religioase însă nu admit că ar putea exista condiţii în care validitatea lor ar putea fi pusă sub semnul întrebării.
2. Rezultatele cercetării știinţifice sunt documentate minuțios. Pentru asta există
standarde, care asigură posibilitatea de a explica pașii care duc la o anume
concluzie. Aici este importantă și publicarea tuturor surselor folosite, și luarea în
considerare a nivelului actual la care se află cercetarea în domeniul respectiv.
Astfel, rezultatele cercetării devin comparabile, precum progresul în disciplina respectivă. Lucrările de cercetare fac trimitere una la celalaltă. Ele vin în sprijinul, critică sau perfecţionează teoriile existente.
3. Un principiu important este interogaţia sceptică în sensul unei atitudini critice
faţă de rezultate și teze proprii și ale altora. Cunoștinţele știinţifice se
deosebesc de cele doctrinare prin faptul că la cele din urmă sunt folosite mijloace
de coerciţie subtile sau făţișe și interogaţia critică este cel puțin nedorită, în
timp ce cele dintâi pot fi în principiu confirmate sau infirmate de către oricine, cu
ajutorul raţiunii și experienţei proprii. La fel se diferenţiază cunoștinţele
știinţifice de cele cu caracter de revelaţie. Revelaţia, care are loc doar la nivel
subiectiv, în sinele individului, nu este accesibilă celorlalţi, și astfel nu poate fi
intersubiectiv verificată.

Falsificabilitatea -infirmabilitatea - este un concept introdus de Karl Popper în filozofia știinţei. În lucrarea sa „Logik der Forschung” („Logica cercetării”, 1934 ,Viena), dezvoltă „Teoria falsificării” drept condiţie fundamentală a cercetării știinţifice. În contrast cu reprezentanţii „Cercului vienez”, Popper respinge principiul inducţiei,considerându-l lipsit de bază știinţifică, pentru că, de regulă, în special în domeniul știinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze și să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură.
De aceea, nici un sistem știinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut și pentru
toate timpurile valabil. Se pot emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de
model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează probabilităţi. Este
suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai
atât timp adevărată, până când este invalidată, dovedită „falsă”.
În știinţă nu se pot face progrese prin acel tip de experienţe care nu fac decât să verifice legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc „falsitatea” lor și, în consecinţă, conduc la formularea de noi ipoteze.
O ipoteză este știinţifică, doar atunci când permite invalidarea ei. Teoriile, care în
mod sistematic nu admit nici o contradicţie, respingând probele evidente constatate empiric, sunt pseudoștiinţifice, și capătă astfel, datorită unor interese de grup, fanatismului sau nepăsării, un caracter ideologic.
Popper a descris falsificabilitatea cu ajutorul observaţiilor următoare, conţinute într-un eseu din 1963 numit „Prezumţii și infirmări” ( Conjectures and Refutations ) :
1. Este ușor să confirmăm sau să verificăm aproape orice teorie, dacă căutăm
confirmări.
2. Confirmările sunt importante doar dacă sunt rezultatul unor prognoze riscante,
adică, dacă suntem nelămuriţi de teorie, ar fi trebuit să ne așteptăm la un
eveniment care era incompatibil cu teoria - un eveniment care ar fi infirmat
teoria.
3. Teoriile știinţifice „bune” includ interdicţii care nu îngăduie anumite lucruri să se
întâmple.
4. O teorie care nu este infirmabilă de nici un eveniment știinţific posibil, nu este
știinţifică. Infirmabilitatea este o virtute a unei teorii.
5. Orice test veridic al unei teorii este o încercare de a o falsifica sau infirma. Teoriile care își asumă riscuri mai ridicate sunt mai testabile, mai expuse la infirmare.
6. A confirma o dovadă este relevant numai în cazul în care este rezultatul unui test
veridic al teoriei; aici, „veridic” înseamnă că decurge dintr-o încercare serioasă,
dar eșuată, de a falsifica teoria.
7. Unele teorii testabile în mod veridic, atunci când se dovedesc a fi false, sunt în
continuare susţinute de către apologeţii lor - de exemplu introducând ad-hoc o
presupunere auxiliară, sau reinterpretând ad-hoc teoria astfel încât să scape
infirmării. O asemenea procedură este oricând posibilă, dar salvează teoria de la
infirmare doar cu preţul de a-i distruge, sau afecta serios, statutul său știinţific.
Critică : Deși principiul falsificabilităţii propus de Popper este util pentru a deosebi
discipline știinţifice autentice de pseudo-știinţe (cum sunt astrologia, homeopatia, etc.) , în mod practic falsificarea ipotezelor știinţifice nu e prezentă în arsenalul de zi cu zi al știinţelor. Mai degrabă, cunoașterea știinţifică avansează datorită acumulărilor cantitative de fapte experimentale și formulări teoretice, care sunt în general consistente cu teoriile general acceptate la un moment dat. Pe măsură ce tot mai multe noi fapte experimentale sunt descoperite, și pe măsură ce tehnologia permite măsurători din ce în ce mai precise, unele din aceste date experimentale vin în contradicţie (falsifică) teoriile general acceptate. De cele mai multe ori aceste descoperiri / falsificări nu sunt intenţionate și au loc în cursul proceselor știinţifice obișnuite. Un exemplu în acest sens îl constituie descoperirea faptului că viteza luminii este constantă (și nu depinde de direcţia de propagare și de viteza relativă a sursei) într-un experiment desfășurat de către Michelson și Morley în 1887. Obiectivul acestui experiment era de fapt măsurarea vitezei luminii faţă de Eter, însă rezultatele experimentului, fiind în contradicţie cu teoriile fizicii din acea vreme, au dus la abandonarea concepţiei Eterului și la formularea teoriei relativităţii speciale de
către Albert Einstein în 1905. Această viziune a evoluţiei știinţei în etape constituite din acumulări cantitative urmate de revoluţii în care „ paradigma” știinţei se schimbă în mod fundamental, a fost formulată de către Thomas Kuhn în „Structura revoluţiilor știinţifice” (1962) .
Imre Lakatos a respins perspectiva falsificaţionismului naiv, conform căreia teoriile trebuie respinse în totalitatea lor, dacă sunt falsificate, adică infirmate prin rezultate experimentale sau empirice. Mai degrabă se păstrează la falsificări de obicei convingeri de bază la nivel conștient sau inconștient (care formează nucleul așa numitului program de cercetare), și numai afirmaţiile din afara acestui nucleu sunt modificate. Convingerile elementare care consituie miezul unui program de cercetare, pot fi respinse, în opinia lui Lakatos, numai atunci când avem la îndemână un program de cercetare alternativ, superior.

Procesul cunoașterii știinţifice - modelul ideal (în unele știinţe numai o parte din pașii de mai jos pot fi parcurși, și deseori cunoștinţele sunt dobândite în alt mod) :
1. Observarea și măsurarea fenomenelor
2. Acumularea și ordonarea materialului
3. Crearea de ipoteze și modele, prognoze, stabilirea nivelului de importanţă
4. Testarea ipotezelor modelului prin experimente, teste, încercări
5. Confirmarea sau infirmarea ipotezelor
6. Publicarea rezultatelor, pentru ca acestea să poată fi validate de alții
7. Modificarea, dezvoltarea sau invalidarea modelului, în funcţie de rezultatul testelor și de opiniile criticilor
8. În cazul confirmării, dezvoltarea unei teorii, care trebuie însă să îndeplinească anumite criterii
Cât timp teoria nu este falsificată, poate să fie considerată cunoștinţă știinţifică.
Acest model este valabil doar pentru disciplinele unde se lucrează analitic, pentru
știinţele istorico-hermeneutice fiind valabile alte principii.

Criteriile teoriei știinţifice :
1. Lipsa afirmaţiilor care se conţin pe ele însele ca premise
2. Consistenţă internă : lipsă de contradicţii în cadrul teoriei
3. Consistenţă externă : lipsă de contradicţii cu alte teorii recunoscute
4. Valoarea cercetării : explicarea unor noi probleme care până acum nu au putut fi
explicate
5. Testabilitate empirică
6. Explicaţie eficientă
7. Falsificabilitate : o teorie trebuie să fie astfel formulată, încât afirmaţiile să poată fi infirmate prin experiment. Teorii nefalsificabile, deci care nu pot fi infirmate prin experiment, nu pot fi considerate știinţifice

Criteriile experimentului știinţific :
1. Obiectivitate (verificabilitate intersubiectivă) : cercetători diferiţi, în condiţii identice, trebuie să ajungă la aceleași rezultate finale.
2. Fidelitate (reliabilitate) : experimentul trebuie ca, în aceleași condiţii, la fiecare repetare, să ducă la aceleaşi rezultate identice.
3. Validitate (valabilitate) : regula de măsură să măsoare ceea ce trebuie să măsoare. Trebuie evitată situaţia în care alte caracteristici, care nu sunt măsurate, să influenţeze rezultatul. Asta prespune o standardizare foarte riguroasă a condiţiilor experimentale, ceea ce poate să influenţeze negativ valabilitatea.
4. Standardizare și comparabilitate : rezultatele sunt comparabile numai dacă respectă criteriile stabilite. Pentru a asigura repetabilitatea și verificarea unui experiment, regulile de evaluare a experimentului trebuie să rămână cât mai simple posibil.

Scopul şi utilitatea știinţei : scopul știinţei nu este de a oferi răspunsuri la toate întrebările posibile, ci de a da răspunsuri doar la problemele care ţin de realitatea fizică, ştiinţa fiind legată şi ancorată de realitatea fizică. "Câtă matematică, atâta ştiinţă". Dacă ceva nu poate fi măsurabil, comparabil, raportabil, numeric, nu poate reprezenta un obiect de studiu ştiinţific. Ştiinţa nu poate să se ocupe de întrebările referitoare la acea parte a realităţii care nu poate fi percepută prin simţuri sau prin intermediul aparaturii tehnice de detectare. Acesta este principalul motiv pentru care ştiinţa, în forma ei actuală, nu poate pătrunde în esenţa lucrurilor şi fenomenelor, această esenţă fiind imperceptibilă şi nedetectabilă, neputând face obiectul de studiu al ştiinţei. Dacă nu poţi înţelege acest lucru, atunci tot materialul prezentat aici îţi este practic inutil, căci va constitui doar o sursă de divertisment pentru tine.
Nu este un lucru rău să acorzi credit, atenţie şi importanţă ştiinţei. Devine însă ceva malefic, nociv, faptul de cădea în extrema de a absolutiza roul şi importanţa ştiinţei, în ziua de azi. Ce vreau eu să explic este faptul că ştiinţa este foarte departe de ceea ce crezi tu că este, şi că în forma ei actuală, se autoîngrădeşte şi autolimitează pe ea însăşi, în încercarea ei forţată de a fi cât mai obiectivă. Ştiinţa actuală este profund materialistă, fiind centrată doar pe studiul materiei fizice şi a manifestărilor fizice. Ce-i rău în asta ? Faptul că Universul este o creaţie mentală, şi această idee nu poate fi cunoscută, pătrunsă, studiată şi înţeleasă de ştiinţă, în forma ei actuală limitată la studiul materiei, a iluziei perceptive. Tot ce percepi a fi materie reprezintă o iluzie creată mental, şi percepută mental. "Totul este Spirit, Universul este Mental". Asta nu înseamnă că nu există, sau că nu are consistenţă ! Nu ! Asta înseamnă, însă că, de la un anumit nivel, totul "se materializează" în acest Univers dintr-un neant spaţio-temporal, ce nu poate fi perceput prin simţurile corporale, şi nici detectat de aparatura tehnică materială ! Este simplificat exprimat, deoarece există de fapt un fel de trepte de materializare, însă poate fi privit şi aşa.
Nu sunt cu nimic împotriva ştiinţei şi oamenilor de ştiinţă, ci doar atrag atenţia asupra faptului că lumea percepe în mod greşit, atât ceea ce este ştiinţa, cât şi ceea ce ar trebui să fie. Chiar şi majoritatea cercetărilor ştiinţifici au inoculată în ei această percepţie falsă. În viziunea majorităţii lor, ceea ce afirm eu este ...neştiinţific şi iraţional. Gândul că aş putea avea dreptate este îngrozitor pentru ei, deoarece, de fapt, nu înţeleg nimic din ceea ce spun, ci doar că materia nu există, că ei îşi pierd timpul, şi totu-i un ...vis. Nu înţeleg cine-i visătorul, de fapt, şi în ce fel de realitate se va trezi el...
Omul temător, speriat, reacţionează inadecvat, neadaptat situaţiei. De aceea oamenii trebuie luaţi cu binele, cu frumosul, cu gingăşie şi delicateţe, progresiv, mai în glumă, mai în serios, până înţeleg despre ce este vorba. Acum, aici, este vorba că mai poţi renunţa la câteva prejudecăţi, citind mai departe...
Știinţa nu poate oferi adevăruri absolute. Ştiinţele naturii adeseori testează ipoteze referitoare la unele aspecte ale lumii fizice, iar când este necesar, revizuiesc ipotezele sau le înlocuiesc prin noi observaţii şi date.
Potrivit empirismului, știinţa nu face afirmaţii despre cum este de fapt natura, putând doar să efectueze concluzii legate de observaţiile asupra naturii. Atât oamenii de știinţă cât și cei care acceptă știinţa, cred şi se comportă ca și cum natura este așa cum știinţa pretinde a fi.
Știinţa nu este o sursă de judecăţi de valoare obiective, deși poate să ofere
răspunsuri în probleme de etică și politică publică, arătând care sunt consecinţele
probabile ale anumitor acțiuni. Ceea ce unii derivă din cea mai raţională ipoteză
știinţifică, în alte domenii de interes, nu este o chestiune știinţifică, iar metoda
știinţifică nu oferă nici un fel de sprijin celor care intenţionează asta. Totuși,
justificarea sau infirmarea știinţifică este pretinsă pentru multe lucruri.
Scopul știinţei constă în a produce modele utile ale realităţii, deoarece este practic imposibil de a face inferenţe din simţurile umiane, pentru a descrie ceea ce de fapt "este". Simţurile doar modelează realitatea.
Ştiinţa poate face previziuni bazate pe observaţii. Aceste prognoze sunt foarte utile societăţii şi individului. Știinţele sociale permit prezicerea (deocamdată cu exactitate restrânsă) a unor procese şi fenomene sociale, ne ajută să înţelegem mai bine comportamentul uman, să producem modele utile ale societăţii, și să abordăm mai empiric politicile guvernamentale.
Chimia și biologia au transformat capacitatea de a folosi și prezice reacţii și scenarii chimice și biologice. În ultimul timp, aceste discipline știinţifice separate sunt folosite în conjuncţie pentru a produce modele și unelte mai eficace. Ştiinţa produce modele utile care ne permit să facem deseori prognoze utile.
Știinţa încearcă să descrie ceea ce este, dar evită să determine ceea ce este (de fapt nici nu este posibil). Știinţa este o unealtă utilă, este un corp de cunoștinţe în creștere, care permite oamenilor să folosească mai eficient mediul înconjurător, și să evolueze, să se adapteze mai bine mediului natural şi celui social, ca întreg social și individual.
Individualismul este o prezumţie tacită care stă la baza majorităţii perspectivelor empirice ale știinţei care privesc știinţa ca și cum ar fi o chestiune a unui singur individ care confruntă natura, testând și prezicând ipoteze. De fapt, știinţa este o activitate colectivă, desfășurată de o comunitate știinţifică. Rezultatele cercetării știinţifice trebuie să fie comunicate prin limbaj. Astfel, valorile comunităţii știinţifice transcend știinţa pe care o produc...