Moartea la Daci

În ceea ce priveşte tema nemuririi la daci, ea este cu totul originală şi deci unică în spaţiul acesta european. Convingerea dacilor era că omul după moarte se îndreaptă παρα Ζαλμοξιν δαίμονα (la zeul Zalmoxe), „unde se confundă cu zeul însuşi, în sensul de participare la aceeaşi viaţă eternă, bucurându-se de toate bunătăţile acestei vieţi” . Cu alte cuvinte, sufletele ridicate în anturajul zeului suprem ar deveni „spirite divine” , atingând starea de identificare cu Zamolxe.
Acelaşi Herdot vorbeşte despre un alt neam al tracilor înrudiţi cu dacii, thrausii, care au o poziţie destul de ciudată în faţa morţii: „în jurul copilului care se naşte se strâng rudele şi bocind înşiră toate relele pe care trebuie să le îndure în viaţă. Dacă moare cineva, în timpul îngropării, glumesc şi se veselesc, bucurându-se că a scăpat de rele şi că este fericit” . Însă se pare că acest obicei nu îl practicau dacii, care erau mult mai serioşi faţă de cele două momente ale vieţii. Evident, că şi se bucurau de naşterea unui copil, chiar dacă ştiau că viaţa omului este plină de greutăţii, însă în nici un caz nu batjocoreau pe cel mort, făcând glume pe seama lui. Dacii nu aveau această bucurie a morţii, aşa cum o aveau thrausii, pentru că ei nu se aruncau în faţa morţii, ca unii doritori să scape de viaţă. Ei luptau cu mare îndârjire deoarece considerau că numai astfel primesc nemurirea dacă mor ca nişte eroi.
Dacă pentru lumea din jurul Daciei nemurirea era într-o primă fază doar apanajul zeilor (cum sunt cei olimpieni), pentru daci moartea îi duce pe oameni în comuniune cu zeul lor. Dacă grecii separau lumea zeilor de cea a oamenilor morţi, deoarece zeii aveau ca loc Olimpul, în vreme ce oamenilor le era destinat Hadesul sau acele câmpii ale fericiţilor, care nu erau şi locul zeităţilor Olimpului, la daci sufletele morţilor sunt în comuniune cu Zamolxe şi trăiesc într-o permanentă apropiere de el. De aceea, se crede că venirea creştinismului în spaţiul daco-roman s-a făcut pe nesimţite, de vreme ce existau atâtea elemente comune.
Toate practicile de înmormântare indicau tema nemuririi, care este foarte vie la daci. Iulian Apostatul spune despre daci următoarele: „am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva, şi aceasta nu doar pentru tăria trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul Zamolxe. Crezând că nu mor, doar că îşi schimbă locuinţele, ei sunt mai porniţi pe lupte decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie” (Împărăţii, 22).
Un alt element care ne poate da de gândit în problema sublimului religiei lor: în mormintele dacice s-au găsit foarte des aceleaşi două obiecte: vasul sau talerul pentru mâncare şi cupa pentru băut. Un astfel de laitmotiv al mormintelor dacilor, a dus la concluzia că cele două elemente sunt de fapt, fac aluzie la hrana şi băutura divină în compania zeului, apărând ca două simboluri euharistice.
Trimiterea solului o dată la cinci ani la Zamolxe, este un alt exemplu al nemuririi. Acesta era trimis prin aruncarea în suliţe, pentru a duce zeului gândurile şi rugăminţile oamenilor. Cel care murea în acele trei suliţe în care era aruncat, se considera că era primit de zeu de vreme ce i-a acceptat moartea. Cel care nu murea era desconsiderat de oameni, devenind un fel de paria al societăţii dacice. Acest sacrificiu pentru cel ales este o bucurie a chemării la zeu. Reiese din acest proces un fel de sacrificiu acceptat cu seninătate, fără isteria bacantelor, care ucideau în baza nebuniei şi a beţiei femeilor, cuprinse de acea furie a extazului lui Dionysos. În istoria post-dacică acest tip de jertfă se aseamănă cu cea a lui Manole meşterul, deoarece se considera că este absolut necesară pentru comunitate. Apropierea de jertfa hristică poate fi dedusă prin importanţa trimiterii la zeu a omului ales. Este deci foarte important ca cineva să meargă la Zamolxe şi să ducă toate dorinţele oamenilor. Hristos merge şi El la Tatăl şi îi oferă jertfa Sa, prin care oamenii au scăpat de păcatul adamic şi de lucrarea demonică asupra lumii.
O altă temă care se afirmă despre credinţele dacilor, este cea a metempsihozei. Pornindu-se de la credinţa că Zamolxe ar fi fost ucenic al lui Pythagora, s-a afirmat că dacii credeau şi ei în reincarnare. Ori nimic nu atestă această idee în credinţele şi practicile dacilor. Ei înhumau morţii, incinerând doar foarte rar, în cazul în care cel mort era un copil, pentru că se considera că ar neiniţiat în credinţa dacică.
După părerea lui Herodot, care îl prezintă pe Zalmoxe ca ucenic al lui Pythagora, acest lucru este puţin probabil, deoarece acelaşi istoric afirmă în încheiere „cred că Zalmoxe trebuie să fi trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras” .
Apoi ideea de revenire pe pământ nu se poate deduce din ascunderea lui Zamolxe trei ani sub pământ, deoarece, el nu moare. El vrea să demonstreze altceva: învierea omului, după modelul divin.

Acest sacrificiu il regasim si in zilele noastre. Toti ne-am sacrificat la un moment dat pentru ceva/cineva imaginar sau nu.
Era necesara aceasta sacrificare ...pentru a transmite Divinitatii dorintele ...oamenilor?

Am realizat ceva astfel? Ce?
Ce s-a schimbat sau s-a schimbat ceva?

Ideea necesităţii sacrificiului, în scopul de a menţine astfel o legătură cu Divinitatea, de a păstra o "graţie divină", se regăseşte la majoritatea popoarelor, la majoritatea religiilor. O regăsim bine aspectată şi în Vechiul Testament ! Sacrificarea unei fiinţe vii ca jertfă închinată Divinităţii. Ritualul este în amănunţime specificat. Creştinismul a abolit sacrificarea fiinţelor vii. Este bine ? Nu este bine ? La noi, de Paşte se mai obişnuieşte să se taie miei. De Crăciun românii obişnuiesc să taie porci, deşi în Levitic spune clar că porcul este un animal necurat, şi este interzis consumului. Scrie că se mănâncă doar animalele cu copita despicată şi care rumegă. Porcul are copita despicată, da nu ştie să rumege, aşa că... se mănâncă oaia, vaca şi rudele de gradul 1. Musulmanii ştiu şi ei ce ştiu... De asemenea este interzis consumul de grăsime animală, şi există o mare pedeapsă pentru cei ce consumă sânge, sub orice formă ! Dar sângeretele e la modă la noi, de mult... Cine se mai miră că poporul român este bătut de soartă, încoace şi-ncolo, probabil că n-a citit nici Leviticul... Mda ...cred că merită dezbătut subiectul. Mă voi ocupa şi de această temă interesantă.

Interesant punctul de vedere al dacilor, zic eu! Si apropierea dintre Vechiul Testament al evreilor cu Dumnezeu si (dumne)zeul geto-dacilor (ale carui caracteristici reies din felul in care erau vazuti de alti istorici care au interactionat sub o forma sau alta cu acestia).

Daca nu ma-nsel, chiar Mircea Eliade a starnit o mica invitatie la a aprofunda sensul general acceptat al descrierii nemuririi razboinicilor care se cedeau asemenea lupilor (printre altele) - ei se si faceau fara de moarte (ca indicator al intensitatii cu care se dedicau acestei certitudini in care credeau).

Ca sa nu mai zic de bucuria produsa persoanei mele de Admin si sinceritatea de care consider ca da dovada - si caruia-i doresc sa se apropie pana la cunoastere de Creatorul nostru, al tuturor, asa cum singur ni S-a aratat (si nu cum il intelegem gresit cei mai multi, cel mai des).

Eu, personal (pt ca a-mi exprima parerea e motivul raspunsului meu), consider Revelatia din Crestinismul Ortodox ca fiind firea adevarata/originara la care ne putem oricand intoarce, atat timp cat vrem si avem inca suflare pe pamantul asta.

Iar dacii sunt inca niste contribuitori greu de estimat la sustinerea unor valori de care am avea destula nevoie in zilele noastre - ca unii care tind si-ndeamna catre atingerea unei vieti parut utopice pentru cei mai multi (parere plecand de la care chiar devine ireala posibilitatea existentei ei).

Toate cele bune

Din păcate, rolul şi scopul sacrificării animalelor nu a fost niciodată bine înţeles de populaţie, deşi în Vechiul Testament sunt prezentate multe idei pe această temă.
Iar în privinţa sacrificiilor umane, lucrurile au luat-o razna şi mai mult, deoarece aceste sacrificii demonstrează clar faptul că oamenii s-au considerat complet separaţi de lumea spirituală, zei şi divinităţi, crezând că lumile nu au nici o tangenţă, nici o întrepătrundere, nici o legătură directă.
În prezent, aici, între Carpaţi şi împrejurul lor, oamenii încep să înţeleagă faptul că lumile nu sunt separate ci se întrepătrund, şi că fiecare om poate fi în orice moment în comuniune reală şi conştientă cu Lumile Superioare, cu Planul Divin, şi Divinitatea însăşi. Înţelegerea faptului că toate fiinţele sunt interconectate în permanenţă prin natura lor spirituală comună, că totul reprezintă manifestarea viului, neexistând nimic mort, nicăieri, că totul se află în continuă mişcare şi transformare, trezeşte în fiecare fiinţă un sentiment religios. Cunoaşterea şi înţelegerea corectă a realităţii ne apropie în mod constant de Adevăr, de Sursa din care totul provine.
Creştinismul este o religie de import pe aceste meleaguri. Au mai existat şi alte credinţe importate în acest areal carpatic, de-a lungul timpului. Din păcate, dogmele religioase separă, fărâmiţează, distrugând unitatea, dând naştere unor tendinţe violente.
Românii sunt adaptabili. Foarte adaptabili. Ei acceptă uşor multe, şi se opun cu adevărat foarte rar. Din acest motiv, în prezent noi curente religioase importate au prins rădăcini aici. Ele prind rapid din cauza impresiei că reprezintă simple forme de medicină complementară, cu aspect exotic. Tinerele generaţii oferă creştinismului o atenţie tot mai scăzută. Tinerii au nevoie de răspunsuri şi soluţii clare şi concrete, raţionale, nu de dogme de neînţeles, care promit răsplăţi eterne după moarte, sau... suferinţă veşnică...
Sincer, cred că din ceea ce acum reprezintă o efervescenţă spirituală în această ţară, se va naşte în curând un curent spiritual-religios, cu o largă răspândire. Cred că într-un viitor apropiat nimeni nu va mai plânge la înmormântări şi morminte, înţelegând faptul că moartea reprezintă un simplu fenomen de decorporalizare totală, că nimeni nu piere, chiar dacă ...dispare din câmpul percepţiei senzoriale...
Această viziune asupra lumii şi vieţii va conferi şi înţelegerea faptului că Christos şi Dumnezeu nu sunt ...undeva... dincolo, ci ...aici... acum...