Dobândirea Clarvederii prin Meditaţie

1. Meditatia asupra Corpului - concentrându-ţi atenţia asupra a ceea ce se petrece în sufletul tău când, prin intermediul simţurilor şi al înţelegerii, trăieşti fenomenele lumii exterioare, realizezi faptul că nu percepi obiectiv aceste fenomene, că nu cunoşti obiectele care te înconjoară, în profunzimea şi integralitatea lor. În acele momente, tu, de fapt, le ignori cu totul.
Lumina reflectată de suprafeţele obiectelor, într-o mare varietate de culori şi nuanţe, se răsfrânge în sufletul tău, şi dă naştere unei trăiri, unui sentiment. Pe durata trăirii sale, sufletul este trăirea însăşi, în măsura în care el are conştienţa fenomenului.
Între tine şi experienţa ta cu lumea se realizează în permanenţă o fuziune. Tu nu te percepi ca fiind o entitate care are trăiri şi sentimente, care se bucură, admiră, se distrează, sau căreia îi este frică. Tu însuţi eşti bucuria, admiraţia, plăcerea, teama, prin sufletul tău. Eşti cum te manifeşti, eşti ceea ce manifeşti. Trăirea afectivă te învăluie, te cuprinde, devii una cu ea, în profunzimea fiinţei tale, a sufletului tău.
Ea emană din tine, din corpul tău, din sufletul tău.
Dacă ai conştientiza întotdeauna acest fapt, ai recunoaşte valoarea momentelor în care te retragi din lumea exterioară, pentru a te analiza pe sine însuţi. Ai descoperi în aceste momente o trăire atât de deosebită, încât nu ai putea s-o compari cu existenţa obişnuită. Când pătrunzi în această trăire, în conştienţa ta se trezesc enigmele şi misterele existenţei, care sunt sursa tuturor celorlalte probleme ale universului.
Lumea exterioară şi lumea interioară sunt percepute de spiritul tău, atunci când, pentru o anumită durată, el se izolează de lumea exterioară, şi se retrage în singurătatea existenţei sale. Această retragere nu reprezintă un proces simplu, care, o dată realizat, ar putea fi reprodus după voie. Este comparabil cu pornirea pe un drum nou , către o lume necunoscută încă. Demersul tău interior trebuie să înceapă prin anumite reflecţii raţionale, "la rece", căci numai acestea pot oferi un punct de plecare sigur pentru pătrunderea ulterioară în zonele suprasensibile, obiectivul final al acţiunii spirituale.
Majoritatea oamenilor vor să evite această perioadă de pregătire, şi să intre dintr-o dată „dincolo", fără a depune vreun efort pentru asta.
Însă toţi cei ce au fost abătuţi la început, de o repulsie iniţială, de la astfel de reflecţii, va reveni la ele, mai devreme sau mai târziu, căci oricât de numeroase ar putea fi cunoştinţele dobândite pe alte căi, doar o metodă bazată pe gândirea logică poate oferi un teren solid cercetărilor.
Corpul tău, datorită faptului că este viu, este expresia vieţii sufletului. Datorită funcţionării organelor corpului, sufletul tău se poate manifesta şi îşi semnalează
prezenţa în corp. Dar lucrurile sunt în veşnică schimbare şi transformare. Elementele constitutive ale corpului vor fi supuse într-o zi unor legi cu totul diferite de cele de care ascultă acum,
când corpul există pentru tine, pentru viaţa ta psihică. Atunci el va fi influenţat de legile care guvernează substanţele şi forţele naturii, legi care nu au nimic comun cu tine, cu viaţa ta personală. Corpul, căruia îi datorezi viaţa ta interioară, va fi
absorbit de curentul universal al transformărilor, în care va pierde orice legătură cu sentimentele tale.
Ideea că trupul, ale cărui funcţii permit manifestarea vieţii sufletului, va fi într-o zi la dispoziţia lumii exterioare, şi că va asculta de legi care nu au nimic comun cu viaţa lui interioară, evocă ideea fenomenului morţii, fără ca în consideraţiile tale să fie implicată vreo dorinţă sau înclinaţie personală. În cazul acesta, vei resimţi că gândirea asupra morţii nu are importanţă în sine, dar dobândeşte această importanţă datorită faptului că moartea clarifică enigma vieţii.
Atunci când spiritul are în atenţia sa corpul, el trebuie să ştie să se limiteze la datele pe care i le oferă acesta. Dar, în natură există anumite legi care determină acţiunile şi reacţiile substanţelor şi forţelor, unele asupra altora, si aceste legi stăpânesc în egală măsură şi corpul, şi îl reintegrează, după un anumit interval de timp, în circuitul universal al lumii materiale, căreia îi aparţine.

Natura specifică a sufletului impune anumite necesităţi gândirii. Dar trebuie luate în considerare numai fenomenele pe care le observi în lumea exterioară din care sunt "împrumutate" substanţele şi forţele constituente ale corpului, şi în care acestea se dizolvă după moarte. Aceste substanţe şi forţe se supun unor anumite legi care nu influenţează trăirile interioare sufleteşti din corpul omenesc pe durata vieţii. Aceste legi, de natură fizico-chimică, acţionează asupra corpului, la fel ca şi asupra oricărui alt obiect neînsufleţit al naturii ! Această "indiferenţă" a lumii exterioare materiale faţă de trăirile corpului omenesc viu, există pe durata vieţii. Dar experienţele vieţii nu îţi vor dezvălui raportul real care leagă lumea sensibilă de corpul omenesc !
Lumea înconjurătoare nu are, în existenţa sufletului, alt rol decât acela pe care i-l recunoşti tu după moarte.
Complexul de câmpuri şi forţe care se manifestă o dată cu corpul, legat de materialitatea sa, este tot atât de indiferent faţă de rolul său de suport al sufletului, pe cât este de indiferent complexul de forţe prin care corpul se descompune.
Spiritul simte că trăieşte prin corp, relaţionând cu lumea înconjurătoare prin intermediul lui, dar corpul trăieşte cu lumea exterioară, în ea, prin ea, şi viaţa sufletului nu influenţează corpul mai mult ca fenomenele lumii exterioare.
Circulaţia sângelui prin corp este influenţată atât de lumea exterioară, prin factorii ei fizico-chimici : frig, căldură, gravitaţie, etc., cât şi de trăirile sufleteşti, de emoţii şi sentimente : frica, ruşinea, nervozitatea, etc.
Poţi recunoaşte acţiunea pe care legile naturii o exercită asupra ta, în raportul particular stabilit între tine şi aceste legi, şi care se exprimă prin formarea corpului
tău omenesc. Tu simţi faptul că corpul tău face parte din lumea exterioară, că este în legătură strânsă cu ea, că este dependent de ea, că îi aparţine oarecum, dar nu cunoşti raporturile sale interioare cu sufletul.
Ştiinţa îţi oferă explicaţii parţiale şi incomplete asupra modului în care legile lumii exterioare se combină pentru a produce entitatea bine determinată, reprezentată de corpul tău omenesc. Ştiinţa va face progrese importante în această cunoaştere, în viitor, dar prin aceste progrese nu se vor modifica câtuşi de puţin concepţiile tale, sau ale altor oameni, privind raporturile sufletului cu corpul, nici nu vei afla în ce măsură funcţiunile corpului exprimă viaţa sufletului.
Prin ştiintele naturale, oamenii vor cunoaşte din ce în ce mai bine fenomenele care au loc în corpul omenesc în timpul vieţii, dar aceste fenomene vor fi întotdeauna percepute ca exterioare, de către spirit, ca şi cele la care este supus corpul după moarte.
În cadrul lumii exterioare, corpul tău trebuie să îţi apară ca un complex de forţe şi de elemente care există în sine, şi care se explică prin el însuşi, în calitate de participant la lumea exterioară.
Natura produce planta şi apoi o distruge, reasimilând elementele ei naturale, şi guvernează corpul omenesc pe care îl dizolvă, la un moment dat, înapoi, în ea însăşi.
Dacă tu vei contempla natura, ţinănd cont de aceste reflecţii, poţi ajunge să uiţi de tine însuţi şi tot ce este în tine, şi să-ţi simţi corpul ca o parte a lumii exterioare.
Dacă meditezi în acest fel asupra raporturilor fiinţei tale lăuntrice, şi asupra celor ce o leagă de natură, tu dobândeşti cunoaşterea a ceea ce se numeşte corpul tău fizic !

2. Meditatia asupra Corpului Elementar - Corpul Eteric - Spiritult tău întrupat percepe corpul fizic în existenţa lui obişnuită, atunci când corpul este viu. După moarte, se va separa de corp, şi va percepe cum acesta se va reintegra în Natura care nu are nici o participare la ceea ce constituia viaţa sa înainte de moarte.
Spiritul cunoaşte, prin prima meditaţie, faptul că aceleaşi legi stăpânesc corpul fizic, şi înainte, şi după moarte, această constatare confirmând independenţa vieţii sale interioare, pe durata existenţei fizice. Pentru viaţa interioară nu există o observaţie asemănătoare, în starea ta actuală, orice cunoaştere dincolo de limitele morţii fiindu-ţi interzisă. Pentru a deveni posibilă, ar trebui ca tu să poţi percepe lumea exterioară prin alte mijloace decât cele oferite de simţuri şi înţelegerea care se leagă de ele, întrucât acestea depind de corp şi dispar o dată cu el.
Datele simţurilor te vor conduce întotdeauna doar până la rezultatele primei meditaţii, prin care constaţi faptul că tu eşti legat de corpul tău, care este supus unor legi naturale, şi că tu ai cu aceste legi aceleaşi raporturi ca şi cu toate celelalte legi ale naturii. Prin ele faci parte din lumea exterioară, şi nu ţi-ai putea da mai bine seama de participarea pe care această lume o are la existenţa ta, decât considerând ceea ce ea face din corpul tau după moarte. Lumea exterioară îţi conferă, în ceea ce priveşte viaţa, nişte simţuri şi o înţelegere care nu îţi permit să cunoşti viitorul vieţii tale psihice.
Această constatare poate avea doar două consecinţe: 1. vei refula în tine orice tendinţă de căutare în ceea ce priveşte problema sufletului, şi vei renunţa la orice cunoaştere în acest domeniu, sau, 2. dimpotrivă, te vei strădui să atingi, prin modul de viaţă al sufletului tău, adevărurile pe care lumea exterioară ţi le refuză. Aceste eforturi pot avea ca rezultat fortificarea şi intensificarea vieţii tale interioare.
În existenţa obişnuită, curentă, viaţa ta interioară, psihică şi mentală, este înzestrată cu o anumită intensitate. O amintire te preocupă numai atunci când o evocă un motiv exterior sau interior. Dar tu poţi tot aşa de bine să alegi o amintire şi, fără alt motiv decât propria ta voinţă, s-o reiei, s-o amplifici, şi să îţi hrăneşti spiritul cu ea. Poţi face din ea, în mod repetat, obiectul unic al vieţii tale interioare, îndepărtând, pe durata acestor momente, toate impresiile din exterior, şi toate amintirile care au tendinţa să apară în suflet. Din această dăruire completă pentru o idee sau un sentiment, se poate face un exerciţiu interior regulat.
Pentru ca o activitate de această natură să conducă la rezultate reale, importante, trebuie ca ea să fie supusă la anumite legi verificate. Prin acţiunea acestor legi, cel ce meditează ajunge să-şi amplifice forţele vieţii interioare. Aceste forţe, într-un anumit fel, se condensează. Cel ce meditează recunoaşte consecinţele acestei munci, din observaţiile pe care este determinat să le facă asupra lui însuşi, atunci când şi-a continuat munca un timp suficient de lung. În cea mai mare parte din cazuri este necesară o mare răbdare pentru a obţine rezultate autentice. Şi dacă nu eşti dispus să manifeşti această răbdare timp de ani, nu vei avea decât rezultate slabe.
Rezultatele pot fi foarte variate. Exemplul următor este în măsură să favorizeze progresul tău pe calea meditaţiei.
Presupunem că o persoană a exersat mai mult timp, pentru a-şi intensifica viaţa interioară. Poate n-a observat nimic care să fie în măsură să-i modifice felul de a vedea lumea, când, într-o zi se va produce faptul următor ( experienţa menţionată aici nu se va repeta identic în cazul a două persoane diferite):
La un moment dat, spiritul se simte transformat interior. La început, în general, el se însufleţeşte în timpul somnului ca în vis. Dar simte curând faptul că această experienţă nu ar putea fi comparată cu un vis obişnuit. El se simte complet desprins de lumea simţurilor şi a înţelegerii legate de aceste simţuri, şi totuşi felul său de a simţi şi percepe este cel pe care nu l-a cunoscut niciodată decât în starea de deplină conştienţă, în faţa lumii exterioare. Se simte obligat să-şi reprezinte experienţa pe care o face. Pentru aceasta el se serveşte de concepţiile vieţii obişnuite, dar ştie, fără a se îndoi de aceasta, că le aplică la nişte fapte de o cu totul altă natură decât cele la care se referă de obicei concepţiile sale. El nu vede în această experienţă decât un mijloc de exprimare pentru o experienţă pe care nu a făcut-o încă niciodată şi căreia existenţa obişnuită nu-i poate da naştere.
După desfăşurarea unei serii de reprezentări de acest fel, spiritul revine la starea sa normală. El se regăseşte pe sine însuşi, cu amintirea a ceea ce tocmai a trăit. Dacă această amintire i-ar rămâne tot atât de vie şi fidelă cât poate fi orice altă amintire a vieţii, ea i-ar permite să judece experienţa pe care tocmai a făcut-o. El ştie că această experienţă nu se datorează simţurilor corporale, şi nici înţelegerii obişnuite. Simte că orice descriere asupra acestei experienţe, fie pentru sine, fie pentru alţii, nu ar fi decât un mijloc de a se exprima şi de a încerca să se facă înţeles, dar nu ar avea nimic comun cu obiectul însuşi al trăirilor sale.

A crede ca este vorba de o activitate obscură, inconştientă, subconştientă, etc., a simţurilor sau a creierului, înseamnă a nu cunoaşte adevărata natură a experienţei prezentate, să rămâi la descrierea imaginilor şi sunetelor percepute, şi să crezi că sufletul nu a perceput decât ecourile vieţii corporale ! În cazul acesta, experienţa percepută se consideră în mod necesar ca o simplă viziune imaginativă. Dar astfel nu se ţine seama de faptul că, pentru cel care descrie prin cuvinte, prin noţiuni, percepţiile sale, acestea nu sunt doar nişte imagini a ceea ce a trăit spiritul, imagini care nu trebuie confundate cu experienţa propriu-zisă ! Este adevărat că spiritul său a crezut că percepe în mod real aceste imagini, dar ele nu reprezentau pentru el ceea ce reprezintă acele imagini pe care le percepe cu ochii trupului ! Pentru el, viziunea este asemenea unei pânze care acoperă experienţa adevărată. Prin o anumită imagine percepută, el percepe un lucru diferit, dar care este imposibil de cunoscut în lumea fizică ! Aceste imagini sânt ca nişte simboluri, purtătoare de anumite sensuri !
Pentru ca să poţi judeca experienţa trăită, trebuie ca după aceea să ai faţă de lumea exterioară un mod de a vedea absolut normal, obişnuit. Trebuie să poţi compara această experienţă particulară, cu cele care îţi sunt familiare, din lumea sensibilă. Orice persoană care, în viaţa obişnuită, ar avea tendinţa la visări şi imaginaţii de tot felul, nu va fi capabilă să facă această diferenţiere. Cu cât posezi un simţ mai cumpătat şi o înţelegere mai sănătoasă a realităţii, cu atât judecata asupra acestui gen de fenomene este mai la obiect şi mai exactă.
În propriile experienţe suprasensibile nu se poate avea încredere decât dacă eşti dotat, în privinţa lumii obişnuite, cu o viziune clară, dacă vezi lucrurile aşa cum sunt ele.
Dacă au fost reunite toate condiţiile necesare şi eşti îndreptăţit să gândeşti că nu ai fost prada unei viziuni obişnuite, atunci ştii că ai avut o experienţă în care nu corpul ţi-a servit ca intermediar al observaţiei ! Ai observat în mod direct, fără ajutorul corpului, cu ajutorul spiritului, fortificat interior. Ai dobândit reprezentarea unei experienţe în afara corpului.
Pentru a distinge visarea ori iluzia, faţă de adevăratele observaţii făcute în afara corpului, nu poţi stabili alte reguli decât cele care se aplică percepţiilor sensibile exterioare. Se poate întâmpla ca o persoană să aibă o imaginaţie bogată şi ca, de exemplu, numai simpla reprezentare a unei băuturi, să-i producă aceeaşi senzaţie ca şi faptul de a o bea efectiv. Cu toate acestea, împrejurările obişnuite ale vieţii îi permit să discearnă faptul real de faptul imaginar !
În această privinţă, lucrurile stau la fel şi pentru experienţele pe care le faci în afara corpului. Pentru a ajunge, în acest domeniu, la nişte reprezentări care să capete garanţia unei certitudini absolute, trebuie să acţionezi cu un spirit sănătos, capabil să discearnă raporturile lăuntrice ale lucrurilor între ele, în aşa fel ca acestea să se corecteze unele pe altele !
Spiritul, care este obiectul unei transformări interioare, recunoaşte, din ce în ce mai mult, că dacă problemele grele ale existenţei nu-şi găsesc o soluţie în lumea sensibilă, aceasta se datorează faptului că simţurile fizice şi înţelegerea legată de ele nu sunt dotate cu suficientă forţă de pătrundere ! Spiritele care se transformă în suficientă măsură ca să poată trăi în mod conştient în afara corpului, ajung la cele mai înalte culmi. Relatările pe care acestea le fac despre experienţele lor, cuprind elementele necesare soluţionării problemelor spiritului.
Însă experienţele din afara corpului sunt foarte diferite de cele care se fac în corp. Spiritul înţelege acest lucru, dacă, starea de veghe obişnuită fiind restabilită, amintirea despre această trăire îi rămâne atât de vie şi clară, încât este tentat să facă un raţionament asupra acestei experienţe ! Spiritul simte corpul său sensibil izolat de restul lumii, şi aparţinându-i lui însuşi în exclusivitate.
Lucrurile nu se prezintă la fel, în această privinţă, pentru ceea ce el observă despre sine şi în sine, când se află în afara corpului. El se consideră legat de tot ce se poate numi în momentul acela lumea exterioară. Obiectele înconjurătoare îi apar unite cu el, aşa cum fizic mâna este legată de corp. Lumea exterioară suprasensibilă nu este nicidecum indiferentă lumii interioare a spiritului. Această lume se simte în cel mai înalt grad legată de ceea ce se poate numi lumea sufletului. El îi observă acţiunea asupra fiinţei sale. Nu există deloc o frontieră clară între lumea interioară şi lumea exterioară.
Cu toate acestea, o parte a acestei lumi se poate considera ca aparţinând mai mult sinei personale decât restului ambianţei, la fel cum se poate vorbi de cap ca de un membru independent în raport cu mâinile şi picioarele.
Noi numim o porţiune a lumii exterioare corpul nostru fizic. Spiritul care trăieşte în afara acestui corp poate să considere pentru acelaşi motiv o fracţiune a lumii nesensibile ca proprietatea sa.
Atunci când spiritul ajunge să discearnă noul câmp ce se deschide experienţei sale, dincolo de lumea sensibilă, el simte că posedă un corp pe care simţurile sale fizice nu îl percep. Putem să-l numim corpul elementar sau eteric.
La fel cum, meditând asupra raporturilor omului cu lumea naturii, ai obţinut o reprezentare a corpului fizic, conformă cu realitatea faptelor, la fel, pelerinajul spiritului în regiunile pe care le descoperă, dacă se desprinde de corpul sensibil, te conduce la recunoaşterea existenţei unui corp elementar sau eteric.

3. Meditatia asupra Lumii Elementare - când vei ajunge să ai percepţii prin intermediul corpului elementar, vei cunoaşte, în afara ta, o lume imperceptibilă simţurilor tale corporale şi de neînţeles înţelegerea ta obişnuită.
Comparabilă cu ceva familiar experienţei tale, ar fi lumea amintirilor, a reprezentărilor memoriei. La fel ca amintirile, impresiile suprasensibile ale corpului elementar se ridică din adâncul sufletului tău. Spiritul care îşi aminteşte, ştie că toate reprezentările memoriei se referă la fapte produse în lumea sensibilă. Reprezentarea suprasensibilă comportă un tratament asemănător.
Amintirea care se trezeşte în tine, se deosebeşte prin însăşi natura sa, de creaţiile imaginaţiei tale. La fel este şi cu reprezentarea suprasensibilă. Ea izvorăşte din viaţa spiritului, dar se manifestă ca o experienţă interioară, provocată de o realitate exterioară.
Orice reprezentare a memoriei evocă un eveniment trecut. Reprezentarea suprasensibilă face parte dintr-un eveniment care s-a desfăşurat într-un punct oarecare al lumii suprafizice, şi un anumit moment al unui eveniment interior. Caracterul său ne permite să-l considerăm ca fiind mesajul unei lumi superioare simţurilor trupeşti.
Progresele din experienţa spirituală, depind de cantitatea de energie pe care o foloseşti pentru fortificarea vieţii sufletului tău.
Când vei dobândi facultatea de a percepe prin corpul eteric, şi vei contempla o floare, vei sesiza, în afară de imaginea ei, o configuraţie fină care o străbate complet. Această configuraţie se prezintă ca o entitate dinamică, ce prezintă calitatea de a crea corpul fizic al plantei, cu ajutorul forţelor, a substanţelor terestre, şi a punerii în mişcare a sevelor. Vei descoperi în plantă un principiu interior care provoacă mişcarea sevelor, aşa cum spiritul tău provoacă mişcarea mîinii tale, care se ridică, şi vei recunoaşte faptul că acest principiu este independent de planta pe care o percep simţurile tale. Vei admite ideea că acest principiu exista înaintea plantei fizice.
În sămânţă, organismul fizic al plantei este invizibil, inexistent, dar organismul suprasensibil există, şi este complex. El cuprinde toate elementele lumii suprafizice, care lucrează la naşterea şi la creşterea plantei. Dacă observaţia se comută asupra întregului pământ, vei descoperi o entitate dinamică, care există şi exista înaintea tuturor elementelor pe care le percep simţurile.
Urmând această metodă, meditand, vei reuşi să evoci toate forţele suprasensibile care au contribuit în timp la evoluţia "corpului" pământului. Vei recunoaşte în această configuraţie subtilă a planetei, corpul său, entitatea sa eterică, elementară.
Imediat ce vederea ta suprasensibilă începe a se dezvolta,vei recunoaşte, la anumite obiecte şi anumite fenomene ale lumii sensibile, materiale, dincolo de proprietăţile lor fizice, o esenţă elementară de acest gen. Aceste forme elementare nu sunt singurele perceptibile. Corpul elementar al unei plante modelează substanţele şi forţele lumii sensibile, şi se exprimă într-un corp fizic. Dar există şi alte entităţi, a căror existenţă este pur elementară, deoarece ele nu se manifestă într-un corp fizic !
Deci percepţia suprasensibilă completează cunoaşterea pe care o ai despre lumea fizică, şi îţi revelează o lume nouă, în cadrul căreia obiectele lumii fizice se aseamănă cu nişte sloiuri de gheaţă care plutesc pe o apă curată, transparentă, invizibilă . Lumea fizică constituie doar o parte a realităţii, aşa cum sloiurile de gheaţă nu sunt decât o parte a masei de lichid pe care ele plutesc.
Persoanele dotate cu percepţie suprasensibilă se servesc, pentru a descrie viziunile lor, de expresii împrumutate de la senzaţiile fizice. Vorbind despre corpul elementar al unei fiinţe aparţinând lumii fizice, sau despre cel al unei fiinţe pur elementare, spun că acesta le apare ca un corp luminos, bine delimitat şi colorat foarte divers. Acesta emite culori, luminează sau scânteiază, şi îşi modifică viaţa proprie cu ajutorul acestor fenomene luminoase şi colorate.
Ceea ce descrie observatorul în acest fel este, în realitate, complet invizibil şi el este perfect conştient că imaginea luminoasă şi colorată de care se serveşte, nu are un alt raport cu realitatea pe care o percepe, decât au cu aspectul respectiv însuşi caracterele scrierii de care ne servim, de exemplu, pentru a nota un fapt oarecare. El n-a făcut decât să traducă, în mod arbitrar, prin reprezentări sensibile, fenomenul suprasensibil pe care l-a perceput. Cât timp observă acest fenomen, el contemplă în mod real o imagine analoagă aceleia a unei impresii sensibile.

Aceasta se produce din cauza faptului că spiritul nu este complet eliberat de corpul fizic, rămânând legat de corpul elementar, şi îmbracă experienţa suprasensibilă într-o aparenţă sensibilă. De aceea descrierea pe care o face o persoană ce percepe o fiinţă elementară, are caracterul unei viziuni, sau al unui ansamblu fantezist de impresii sensibile Persoana a văzut în mod real ceea ce a descris, dar descrierea sa nu este doar traducerea reală a experienţei sale. Greşeala sa constă în faptul că o ia drept realitate, deoarece nu este decât un simbol al acestei realităţi, şi nu în faptul că îşi descrie viziunea.
O persoană care nu a văzut culori, un orb din naştere, care ar dobândi vederea lumii elementare, şi care ar vrea să descrie o fiinţă elementară, nu ar afirma că ea se aseamănă cu un jet de culori. Această persoană s-ar servi de nişte imagini care i-ar fi ei familiare. Dar când te adresezi unor persoane înzestrate cu vederea fizică, trebuie să te foloseşti de imagini vizuale. Aceste imagini permit să-ţi reprezinţi viziunea pe care doreşti să o comunici altora, şi asta, atât în cazul comunicărilor pe care un clarvăzător le face unui neclarvăzător, cât şi comunicărilor clarvăzătorilor între ei (clarvăzător = omul capabil să perceapă cu ajutorul corpului său eteric).
Corpul uman din lumea fizică îmbracă impresiile suprasensibile în forme sensibile, de aceea te poţi servi de imaginile fizice pe care imaginile suprasensibile le fac să se nască, pentru a exprima aceste impresii.
Comunicarea trebuie să poată trezi în sufletul ascultătorului sau al cititorului, un sentiment care să fie într-un raport adevărat cu faptul considerat. Imaginile sensibile au scopul de a provoca acest sentiment. Forma sub care se prezintă aceste imagini le interzice orice realitate posibilă în lumea fizică. În aceasta constă caracterul lor deosebit, ce le permite să trezească la cel ce le primeşte, nişte experienţe interioare care nu vor avea nici un raport cu lumea simţurilor.
La început îţi va fi greu să te eliberezi de exprimarea simbolică, dar pe măsură ce clarvederea se va dezvolta, vei încerca nevoia de a crea mijloace de exprimare mai libere.
Va fi necesar să explici mai întâi simbolurile particulare de care te serveşti.
Experienţele suprasensibile pot să apară brusc, şi să te surprindă. A fi capabil să susciţi clarvederea, în mod voit, este o facultate superioară. În general, dobândirea ei se datorează perspectivei în dezvoltarea vieţii spiritului. Ea depinde, însă, foarte mult, şi de o stare de spirit pe care trebuie să ştii cum să o obţii şi să te păstrezi în ea. Faţă de lumea sensibilă este strict necesară o atitudine calmă şi senină. Această atitudine este tot atât de îndepărtată de dorinţa arzătoare de a dobândi cunoştinţe numeroase şi precise, cât este de îndepărtată indiferenţa faţă de această lume.
Aviditatea după cunoaştere are ca efect faptul că ea se răspândeşte ca o ceaţă invizibilă asupra vederii extracorporale. Indiferenţa face ca obiectele suprasensibile să se manifeste, dar ele nu sunt percepute. Această indiferenţă îmbracă câteodată o formă particulară.
Sunt persoane care doresc în mod sincer să atingă clarvederea, dar îşi fac o idee preconcepută despre cum trebuie să arate experienţele lor, ca să admită că acestea sunt autentice. Pot să survină fenomene de adevărată clarvedere, care vor trece rapid, fără să suscite cel mai mic interes din partea acestor persoane, fiindcă ele nu acceptă ideea că aceste fenomene s-au şi produs !

Când clarvederea este obţinută prin munca spiritului asupra lui însuşi, vine un moment când acesta percepe că încearcă o senzaţie cu totul nouă. Fenomenul rămâne nedefinit precis, este mai curând un sentiment vag de a nu te mai găsi în faţa lumii sensibile, de a nu mai trăi în ea, dar şi de a nu mai trăi în tine însuţi, aşa cum o faci în stare normală. Viaţa exterioară şi viaţa interioară se confundă, fuzionează într-un sentiment unic, până atunci necunoscut, şi sufletul ştie că acest sentiment nu poate proveni nici din lumea exterioară pe care o percep simţurile, nici din reprezentările obişnuite, cărora le dau naştere simţurile, sau pe care le evocă amintirile.
Meditând, vei percepe apoi un element nou, ieşit dintr-o lume până atunci necunoscută, strecurându-se în starea ta sufletească, pe care nu vei reuşi să îl defineşti. Îl vei presimţi, dar nu vei putea să ţi-l reprezinţi. Vei fi năpădit de sentimentul că, corpul tău fizic este obstacolul care te împiedică să recunoşti natura acestui element nou. În acest moment va trebuie să-ţi dublezi eforturile interioare, şi să-ţi continui munca. După un anumit timp te vei simţi învingătorul rezistenţei corpului tău. Instrumentul fizic al inteligenţei tale nu este capabil de a crea decât reprezentări legate de fenomenele lumii sensibile. Este incapabil să ridice până la nivel de reprezentare, revelaţiile lumii suprasensibile, care caută să se apropie de tine. Ar fi trebuit să fie modelat în acest scop. În această privinţă omul este ca şi copilul care e înconjurat de lumea sensibilă, dar ale cărui instrumente intelectuale trebuie pregătite prin experienţa în această lume, înainte de a putea să o înţeleagă.
Clarvăzătorul face, la început, şi într-un mod superior, o muncă analoagă celei a copilului asupra instrumentului inteligenţei sale. El îl dezvoltă cu ajutorul gândurilor sale fortificate şi îl transformă încetul cu încetul, până îl face capabil să extindă la lumea sensibilă facultatea sa de reprezentare. Această acţiune a spiritului asupra corpului este simţită de clarvăzător. Corpul său îi opune la început o rezistenţă violentă, încât îi face impresia unui corp străin pe care l-ar purta în el. Dar corpul se adaptează progresiv la viaţa sufletului, şi până la urmă nu mai este un obstacol. Dimpotrivă, lumea suprasensibilă i se descoperă. La fel stau lucrurile şi cu ochiul, pe care nu îl percepi, dar căruia îi datorezi perceperea lumii culorilor.
Clarvăzătorul trebuie să fi dobândit facultatea de a nu mai simţi corpul, înainte ca spiritul său să poată percepe lumea suprasensibilă.
Ca regulă generală, omul care a ajuns, prin exercitarea voinţei sale, să-şi facă sufletul clarvăzător, poate provoca oricând clarvederea, concentrându-şi gândirea asupra unui obiect pe care ştie că este capabil să îl evoce cu o intensitate deosebită. Această concentrare va face să-i apară clarvederea.
La început el nu va fi capabil să dirijeze, să conducă viziunea sa. Un obiect oarecare sau un fenomen oarecare suprasensibil i se vor revela fără ca sufletul său să fi fost pregătit să le primească sau ca el să le fi căutat. Cu toate acestea, continuându-şi efortul interior, clarvăzătorul va reuşi să dirijeze după voie observaţia sa spirituală.
La fel cum cauţi să chemi o amintire dispărută, evocând o alta, care-i este înrudită, la fel, clarvăzătorul poate alege ca punct de plecare al căutării sale acel fapt care este îndreptăţit să presupună că e legat de cel pe care ar vrea să îl atingă.
Concentrându-şi toată gândirea asupra faptului cunoscut, el reuşeşte adesea ca, după un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, să provoace apariţia fenomenului căutat.
Aşteptarea calmă a momentului propice prezintă pentru clarvăzător mari avantaje. El nu trebuie să forţeze nimic.
Dacă acea experienţă la care aspiră nu i se prezintă, este preferabil să renunţe la ea, pentru moment, chiar dacă va căuta mai târziu o nouă ocazie ca ea să se producă. Pentru anumite experienţe, aparatul cunoaşterii omeneşti este necesar a se maturiza în mod lent.
Cel care nu are răbdarea să aştepte maturizarea lui, nu va face decât observaţii eronate sau inexacte !

4.Reprezentarea despre Pazitorul PraguluiCând sufletul a dobândit facultatea de a observa fără intermediul corpului său fizic, pot apărea anumite dificultăţi în viaţa sa sentimentală. El se vede obligat să ia faţă de sine o cu totul altă atitudine decât în trecut. Mai înainte, considera lumea sensibilă ca un domeniu exterior lui, iar experienţele sale personale interioare ca fiind numai ale sale proprii. În prezent, când se află în faţa lumii suprasensibile, îi este imposibil să mai susţină acest punct de vedere. Abia observă această lume superioară că el, aşa zicând, se şi răspândeşte în ea. Nu se simte izolat de ea, ca de lumea exterioară materială. În consecinţă, tot ce numea mai înainte viaţa sa interioară îmbracă acum un caracter special, foarte dificil de pus de acord cu noţiunea de interioritate cu care eram obişnuiţi. Noi nu mai putem spune aşadar: „eu gândesc, eu sunt“, sau „eu îmi modelez gândurile din mine“, ci ne simţim obligaţi să spunem: „ceva gândeşte în mine, ceva trezeşte în mine sentimente, ceva produce gânduri şi le descoperă conştienţei mele sub o formă bine determinată“.
Or, acest sentiment poate deveni extrem de copleşitor; să presupunem că experienţa pe care o facem în lumea suprasensibilă este de natură să ne convingă că nu avem de-a face nici cu o fantezie şi nici cu o iluzie, ci cu o realitate. Ajungem să ne dăm seama că lumea exterioară suprasensibilă caută să se facă simţită, caută să se gândească în noi, dar că un obstacol se opune la ceea ce vrea ea într-adevăr să spună. Noi simţim atunci că ceea ce încearcă să intre în acest mod în sufletul nostru este o realitate adevărată şi că numai această realitate ar putea să arunce lumină asupra experienţelor pe care le credeam până atunci ca reale.
Impresia noastră mai poate îmbrăca forma următoare: realitatea suprasensibilă ne pare înzestrată cu o valoare infinit superioară faţă de realitatea obişnuită, singura cunoscută de noi până la acel moment. Dacă acest sentiment are ceva copleşitor, aceasta ţine de faptul că vedem în momentul acela care e pasul următor pe care trebuie să-l facem; simţim datoria să îl facem. Tot ce viaţa noastră interioară a făcut din noi până în acel moment ne cere acum să realizăm acest progres, cu riscul să ne negăm şi să ne anihilăm pe noi înşine. Cu toate acestea, intervine un alt sentiment, cel al incapacităţii noastre de a îndeplini sarcina care se impune, sau cel al incapacităţii noastre de a reuşi, dacă am întreprinde o acţiune în acest sens.
Toate aceste impresii se rezolvă în reprezentarea următoare: „Aşa cum este în prezent sufletul meu, îi revine obligatoriu o datorie. Dar el este incapabil să o îndeplinească, fiindcă lumea suprasensibilă nu îl acceptă aşa cum este“. Sufletul se simte, aşadar, în opoziţie cu lumea suprasensibilă şi el poate să-şi spună: „Eu nu sunt apt să mă orientez în acest univers superior, cu toate acestea, dar el poate să mă înveţe care este raportul persoanei mele cu adevărata realitate. Eu m-am rupt deci complet de cunoaşterea realului“.
Acest sentiment este consecinţa unei experienţe interioare prin care se revelează, din ce în ce mai bine, în faţa propriilor noştrii ochi, valoarea adevărată a sufletului nostru. Ne vedem implicaţi cu toată fiinţa şi cu toată viaţa noastră într-o imensă eroare. Este o eroare care diferă în mod radical de erorile obişnuite, întrucât acestea din urmă nu sunt decât erori gândite, în timp ce imensa eroare a sufletului nostru este o eroare trăită. O eroare gândită dispare atunci când înlocuieşti ideea greşită printr-o idee adevărată. Dar eroarea trăită a devenit parte integrantă a sufletului: acesta este eroare. Această eroare nu poate fi îndreptată schimbând pur şi simplu cursul gândurilor tale; este o parte a realităţii, a propriei noastre realităţi.
O astfel de experienţă conţine ceva ce anihilează fiinţa. Sufletul se simte refuzat în tot ce doreşte. Durerea pe care o încercăm, la un anumit stadiu al pelerinajului sufletului, depăşeşte cu mult tot ceea ce lumea sensibilă poate oferi ca suferinţe. Din această cauză forţele pe care sufletul le-a dobândit din practica anterioară a vieţii nu sunt întotdeauna pe măsura unei asemenea încercări. Se poate produce un efect extraordinar. Se pune o problemă gravă: unde voi găsi forţele de care am nevoie pentru a suporta sarcina care mi-a fost impusă? Individul nu poate găsi aceste forţe decât în el însăşi. Ele constau în ceea ce se poate numi curajul, cutezanţa interioară.
Pentru a progresa, din acest moment, pe calea pelerinajului spiritual, trebuie să se manifeste în noi acele forţe de rezistenţă psihică din care decurg un curaj şi o cutezanţă mult superioare celor pe care le necesită viaţa în corpul fizic. Aceste forţe nu pot rezulta decât din adevărata cunoaştere de sine. Numai la acest stadiu al evoluţiei ajungem să constatăm cât de puţin cunoscusem până acum din noi înşine. Ne dăruim vieţii noastre interioare, în loc să o observăm în mod obiectiv, aşa cum am face cu o parte a lumii exterioare. Dar progresele pe care le-am realizat pentru a deveni conştienţi în afara corpului fizic ne-au înarmat de o manieră cu totul nouă pentru cunoaşterea de sine. Am învăţat să ne examinăm pe noi înşine dintr-un punct de vedere special, care nu poate exista în afara observării eliberate de simţuri.

Sentimentul coplesitor care a fost descris mai sus este deja un indiciu al adevăratei cunoaşteri de sine. A te simţi implicat într-o eroare, în ceea ce priveşte relaţiile tale cu lumea exterioară, înseamnă a observa fondul fiinţei tale, aşa cum este el în mod real.
Or, este în natura omului să sufere în urma acestor descoperiri. Frământările cărora le cădem pradă în cazul acesta ne arată până la ce punct purtăm în noi dorinţa, foarte naturală, de a recunoaşte o oarecare valoare persoanei noastre, aşa cum este ea. Această dorinţă ne poate părea lipsită de frumuseţe, dar ea există: trebuie să privim în faţă această urâţenie a propriului nostru sine. Până în momentul acesta am ignorat această urâţenie, fiindcă nu pătrunsesem niciodată în mod conştient în profunzimile fiinţei noastre. Recunoaştem cât iubeam, în noi înşine, o fiinţă a cărei urâţenie ni s-a arătat acum. Ceea ce percepem este puterea amorului propriu. Şi în acelaşi timp simţim că suntem foarte puţin dispuşi să ne debarasăm de acest amor propriu.
Aceste dificultăţi sunt deja foarte mari în ceea ce priveşte calităţile pe care le dezvoltă sufletul nostru în viaţa obişnuită şi în raporturile noastre cu semenii. Adevărata cunoaştere de sine ne spune, de exemplu, că noi ascundem în adâncul sufletului invidia, ura faţă de o persoană pentru care nu gândeam că nutrim numai sentimente binevoitoare. Aflăm că această invidie şi această ură, care nu s-au manifestat încă, vor tinde să iasă la iveală. În cazul acesta, ne dăm seama că ar fi zadarnic să spunem: „Fiindcă recunosc această invidie, această ură, voi putea-o înăbuşi în mine“. Putem, dimpotrivă, prevedea că hotărârea noastră bună îşi va pierde întreaga putere, în ziua în care se va dezlănţui în noi, ca o forţă a naturii, instinctul de a satisface această invidie şi această ură. Iată în ce mod conştienţa de sine se trezeşte în fiinţele omeneşti, îmbrăcând pentru fiecare o formă particulară. Faptul că aceste experienţe apar în momentul când începem să trăim în mod conştient în afara propriului corp fizic, se produce tocmai pentru că în acest moment cunoaşterea de sine devine reală, nemaifiind tulburată de dorinţa de a ne găsi pe noi înşine aşa cum am dori să fim. Aceste fenomene ale cunoaşterii de sine parţiale sunt penibile, chiar copleşitoare pentru cel care le încearcă. Dar nu am putea dobândi facultatea de a trăi în afara corpului fizic fără a trece prin aceste încercări. Ele rezultă în mod necesar din atitudinea foarte particulară pe care trebuie să o adoptăm în cazul acesta faţă de noi înşine.
Este însă un moment în care avem nevoie de o energie psihică încă şi mai mare. Acesta are loc atunci când intervine o cunoaştere de sine de ordin general, de ordin pur omenesc. În cazul acesta te consideri pe tine însuţi dintr-un punct de vedere în întregime exterior faţă de propria ta viaţă, aşa cum a fost ea până în ziua aceea. „Până în prezent, ne zicem, am judecat lucrurile şi fenomenele acestei lumi după legile naturii mele omeneşti. Să încerc o clipă să-mi imaginez că sunt pus în imposibilitatea de a o mai face. Aş înceta în acest caz de a mai fi eu însumi. Nu aş mai avea viaţă interioară; aş fi un neant“. Astfel trebuie să gândească nu numai omul obişnuit, care este satisfăcut de existenţa sa zilnică şi nu reflectează decât rar asupra lumii şi asupra vieţii, dar, de asemenea, şi savantul ori filosoful. Caracteristica filosofiei nu este oare de a observa şi de a judeca lumea după măsura facultăţilor omeneşti? Însă acest mod de a observa şi de a judeca nu poate să-i convină lumii suprasensibile; el este respins de ea. Dar, în acelaşi timp este respinsă întreaga noastră personalitate. Cel ce meditează se întoarce către sufletul său în totalitatea lui, către eul său. Pentru a pătrunde în lumea superioară, acest eu devine un lucru care trebuie abandonat. Or, înaintea intrării în domeniul spiritual, nu am putea să nu considerăm eul nostru ca fiinţa noastră adevărată, ca fiinţa noastră reală. Noi spuneam: „Datorită acestui eu eu concep lumea; a-l pierde ar fi egal cu a renunţa la adevărata mea fiinţă“. Instinctul cel mai imperios împinge sufletul să-şi păstreze întotdeauna „eul“ său, asumându-şi în acest scop orice risc. În viaţa obişnuită acest instinct este absolut justificat. El trebuie să dispară de îndată ce sufletul pătrunde în lumea suprasensibilă exterioară. Acesta este pragul pe care sufletul trebuie să îl treacă şi în faţa acestui prag trebuie să abandoneze nu numai cutare sau cutare posesiune preţioasă, dar şi ceea ce el credea până atunci că este propria sa realitate. El se vede obligat să spună: „Fii gata să vezi cel mai mare adevăr al tău devenind, dincolo de prag, cea mai mare eroare a ta“.

Sufletul poate să dea înapoi de groază în faţa unor astfel de exigenţe. El poate avea sentimentul că acest act implică o astfel de renunţare, o astfel de nimicire de el însuşi, încât se recunoaşte neputincios să-l efectueze. Această mărturisire de neputinţă poate îmbrăca forme multiple. Se poate întâmpla să ia aparenţa unui instinct, şi noi i-am tăgăduit caracterul său adevărat, deşi am gândit şi am acţionat sub impulsul lui. În cazul acesta, încercăm o profundă repulsie faţă de toate adevărurile suprasensibile. Le considerăm simple vise şi fantasmagorii. Repulsia ne este inspirată realmente de frica pe care o avem faţă de aceste adevăruri; dar frica se ascunde în fundul cel mai secret al sufletului. În cazul acesta, ne imaginăm că ceea ce ne permite să trăim sunt cunoştinţele dobândite de simţuri şi de intelect, şi evităm să ne apropiem de pragul lumii spirituale. Ne deghizăm frica convingându-ne că tot ce se află, aşa zicând, dincolo de prag nu este decât o ipoteză nejustificată în comparaţie cu ştiinţa şi raţiunea. În realitate, ţinem atât de mult la această ştiinţă şi la această raţiune, aşa cum le cunoaştem, pentru că ele sunt legate de eul nostru. Aici este vorba de o formă foarte comună de amor-propriu. Dar acest amor-propriu este incompatibil cu lumea suprasensibilă.
Se poate, de asemenea, întâmpla ca omul să nu fie mulţumit de această oprire instinctivă a sa în faţa pragului, ca omul să atingă pragul în mod conştient şi, în cazul acesta, fiindcă îi este frică de ceea ce a găsit în faţa sa, să-şi schimbe radical părerea. Atunci omul care s-a apropiat de prag nu mai poate evita efectele pe care această apropiere le exercită asupra vieţii obişnuite a sufletului, nici consecinţele pe care le va antrena pentru el. În această situaţie, sentimentul de neputinţă pe care l-a încercat se va răspândi asupra întregii sale vieţi interioare.
Pătrunzând în lumea suprasensibilă, omul trebuie, dimpotrivă, să fi dobândit forţa de a abandona acest sentiment al eului, care în viaţa obişnuită constituie adevărul său cel mai sigur. Este necesar ca el să se adapteze la un mod cu totul nou de a simţi şi de a judeca lucrurile. Dar el trebuie să rămână, de asemenea, mereu capabil de a regăsi, când este în faţa lumii simţurilor, modul de a simţi şi de a judeca potrivit cu această lume. Trebuie să înveţe să trăiască în mod conştient nu numai în două lumi, dar şi în două moduri cu totul diferite. Şi nu trebuie ca situaţia în care se află, aceea de a fi adoptat un nou fel de a simţi şi de a judeca, să falsifice justeţea discernământului său în lumea simţurilor.
Această atitudine este extrem de dificil de realizat. Ea cere o disciplină energică, neobosit continuată, în vederea fortificării vieţii sufletului.
Dacă ai trecut prin încercările care-l aşteaptă pe om înaintea pragului lumilor superioare, înţelegi până la ce punct este salutar, pentru viaţa curentă a sufletului, de a nu ajunge pe prag (fără a fi pregătit corespunzător). Evenimentele care ne tulbură în faţa pragului sunt de aşa natură, încât le vom reprezenta ca fiind o Fiinţă puternică, din care emană o interzicere binefăcătoare. Această Fiintă protejează omul ajuns pe prag împotriva spaimelor şi pericolelor care ar conduce la nimicirea eului său.
În spatele lumii exterioare, care i se oferă vieţii noastre obişnuite, se găseşte o altă lume. La pragul acestui alt univers se află un Paznic sever. Acesta ne împiedică de a cunoaşte ceva din legile lumii suprasensibile, deoarece oricât de dureroase ar fi îndoielile noastre referitoare la această lume ele sunt mai uşor de suportat decât reprezentarea a ceea ce trebuie abandonat atunci când pătrundem „dincolo“.
Atât timp cât omul nu se apropie el însuşi de prag, rămâne protejat împotriva experienţelor pe care le-am menţionat mai sus. Descrierile pe care le pot face persoanele care s-au apropiat de el, sau care l-au trecut, nu dăunează acestei protecţii. Dimpotrivă, ele pot fi foarte utile în cazul propriei noastre prezenţe în faţa pragului. Este mai uşor de a realiza o acţiune atunci când ne-am făcut despre ea o idee prealabilă, decât atunci când nu ştim nimic. Totuşi, cunoaşterea de sine, pe care fiecare trebuie să o dobândească prin el însuşi, nu se modifică cu nimic datorită faptului menţionat mai sus.
Unii clarvăzători, sau persoanele familiarizate cu clarvederea, pretind că nu trebuie vorbit de aceste lucruri celor care nu sunt încă hotărâţi să caute ei înşişi accesul la ele. Această pretenţie nu este normală. Noi trăim într-o epocă în care oamenii trebuie să se familiarizeze din ce în ce mai mult cu specificul lumilor suprasensibile, dacă vor ca sufletele lor să fie la înălţimea necesităţilor prezentului. Divulgarea cunoştinţelor spirituale, inclusiv a acelor privitoare la Păzitorul Pragului, este una din sarcinile ce îi revin epocii noastre şi viitorului apropiat.

Valoarea acordată propriei persoane, puterea amorului propriu, sunt oarecum proiecţii pe care fiecare şi le construieşte în viaţa terestră, din nevoia de a-şi percepe mai concret şi obiectiv individualitatea şi personalitatea proprie. Dar în momentul în care sufletul ajunge să se poată detaşa de corp, el percepe faptul că acestea sunt construcţii iluzorii, percepe urâţenia acestei decăderi morale, şi se sperie, căci intuieşte faptul că a trece pragul dintre lumi înseamnă a-şi pierde această personalitate, dar nu poate intui şi ceea ce implică acest lucru. El este atunci într-o puternică dilemă (o alternativă în care are de ales între două variante, dar ambele inconvenabile) : 1. să nu treacă pragul lumilor, ceea ce percepe că îl va menţine în ignoranţă şi iluzie, şi 2. să treacă pragul, dar asta însemnând să-şi piardă identitatea şi personalitatea, ceea ce îi produce teamă, nesiguranţă, incertitudine, anxietate. Dacă el nu este hotărât, nu are o voinţă puternică de a-şi urma calea, şi nici nu a prevăzut existenţa acestui prag, atunci i se va arăta Păzitorul Pragului, ca şi cum în faţa sa se va manifesta o fiinţă malefică, foarte puternică, hidoasă, care îi va bloca şi interzice accesul în lumea de dincolo. Această Fiinţă este o imagine-simbol produsă în sufletul celui ce a ajuns pe prag şi simte teama de a înainta, dar şi nehotărârea de a se reîntoarce. Este manifestarea propriei lui frici, care, prin rezonanţă, cheamă din memorie un Bau-Bau de care cândva, în copilărie te speriai. Este un moment extraordinar de periculos pentru cel ce are frică de Bau-Bau, căci va simţi instinctiv nevoia de a fugi, şi dacă nu are inspiraţia şi prezenţa de spirit să se reîntoarcă în corpul fizic, va deveni un fugar într-o lume iluzorie, produsă de propria imaginaţie, fugărit mereu de tot felul de creaturi, iar în plan terestru, un ...glumeţ sedat cu calmante de psihiatrii omenoşi cu faţă umană Când spun că nu-i de joacă, indiferent ce ton, glumeţ sau nu, percepi în avertizarea mea, este bine să ţii cont de ea. Aminteşte-ţi, la momentul oportun, că Fiinţa Păzitorului Pragului este o proiecţie proprie, şi nu te panica. Dacă, însă, voinţa ta este fermă, şi conştiinţa curată, vei trece pragul fără a fi întâmpinat de astfel de proiecţii, ba chiar se poate ca proiecţia ta să se arate sub o formă angelică care să te îmbie să treci pragul lumilor, diminuându-ţi teama de depersonalizare. (a pro pos : ţi-e frică sau nu de ...ingeraşi ?) Sau alţii păţesc ca mine, trec într-un mod aproape natural pragul, în mod accidental, fără să se aştepte la aşa ceva, deşi nu foarte brusc, dar, neînţelegând ce li se întâmplă, din lipsă de informaţii şi experienţă, se reîntorc speriaţi în corpul lor, din cauza senzaţiei intense că pierzi total legătura cu planul material, şi se pune în mod acut problema monologată cam aşa : "-Este extraordinar de interesant, ia te uită unde intru într-un mod oarecum magic, mi-a captivat total atenţia, dar ... totuşi ... unde naiba mă aflu, căci nu mai aud, nu mai văd şi nu mai simt nimic din cealaltă lume, din care am plecat, şi pe care o cunosc ?" Şi în acel moment te concentrezi mental să revii în cea ce ţii minte că este "corpul tău" şi te trezeşti brusc la realitate, deschizând larg ochii, speriat, cu inima bătând puternic, dar totuşi ...bucuros că ai ajuns "inapoi". Ce fricos am putut să fiu ! Ce rău mi-a părut că am revenit atăt de repede înapoi ! Teama mea, însă, a fost, atunci, atât de raţională ! Poate că asta m-a salvat ...atunci. In jurul meu erau mai multe entităţi întunecate, care se luminau treptat, şi "conversau" oarecum telepatic, amuzate de stupoarea mea de vizitator accidental. Înţelegeam că se amuză de mine, dar nu pricepeam acea formă de comunicaţie... Da... Din păcate, extrem de puţini oameni au capacitatea de a conştientiza faptul că ajutând pe unul, de fapt îi ajută pe toţi, şi pe sine însuşi, şi că făcând un rău cuiva, fac rău tuturor, şi lor însăşi ! Când se va conştientiza în mod global această realitate, viaţa umană în plan terestru se va schimba în mod radical, omenirea realizând un salt evolutiv moral deosebit de important ! Nu este greu, trebuie doar să fie cât mai mulţi oameni ajuataţi să conştientizeze faptul că ajutorul acordat altora este în... INTERESUL lor ! Da ! Este şi în interesul ...tău !

5. Reprezentarea asupra Corpului Astral Tu eşti mai puţin izolat de lumea suprasensibilă, în care te introduce corpul tău elementar, decât de lumea fizică, pe care o percepi prin corpul fizic. Spiritul ia cu împrumut substanţe din lumea superioară, pentru a forma din ele propriul tău corp elementar, aşa cum împrumută din lumea fizică substanţele care compun corpul tău material.
Un clarvăzător percepe acest fapt, când se desprinde de trupul său sensibil, şi incearcă să se orienteze în lumea superioară. Când întâlneşte un fapt sau o fiinţă, le
percepe, dar nu le poate determina specificul. Dacă este suficient de capabil, el le poate urmări, dar pentru asta trebuie să se reîntoarcă în lumea simţurilor,
printr-o evocare energică a experienţelor lumii sensibile. Îi este imposibil să rămână în lumea suprasensibilă şi să compare faptul sau fiinţa care i se prezintă, cu alte fapte sau cu alte fiinţe, ceea ce i-ar permite să se orienteze asupra semnificaţiei viziunii lui. Perceperea lumii suprasensibile poate fi deci limitată la cea a unor detalii, şi nu
implică, pentru clarvăzător, posibilitatea de a se mişca de la un punct al ei la altul, fiind îngrădit de aspectul particular pe care îl percepe.
Sufletul poartă în el lumea suprasensibilă ca pe o amintire, dar ştie că nu are nici o contribuţie la realitatea ei. Această imagine a realităţii care trăieşte în sufletul tău este mult mai reală decât amintirile din lumea sensibilă.
Lumea superioară are o existenţă independentă, şi toate elementele sale au tendinţa de a ieşi din suflet, de a se îndrepta spre un alt loc. Sufletul simte trăind în el o lume,
dar are impresia că această lume caută să se despartă de el, că elementele sale îl vor face să izbucnească, şi tensiunea poate să crească până la punctul de a elibera aceste elemente, părând că acestea rup ceva, ca un fel de înveliş al sufletului, şi că se pierd, dispar, sufletul simţindu-se sărăcit de ceea ce s-a desprins de el.
Sufletul constată că lucrurile din lumea sa interioară, pe care le-a iubit dezinteresat, pentru ele însele, nu pentru că erau în el, se comportă într-un mod deosebit. Ele nu se rup de suflet, ies din el, antrenându-l, într-un anumit fel, cu ele, atrăgându-l către locul în care îşi are sediul realitatea lor. Se produce atunci un fel de fuziune între suflet şi esenţa adevărată a acestor lucruri, despre care el nu avea până atunci decât o imagine, un anumit fel de reflectare.
Iubirea despre care vorbim trebuie să fie trăită în lumea suprasensibilă, în lumea simţurilor neputând decât să te pregăteşti pentru aceasta. Cu cât ştii să iubeşti mai mult în lumea fizică, cu atât mai mult se păstrează din această însuşire în lumea spirituală. Iată un exemplu : nu poţi atinge fiinţele suprasensibile reale, care sunt în legătură cu plantele, decât dacă le iubeşti. Se poate ca o persoană să pară cu totul
indiferentă, în lumea fizică, faţă de regnul vegetal, dar în sufletul său să aibă pentru el o simpatie inconştientă. În acest caz, se va putea "trezi" atunci când va pătrunde
în lumea suprasensibilă. Cum sufletul poate depinde de iubire, unirea cu fiinţele lumii
superioare poate fi condiţionată de alte sentimente, cum sunt respectul ori veneraţia. Acestea îi pot fi inspirate sufletului de fiinţe care nu se manifestă încă în străfundul sufletului decât sub formă de imagini, de reflecţii, aceste sentimente trebuind să aparţină întotdeauna de domeniul interior al sufletului. Tu înveţi să recunoşti fiinţele lumii suprasensibile, la care ţi-a permis să ai acces dezvoltarea sentimentelor tale.
Un mijloc sigur de a te orienta în lumea superioară, constă în a-ţi croi o cale către fiinţele care o populează, datorită raporturilor care se stabilesc în tine cu imaginile lor. În lumea fizică, poţi iubi o fiinţă, doar când ajungi să o cunoşti. În lumea suprasensibilă, înainte de a întâlni fiinţa reală, se poate să-i iubeşti imaginea, aceasta fiind cea care ţi se oferă mai întâi.
Elementul nou pe care înveţi să-l distingi în tine în acest fel nu este corpul elementar, ci ceea ce îl trezeşte pe acesta la viaţă. Dacă în loc de a-ţi pierde conştienţa în somn, ai rămâne conştient în afara corpului fizic, te-ai recunoaşte pe tine însuţi în fiinţa care produce trezirea. Este cea de a treia entitate pe care o distingi în sufletul tău, după corpul fizic şi corpul elementar :Corpul Astral Definim cu acest nume entitatea care se revelează sufletului în modul prezentat.

6. Reprezentarea asupra Corpului Eului, sau Corpul Gandurilor. Corpul astral dă sufletului sentimentul că el există în afara corpului sensibil, mai mult ecât Corpul elementar, care îi conferă senzaţia de a fi separat de corpul fizic, ontinuând însă să îl simtă. Pentru percepţia prin Corpul astral, corpul sensibil (trupul izic) devine ceva exterior !
Când sufletul devine conştient de Corpul său elementar, simte că se dilată, iar când ătrunde în viaţa Corpului astral, are impresia că saltă într-o altă entitate, supusă cţiunii unei lumi de fiinţe spirituale.
Sufletul se simte legat sau înrudit cu aceste fiinţe, şi învaţă progresiv să recunoască raporturile existente între aceste fiinţe.
Din acest moment, conştienţa ta va percepe lumea extinzându-se către spirit, învăţând să cunoască unele entităţi spirituale care au grijă de succesiunea epocilor de evoluţie omenească şi veghează la caracterul fiecărei epoci, pentru ca acest caracter să fie în mod real determinat de fiinţele numite Spiritele timpului sau Începătorii. Sufletul învaţă apoi să distingă alte fiinţe, a căror viaţă psihică face ca gândurile lor sunt în acelaşi timp nişte forţe naturale -Spiritele Formei. El e condus să recunoască faptul că forţele naturale nu există decât pentru simţurile fizice şi că în realitate, oriunde se manifestă aceste forţe, se exprimă gândurile unor fiinţe, la fel cum prin gestul unei mâini se exprimă un suflet omenesc. Trăind în mod conştient în corpul astral, intri în legătură cu aceste entităţi, la fel de concret pe cât sunt de reale şi de concrete relaţiile tale cu ceilalţi oameni. Printre entităţile care populează lumea suprasensibilă, se poate observa o gradare, o lume de ierarhii superioare.
Sufletul nu poate trăi în lumea superioară, decât în condiţia înstrăinării de lumea fizică, caz în care trupul trebuie să-i devină tot atât de străin pe cât îi este de străină o plantă percepută în lumea simţurilor. Acest mod de a trăi în afara a ceea ce eşti obligat să consideri în viaţa obişnuită ca rezumând întreaga ta fiinţă, este foarte dureros, atâta timp cât o altă experienţă nu se adaugă la aceasta. Dacă munca psihică interioară se continuă în mod energic, şi dacă ea conduce la o concentrare şi la o consolidare corespunzătoare a vieţii sufletului, intensitatea acestei suferinţe poate fi evitată, dat fiind că cea de a doua experienţă poate începe să se desfăşoare pe măsura adaptării sufletului în Corpul astral.
A doua încercare constă în faptul că sufletul vede toate calităţile sale, toate cuceririle sale anterioare, îmbrăcând aspectul amintirilor, şi el ia o atitudine faţă de tot ce constituia mai înainte „eul“ său, pe care i-o dictează amintirile din lumea materială. Numai o astfel de experienţă îl face cu adevărat conştient de o lume absolut diferită de cea a simţurilor, diferită şi de viaţa la care participă însăşi fiinţa sa. De acum înainte, eul din trecut apare sufletului ca un lucru străin de fiinţa sa reală. Îl poate aprecia obiectiv, şi în el apare imaginea a ceea ce este în mod real fiinţa pe care o contemplă şi despre care spunea înainte „ea este eu însumi“. În prezent, el simte că o poartă cu el ca pe un lucru străin. Aşa cum în cursul existenţei obişnuite sufletul nu se simte dependent de amintirile sale, la fel „eul“ nou dobândit, nu se simte dependent de vechiul „eu“, el aparţinând lumii entităţilor spirituale. Această experienţă trăită îţi permite să pătrunzi adevărata natură a ceea ce ai considerat până atunci „eul“ tău, care ţi se prezintă ca o ţesătură de amintiri produse de corpul sensibil, corpul elementar şi corpul astral, la fel cum imaginea pe care o reflectă o oglindă este produsă de aceasta. Aşa cum tu nu te confunzi cu această imagine, nici sufletul, care se cunoaşte în lumea spirituală, nu se confundă cu ceea ce vede din el însuşi în lumea sensibilă. Această comparaţie nu trebuie să fie împinsă prea departe : imaginea dispare atunci când ne îndepărtăm de oglindă, ţesătura de amintiri care compun ceea ce noi considerăm, în lumea sensibilă, drept propriul nostru „eu“ real este înzestrată cu o şi mai mare independenţă, şi se comportă de o manieră personală. Cu toate acestea, în faţa existenţei adevărate a sufletului, ea nu este decât o imagine a fiinţei noastre. Sufletul, care trăieşte din viaţa sa adevărată, simte că are nevoie de această imagine, pentru a se descoperi lui însuşi. El ştie că nu este această reflectare, dar că nu ar fi ajuns niciodată să se cunoască, dacă nu s-ar fi surprins mai întâi în imaginea sa reflectată de către o lume pe care o consideră exterioară lui, începând de la ascensiunea sa în lumea spirituală.
Ţesătura de amintiri din care este constituit vechiul „eu“ poate fi numită Corpul eului sau corpul gândurilor. Cuvântul "corp" are o semnificaţie mai extinsă în acest caz, el indicând tot ce percepi din tine însuţi, şi despre care nu recunoşti că te reprezintă pe tine, dar pe care îl accepţi. Atunci când, datorită conştienţei clarvăzătoare, ajungi să nu mai percepi decât o sumă de amintiri din ceea ce considerai mai înainte ca fiind însăşi fiinţa ta, ai obţinut experienţa a ceea ce se ascunde în spatele fenomenului morţii. Pătrunzi atunci până la însăşi esenţa unei lumi reale, unde găseşti o fiinţă în care te recunoşti pe tine însuţi, şi care păstrează, ca într-o memorie, experienţele vieţii sensibile. Pentru a se perpetua, aceste experienţe au nevoie de o entitate care să le fixeze, aşa cum „eul“ obişnuit fixează amintirile lumii materiale.
Cunoaşterea lumii suprasensibile revelează că fiinţa omenească are viaţa sa în lumea entităţilor spirituale, şi că datorită lor se păstrează amintirea existenţei fizice. Cercetătorul spiritual percepe că după momentul morţii fizice, fiinţa omului va fi ceea ce se va păstra din ea, în virtutea vieţii sale de fiinţă spirituală printre alte fiinţe spirituale.
Tu înveţi să cunoşti natura acestor fiinţe şi pe a ta, iar această cunoaştere este rezultatul următoarei experienţe imediate : ştii că fiinţele spirituale, şi o dată cu ele propriul suflet, au o existenţă faţă de care viaţa ta materială nu este decât o manifestare tranzitorie.
Datorită primei meditaţii, ţi-a apărut în faţa conştienţei obişnuite faptul că trupul tău aparţine lumii fizice, şi că acţiunea reală a acestei lumi ţi se arată prin dezagregarea trupului după moarte. În prezent, datorită clarvederii, descoperi că „eul“ omenesc aparţine unei lumi de care este legat prin legături foarte diferite de cele care supun trupul legilor naturii. Aceste legături, care unesc „eul“ cu fiinţele spirituale, nu sunt influenţate, în esenţa lor profundă, nici de naştere şi nici de moarte, ele îmbrăcând pe durata vieţii fizice o formă particulară.
Fenomenele vieţii materiale sunt expresia anumitor raporturi suprasensibile. Omul fiind în esenţă o fiinţă suprasensibilă şi apărând ca atare pentru observaţia clarvăzătoare, moartea nu va putea aduce schimbări în ceea ce priveşte raporturile sufletelor omeneşti între ele în lumea cealaltă. Cercetătorul spiritual competent, care e în măsură să enunţe o judecată rezultată din experienţa sa, ştie că după momentul morţii va putea regăsi fiinţele de care era legat în timpul vieţii fizice.
Omul care se exersează pentru a-şi spori viaţa sa interioară, va trece prin toate experienţele descrise mai sus şi sufletul său va avea sentimentul că atinge, în lumile superioare, propria sa realitate spirituală. Totuşi exerciţiul menţionat mai sus poate fi favorizat de cultivarea anumitor sentimente.

În cursul vieţii în lumea sensibilă, încerci, datorită a ceea ce numim destin, sentimente de simpatie şi antipatie, acestea fiind sentimente dintre cele care se trăiesc cel mai intens. Simpatiile şi antipatiile înăbuşite printr-o atitudine forţată de a-ţi păstra liniştea şi calmul interior, nu dispar decât pentru conştienţa imediată, ele fiind refulate în străfundurile fiinţei, urmând a se manifesta ulterior, fie printr-o anumită stare de suflet, fie prin oboseală sau printr-o altă senzaţie corporală. Pentru a putea ajunge la
o adevărată egalitate de suflet, un echilibru sufletesc, în faţa destinului, trebuie să recurgi la metoda prin care îţi fortifici viaţa interioară, care constă în a te dărui în mod regulat şi energic unor anumite gânduri sau unor anumite sentimente.
Raţionamentul nu conduce decât la concluzii de ordin intelectual şi este insuficient pentru a îţi oferi echilibrul pe care ţi-l doreşti. Trebuie să conferi gândurilor tale o
trăire intensă şi să te consacrezi lor cu totul, pe durata unor momente de concentrare, când îndepărtezi toate impresiile date de simţuri, şi toate amintirile vieţii. Acest exerciţiu dezvoltă o stare sufletească deosebită în privinţa destinului tău. Exerciţiul îţi permite să te eliberezi definitiv de orice simpatie şi antipatie în judecarea destinului, determinându-te să consideri tot ce ţi se întâmplă cu o perfectă obiectivitate.
Aceasta nu înseamnă a fi insensibil la destinul tău. Dacă ai deveni indiferent la tot ce ţi se întâmplă pe plan personal, ar însemna că nu eşti pe o cale bună. Cel ce vrea să dobândească cunoaşterea suprasensibilă nu trebuie să devină indiferent în faţa vieţii, ci trebuie să-şi transforme interesul pe care îl poartă „eul“ său propriului destin. Este posibil ca, departe de a-i slăbi sensibilitatea, această transformare, dimpotrivă, să i-o mărească. În cursul vieţii obişnuite adesea sufletul îşi deplânge destinul. El poate adopta însă o altă atitudine, şi să încerce, faţă de propriul său nenoroc, acelaşi sentiment pe care i-l inspiră nenorocul altuia.
Este mai uşor să adopţi acest punct de vedere în ceea ce priveşte destinul, decât în ceea ce priveşte aptitudinile cu care eşti înzestrat. Într-adevăr nu te bucuri tot atât de mult de talentul pe care îl are cineva, cât de faptul de a-l avea tu însuţi. Când, prin exercitarea cunoaşterii de sine, te străduieşti să pătrunzi până în profunzimile cele mai ascunse ale sufletului, descoperi multe bucurii egoiste, la ideea calităţilor ce ţi se recunosc. O înţelegere profundă, dublată de o gândire meditativă a faptului că este indiferent, în ceea ce priveşte progresul vieţii omeneşti, care este fiinţa care posedă anumite aptitudini, poate să conducă la mari progrese pentru dobândirea adevăratului echilibru ce trebuie păstrat în faţa celui mai ascuns destin al fiinţei tale. Dar consolidarea vieţii sufletului cu ajutorul puterii gândirii nu trebuie niciodată să te conducă la aprecierea necorespunzătoare a facultăţilor tale. Puterea gândirii trebuie să te determine să acţionezi în conformitate cu facultăţile cu care eşti înzestrat.
Cele expuse mai sus îţi indică în ce sens trebuie să acţionezi pentru consolidarea vieţii sufletului, prin exercitarea puterii gândirii. Trebuie să înveţi să cunoşti ceea ce apare ca o a doua fiinţă în tine însuţi, fiinţă care ţi se va revala, dacă asociezi meditaţiei câteva reflecţii asupra felului în care provoci anumite evenimente ale destinului tău. Destinul tău de azi este oare rezultatul acţiunilor tale de ieri. Anumite evenimente nu s-ar fi produs, dacă nu ai fi acţionat într-un anumit fel. Pentru a extinde experienţa ta interioară, îţi poţi supune propria viaţă la un examen retrospectiv, analizând faptele care dovedesc în ce fel ţi-ai pregătit tu însuţi evenimentele pe care destinul ţi le-a impus mai târziu. Poţi încerca să rememorezi cursul existenţei tale, până la vârsta când în copil se trezeşte conştienţa care îi permite mai târziu omului să-şi amintească de viaţa sa. Dacă adaugi la acest examen retrospectiv al vieţii o atitudine lipsită de orice simpatie şi antipatie egoistă, atingând epoca copilăriei, vei spune: „Fără îndoială că numai începând din acest moment a fost posibil să mă cunosc pe mine însumi şi să lucrez în mod conştient la viaţa mea interioară. «Eul» meu exista şi mai înainte. Eu nu eram conştient însă de activitatea lui în interiorul meu, totuşi el a dezvoltat în fiinţa mea facultatea de «a şti ce posed azi şi a face din mine ceea ce am devenit»“. Nici un raţionament nu îţi poate da această obiectivitate, în schimb ţi-o dă atitudinea descrisă în privinţa propriului tău destin.
Învaţă să întâmpini evenimentele cu calm, percepe-le venind spre tine, ştiind că le-ai provocat tu însuţi. Dacă devii stăpân pe această atitudine, condiţiile de viaţă în care te naşti îţi apar legate de „eul“ tău. Şi spui: „Eu am lucrat la fiinţa mea pe parcursul care a urmat după trezirea conştienţei actuale, dar şi înainte, când ea încă nu se născuse“. Deschizându-ţi în acest fel o cale către „eul“ obişnuit, recunoşti că, în afară de raţiunea care te obligă să accepţi teoretic existenţa sa, simţi în mod real, în tine însuţi, activitatea vie a acestuia şi puterea lui, şi consideri „eul“ obişnuit ca o creaţie a lui. Dacă simţi această activitate a „eului“, începi să percepi entitatea spirituală a sufletului. Dacă acest sentiment nu te conduce la alte progrese în cunoaşterea spirituală, înseamnă că l-ai neglijat la început. El poate rămâne multă vreme în stare de senzaţie obscură, abia perceptibilă, dar dacă perseverezi activ şi în mod energic în munca ce a făcut să se nască în tine acest sentiment, vei percepe natura spirituală a sufletului. Este uşor de înţeles de ce cei care nu au nici o experienţă în acest domeniu cred că clarvăzătorul îşi imaginează un „eu“ superior prin simplă autosugestie. Însă clarvăzătorul ştie că această obiecţie nu poate proveni decât dintr-o lipsă de experienţă. Cine a parcurs tot traseul descris, a dobândit şi însuşirea de a discerne imaginarul de real. Încercările şi munca interioară pe care le implică pelerinajul sufletului dezvoltă, atunci când sunt făcute cu perseverenţă, o prudenţă extremă în ceea ce priveşte imaginaţia.
Cel care lucrează în scopul arătat, de a-şi cunoaşte fiinţa sa spirituală, „eul“ său superior, acordă o importanţă primordială experienţei descrisă la începutul acestei meditaţii, şi consideră cele indicate ca o experienţă auxiliară a pelerinajului sufletului.

7. Reprezentarea naturii experienţelor din Lumile Superioare Experienţele pe care trebuie să le facă sufletul dornic să pătrundă în lumile suprasensibile, pot descuraja oamenii care se vor întreba ce consecinţe poate avea faptul că se aventurează în mijlocul unor astfel de fenomene, şi cum le vor suporta.
Sub influenţa acestui sentiment, îşi vor spune că este mai bine pentru ei să nu intervină prin mijloace artificiale în dezvoltarea sufletului lor, şi vor prefera să nu se dăruie cu încredere unei acţiuni pe care nu o cunosc, deşi îi va conduce totuşi către un scop determinat. O astfel de opinie nu poate pune stăpânire pe cel care ştie că este în natura fiinţei omeneşti să se dezvolte prin propriile sale forţe, şi că ar fi vinovat dacă ar lăsa să se ofilească acele forţe care aşteaptă în sufletul său să fie dezvoltate.
Puterile necesare dezvoltării personale se află în toate sufletele omeneşti, şi nici unul din aceste suflete nu rămâne surd la vocea care cere manifestarea acestora, de îndată ce i-a fost dat să o audă şi să fie informat, într-un fel oarecare, asupra naturii şi asupra importanţei forţelor pe care le posedă.
De asemenea, nici un om nu se va lăsa abătut de la drumul ce-l poate ridica spre lumile superioare, cu excepţia cazului că a greşit, chiar de la început, în aprecierea experienţelor pe care le implică această ascensiune. Meditaţiile precedente au arătat în ce constau aceste experienţe. Încercările pe care le înduri pe calea cunoaşterii superioare au pentru suflet o profundă analogie cu sentimente cum este cel al unei imense singurătăţi, acela de a pluti deasupra unei prăpăstii, sau altele asemănătoare. Prin trăirea acestor sentimente iau naştere forţele datorită cărora progresezi pe calea cunoaşterii suprasensibile. Aceste trăiri sunt seminţele din care se vor naşte, mai târziu, roadele cunoaşterii. Fiecare din aceste trăiri eliberează o forţă ascunsă adânc în fiinţă şi care atinge, datorită ei, punctul său de tensiune maximă.
Ceva face să izbucnească sentimentul singurătăţii, care închide această forţă ca o teacă, şi ea apare în viaţa sufletului, pentru a deveni acolo un instrument de cunoaştere.
Atunci când urmezi calea adevărată, fiecare trăire depăşită face să se nască imediat şi în mod necesar, o alta nouă. Dar în acelaşi timp cu trăirea îţi este dată şi forţa de a o suporta, oricât de puţin îţi aminteşti de această forţă, dacă rămâi calm şi îţi găseşti timp să recunoşti specificul experienţei oferite sufletului. Dacă încerci o suferinţă, dar ai în acelaşi timp certitudinea că există forţe pentru a o depăşi, forţe la care poţi apela, reuşeşti să te comporţi ca un spectator, în faţa încercărilor care ar fi fost insurmontabile, dacă interveneau în cursul obişnuit al vieţii. Iată cum se explică faptul că persoanele angajate pe calea cunoşterii suprasensibile, şi a căror viaţă interioară devine pradă fluxului şi refluxului tuturor acestor valuri de sentimente, fac dovadă în viaţa materială de echilibru sufletesc. Este posibil ca anumite evenimente din viaţa lor interioară să reacţioneze asupra stării lor sufleteşti obişnuite, în aşa fel încât pentru moment ele nu reuşesc să se pună de acord cu propria viaţă şi cu ele însele, aşa cum reuşeau înainte de a pătrunde pe calea cunoaşterii. Dar vor găsi în facultăţile lor interioare anterior dobândite de suflet, forţa necesară restabilirii echilibrului. Pe calea cunoaşterii obişnuite nu poate exista nici o împrejurare în care acest echilibru să nu poată fi găsit.
Calea cea mai bună va fi întotdeauna cea care conduce la lumea suprasensibilă prin consolidarea sau concentrarea vieţii sufletului, pe care o obţii prin reculegere interioară, prin dezvoltarea puterii gândirii, şi a sentimentului.
Dar modul de a gândi şi simţi, caracteristic lumii sensibile, care îţi permite orientarea în această lume, nu corespunde lumii suprasensibile. Pentru a atinge această lume, trebuie trăit în mod intens, cu şi într-o gândire, sau un sentiment, concentrând asupra acestei gândiri sau asupra acestui sentiment, toate forţele sufletului. Pe parcursul întregului timp cât durează meditaţia, gândirea sau sentimentul ales trebuie să preocupe conştienţa, şi nimic altceva.

Meditează, de exemplu, la o gândire care ţi-a insuflat o convingere, fără a te preocupa pentru moment de valoarea ei logică , retrăind-o continuu, pentru a te contopi complet cu ea.
Obiectul meditaţiei poate fi ales din experienţa obişnuită, fiind fecunde, de exemplu, hotărârile pentru efectuarea faptelor din iubire, care te înflăcărează prin sentimente umanitare sincere. Dacă este vorba în principal de dobândirea anumitor cunoştinţe,
atunci singurele care sunt eficace sunt reprezentările simbolice pe care le împrumuţi de la viaţă, de la literatura ocultă, sau cărora te dăruieşti la sfatul persoanelor
competente în aceste domenii, având verificată de ele însele eficacitatea mijloacelor pe care le oferă.
Această meditaţie, care trebuie să devină pentru tine o obişnuinţă, şi chiar o condiţie vitală, la fel de necesară ca şi respiraţia pentru viaţa corpului, îţi permite să îţi
concentrezi forţele sufletului, şi să le sporeşti datorită acestui fapt. Dar trebuie ca pe durata timpului cât te consacri meditaţiei, să nu pătrundă nici o impresie fizică, nici chiar o amintire a acestor impresii, în viaţa sufletului. Pe durata meditaţiei trebuie, de asemenea, să înceteze toate amintirile având legătură cu evenimentele existenţei obişnuite, orice bucurie şi orice suferinţă, pentru ca sufletul tău să fie preocupat exclusiv de obiectul pe care i l-ai impus.
Corecta dezvoltare a forţelor cunoaşterii suprasensibile trebuie să depindă doar de meditaţia căreia îi stabileşti tu însuţi obiectul şi forma, prin exercitarea puterii personale. Sursa meditaţiei nu este esenţială, esenţial este să o impui prin propria ta voinţă vieţii tale interioare, şi să nu te fi lăsat dominat de alte impulsuri care nu
emană din însuşi sufletul tău, şi care să-l determine să-şi aleagă obiectul meditaţiei. Un asemenea obiect al gândirii ar avea o slabă putere, deoarece sufletul ar simţi, de la început, că are afinitate cu el şi, în consecinţă, nu va avea de făcut nici un efort. Or, tocmai în efort rezidă elementul de bază pentru dezvoltarea puterilor suprasensibile
ale cunoaşterii, şi nicidecum în starea de unire cu obiectul meditatiei !
La viziunea suprasensibilă pot conduce şi alte mijloace. Anumite persoane, înzestrate cu o predispoziţie naturală spre meditaţie, pot atinge o stare de fervoare interioară care produce în sufletul lor anumite puteri de cunoaştere suprasensibilă.
Aceste stări se manifestă adesea în mod neaşteptat la persoane care păreau a nu fi destinate pentru aceasta.
Viaţa suprafizică se poate manifesta sub formele cele mai diverse. Dar nu reuşeşti să fii
stăpân pe experienţa realizată, aşa cum eşti stăpân pe tine în viaţa obişnuită, decât urmând calea cunoaşterii descrisă. Orice altă intervenţie a lumii spirituale în viaţa sufletului se impune prin violenţă şi rătăceşte fiinţa, sau o expune la tot felul de
iluzii privitor la valoarea şi semnificaţia reală a experienţelor sale referitoare la lumea
suprasensibilă.
Trebuie să conştientizezi faptul că, pe calea cunoaşterii superioare, sufletul se transformă. În viaţa obişnuită, el poate să nu aibă nici o dorinţă de a ceda iluziilor, cu toate acestea poate deveni pradă lor, de îndată ce abordează lumea suprasensibilă. Se poate întâmpla, de asemenea, ca el să fie înzestrat în mod obişnuit cu un simţ exact al
realităţilor, şi să nu judece lucrurile sau evenimentele după înclinaţiile sale personale. Cu toate acestea, se poate întâmpla ca el să nu vadă în lumea suprasensibilă decât ceea ce-i sugerează personalitatea sa. Ponderea pe care o are această personalitate în percepţiile noastre. Noi vedem obiectele care o atrag, dar ignorăm faptul că ea
este cea care conduce privirea noastră spirituală şi, în mod cu totul natural, considerăm viziunea noastră drept realitate. Nu există decât un singur mijloc de a ne
proteja contra acestui pericol, acela de a ne exersa printr-o voinţă susţinută de cunoaşterea de sine, pentru o examinare de noi înşine din ce în ce mai exigentă. În acest caz, ne dăm seama în mod exact de măsura în care sufletul nostru este specific ,personal, şi de sensul în care se manifestă personalitatea sa.
Dacă în timpul meditaţiei ne oncentrăm atenţia fără menajamente asupra punctelor în
care sufletul nostru riscă să cedeze înclinaţiilor sale personale, ajungem încetul cu încetul să-l eliberăm de această slăbiciune.
Pentru a avea o reală libertate de mişcare în lumile superioare, trebuie ca sufletul să recunoască cât este de importantă în lumea spirituală forţa anumitor calităţi ale fiinţei şi, în particular, a calităţilor morale. În viaţa fizică există legi naturale şi legi morale. Acestea din urmă nu vor putea explica cursul fenomenelor naturale. O plantă otrăvitoare se explică prin legile naturale şi nu poate fi condamnată moral. Cel mult se poate vorbi de un rudiment de morală în lumea animală, deşi această afirmare dăunează exactităţii observaţiei în acest domeniu. Judecata morală nu are sens decât când se aplică raporturilor dintre oameni. Valoarea individului care reuşeşte să-şi evalueze în mod obiectiv propria sa personalitate va fi apreciată întotdeauna din punct de vedere
moral. Dar un observator corect al vieţii din lumea fizică nu va face niciodată o similitudine între legile naturale şi legile morale.
Atunci când se abordează lumile superioare, punctul de vedere se schimbă. Cu cât aceste lumi sunt mai spirituale, cu atât legile morale se confundă cu ceea ce putem
numi legile naturale ale acestor lumi. În viaţa obişnuită, suntem conştienţi de faptul că ne exprimăm impropriu când spunem despre o acţiune rea că „arde“. Nu ignorăm faptul că o arsură reală are ceva comun cu starea pe care căutăm să o redăm. Această diferenţiere nu există pentru lumile suprasensibile. Aici, ura şi gelozia sunt în acelasi timp forţe ale căror efecte pot fi considerate fenomenele naturale ale acestei
lumi. Fiinţa urâtă sau invidiată exercită o acţiune într-un anumit fel nimicitoare asupra celui care o urăşte sau o invidiază; de aici rezultă anumite procese distructive care ating fiinţa spirituală... Iubirea produce în lumile spirituale un fel de radiaţie de căldură, fecundă şi binefăcătoare.

Aceste efecte pot fi observate chiar şi în corpul elementar al omului. În cadrul lumii sensibile, mâna care săvârşeste un act imoral ascultă de aceleaşi legi naturale ca şi mâna care se angajează într-o acţiune morală. Dimpotrivă, anumite părţi ale fiinţei omeneşti elementare nu se dezvoltă în absenţa anumitor calităţi morale.
Dezvoltarea imperfectă a organelor elementare este cauzată de anumite proprietăţi morale ale fiinţei, exact aşa cum fenomenele naturale ale lumii sensibile se explică prin legi naturale. Însă trebuie să ne ferim a concluziona despre malformaţia unui organ fizic, afirmând că se datorează contrapărţii sale elementare. Nu trebuie uitat că legile diferă de la o lume la alta. O anumită persoană poate avea un organ fizic bolnav, dar organul elementar corespunzător poate fi nu numai normal, ci chiar perfect, în măsura în care organul fizic este imperfect.
Diferenţa care există între lumile suprasensibile şi lumea fizică se evidenţiază mai ales acolo unde intervin noţiunile de frumuseţe şi urâţenie. Utilizarea pe care o dăm, în mod obişnuit, acestor termeni pierde orice semnificaţie de îndată ce se abordează lumile superioare. Aici nu se poate numi „frumoasă“, dacă ne referim la sensul acestui cuvânt în lumea materială, decât o fiinţă care reuşeşte să releve
celorlalte fiinţe din lumea sa tot ce vieţuieşte ea însăşi, astfel încât şi celelalte fiinţe să poată simţi acelaşi lucru. Facultatea de a te manifesta în toată plenitudinea, cu tot ce porţi în tine şi fără a ascunde nimic poate fi numită „frumuseţe“ în lumile superioare. Ideea de frumuseţe se confundă aici cu cea de sinceritate absolută, de manifestare totală a fiinţei interioare. Se poate numi „urâtă“ fiinţa care refuză să-şi dezvăluie sufletul sub aspectul său exterior, care îşi ascunde în sine viaţa sa reală şi îşi maschează anumite însuşiri. Această fiinţă se sustrage anturajului său spiritual. Noţiunea de „urâţenie“ o acoperă deci pe cea de falsitate în manifestarea de sine. În lumea spirituală, a minţi şi a fi urât sunt sinonime, încât o fiinţă urâtă este o fiinţă mincinoasă. Ceea ce numim în lumea simţurilor pofte şi dorinţe au o semnificaţie cu totul diferită în lumea spirituală. Dorinţele nu se nasc în suflet. Patimile, poftele, pasiunile se aprind în contact cu obiectele exterioare. O fiinţă care se simte lipsită de o anumită calitate pe care pare a o implica natura sa are viziunea unei alte fiinţe care posedă această calitate. Indiferent de viaţa sa, ea are mereu în atenţie cealaltă fiinţă, care posedă calitatea respectivă. Tot aşa cum în lumea sensibilă ochiul percepe în mod natural tot ce e vizibil, tot aşa în lumea suprasensibilă absenţa unei calităţi la o fiinţă menţine mereu acea fiinţă în vecinătatea celei care o posedă, iar vederea acestei calităţi devine un reproş continuu. Dintr-o asemenea împrejurare rezultă o forţă reală, care se exercită asupra fiinţei şi care trezeşte în ea dorinţa de a dobândi acea calitate care îi lipseşte, dorinţă care nu are nimic comun cu cele ce le vieţuim în lumea fizică.
Aceste fenomene nu dăunează cu nimic liberului nostru arbitru în lumea spirituală, întrucât ne putem proteja împotriva fiinţei-model care ne atrage privirea. Ne indepărtăm puţin câte puţin de ea. Cu toate acestea, îndepărtându-ne de ea ne exilăm pe noi înşine în zone în care condiţiile de viaţă sunt mai penibile decât în lumea căreia îi eram destinaţi.
Toate acestea demonstrează că reprezentările sufletului omenesc trebuie să se modifice atunci când el pătrunde în domeniul spiritual. Lumea superioară nu se poate descrie cu exactitate decât transformând, lărgind şi fundamentând anumite concepţii. Din acest motiv, când se întrebuinţează anumite noţiuni valabile pentru existenţa fizică, fără a le modifica, nu se obţin decât descrieri inexacte. Trebuie notat că, ghidaţi de intuiţie, noi întrebuinţăm într-un sens mai mult sau mai puţin simbolic sau chiar în sensul lor propriu expresii care nu îşi găsesc deplina lor valoare decât în lumile suprasensibile. Anumite persoane simt urâţenia minciunii în mod real. Cu toate acestea, comparate cu realitatea care le corespunde în lumea spirituală, asemenea expresii nu reprezintă decât o rezonanţă care se datorează faptului că toate lumile sunt legate între ele, că raporturile lor sunt confuz simţite şi sunt concepute de om în mod inconştient în mediul existenţei sale materiale. Să ne reamintim că în lumea materială minciuna nu implică nicidecum urâţenie, deşi ne poate crea o asemenea senzaţie, dar aceasta ar însemna să confundăm două noţiuni şi nu să interpretăm urâţenia prin minciună. Dimpotrivă, atunci când este vorba de regiunile suprasensibile, suntem îndreptăţiţi să o facem, iar minciuna, atunci când îi dezvăluim realitatea pe care o ascunde, se impune prin urâţenia expresiei sale.
Trebuie, de asemenea, să ne ferim de anumite erori : în lumea spirituală putem întâlni o anumită fiinţă care merită să fie numită rea, dar care se manifestă sub o formă pe care o vom califica drept frumoasă, dacă îi aplicăm noţiunea de frumuseţe care este proprie existenţei sensibile. În acest caz, nu vom avea viziunea exactă a fiinţei în chestiune decât atunci când vom descoperi fondul naturii sale.
Aşadar, vom recunoaşte că „frumuseţea“ aparenţei nu este decât o mască ce nu corespunde fiinţei adevărate, şi că ceea ce suntem dispuşi a numi „frumos“, după accepţia vieţii fizice, îl vom califica cu multă convingere drept „urât“. Or, chiar din momentul în care vom ajunge la acest punct de vedere, fiinţa „rea“ va pierde pentru noi orice putere de a simula „frumosul“. Noi o vom obliga să ne dezvăluie adevărata sa aparenţă, care nu poate fi decât o manifestare imperfectă a sufletului său.
Aceste fenomene demonstrează în mod clar ce transformare trebuie să sufere noţiunile atunci când abordăm lumile suprasensibile.

8. Reprezentarea asupra Succesiunilor Vieţilor Pământeşti Când pelerinajul sufletului în lumile spirituale este supus la anumite reguli, nu poate fi deloc vorba de
pericole. Scopul pe care şi-l propune omul continuând acest pelerinaj nu ar fi atins dacă indiciile spirituale care îl ghidează ar conţine ceva cât de puţin dăunător. Obiectivul său constant este mai curând să-şi fortifice sufletul, să-i concentreze forţele, cu scopul de a-i permite să suporte încercările pe care trebuie să le înfrunte înainte de a ajunge să vadă şi să înţeleagă alte lumi decât cea a simţurilor fizice.
Lumile superioare se deosebesc în mod esenţial de lumea fizică, în ceea ce priveşte raporturile pe care le au între ele facultăţile noastre de a voi, de a simţi şi de a înţelege.
Când ţi se vorbeşte de un obiect al lumii simţurilor, de exemplu de un peisaj sau de un tablou, ai sentimentul foarte justificat, că nu le vei înţelege realmente decât atunci când le vei percepe vizual. Dimpotrivă, lumile suprasensibile se pot înţelege perfect, poţi simţi tot ce conţin ca forţe fecunde şi însufleţitoare, ascultând descrierile pe care le fac despre ele cei care le văd, dar aceste descrieri trebuie să fie exacte şi să le accepţi cu perfectă imparţialitate. Numai clarvăzătorii au o viziune exactă despre aceste lumi, şi întotdeauna de la ei trebuie să provină, în ultimă analiză, orice descriere.
Cunoştinţele referitoare la aceste lumi, care îi sunt necesare vieţii sufletului, se pot dobândi prin înţelegere. Este posibil să înţelegi perfect aceste lumi cu tot ce au ele esenţial, fără să le observi direct tu însuţi ! În anumite condiţii, orice suflet trebuie să dorească să facă acest lucru. Iată pentru ce poţi găsi, în cunoştinţele pe care le dobândeşti despre lumile spirituale, un obiect de meditaţie care, scos din lumile spirituale, va fi superior oricărui alt obiect şi te va conduce mai sigur la scopul pe care îl urmăreşti. Nu trebuie să îţi fie teamă de faptul că dacă înţelegi aceste lumi înainte de a le contempla, îngreunezi dobândirea percepţiei superioare. Dimpotrivă, se ajunge mult mai sigur şi mai repede la clarvedere, când aceasta a fost precedată de înţelegere ! Vei aspira la o percepere superioară, în măsura în care a apărut în tine dorinţa observării personale. Omul în care această dorinţă s-a trezit va căuta ocazia de a întreprinde el însuşi pelerinajul în lumile superioare. Cât despre înţelegerea acestor lumi, ea va fi percepută ca o necesitate. Observarea exactă a vremurilor prezente demonstrează că sufletele intră în asemenea situaţii de viaţă, încât fără înţelegerea lumilor suprasensibile nu se mai pot adapta la viaţă.
Când, în pelerinajul tău, atingi punctul în care tot ceea ce numea eul tău, fiinţa ta, în existenţa fizică, îţi devine asemănător unei amintiri pe care o porţi în spiritul tău, şi când te simţi pe tine însuţi trăind într-un eu superior cucerit definitiv, atunci dobândeşti şi facultatea de a reîntoarce cursul vieţii tale, dincolo de limitele pe care ţi le fixează existenţa pământească. Privirea ta spirituală descoperă o altă viaţă, care a precedat, în cadrul lumii spirituale, viaţa pe care o trăieşti în momentul de faţă pe pământ, şi în care trebuie să cauţi cauzele determinante ale vieţii prezente.
Instinctele tale, facultăţile tale, au fost elaborate în lumea pur spirituală în care trăiai înainte de a-ţi fi fost dăruit corpul fizic datorită căruia ai pătruns în lumea simţurilor. Fiinţa spirituală care erai tu însuţi, dorea să devină creatură dotată cu simţuri, cu facultăţi mentale, cu caracteristici psihice care s-au dezvoltat începând de la naşterea ta.
Ceea ce îi place sufletului când este încorporat fizic nu are importanţă. În lumea spirituală, aspiraţiile sale sunt determinate de puncte de vedere foarte diferite de cele pe care le va avea mai târziu în lumea simţurilor. De la o lume la alta cunoaşterea şi voinţa îşi schimbă în mod radical natura. Pe durata existenţei sale spirituale, sufletul, în evoluţia sa generală, cere o viaţă fizică care va putea mai târziu să-i pară neplăcută sau penibilă; cu toate acestea el este cel care a voit-o.

Deoarece în lumea spirituală nu se preocupă de ceea ce îi este agreabil, el nu ia în considerare decât ce este util pentru dezvoltarea fiinţei sale. La fel stau lucrurile şi cu destinul : cel ce meditează îl examinează şirecunoaşte că el însuşi l-a pregătit, în timpul vieţii spirituale, cu tot ce comportă, bucurii şi suferinţe. El însuşi a elaborat cauzele care au determinat fericirea sau nefericirea vieţii sale pământeşti. Omul, care
nu se cunoaşte decât din lumea simţurilor, nu va putea înţelege că el însuşi a provocat aceste condiţii în timpul vieţii spirituale. În lumea spirituală el era dotat cu ceea ce am putea numi o inteligenţă suprasensibilă, care i-a impus să suporte un destin penibil sau dureros, fiindcă numai acesta îl putea face să progreseze în evoluţia sa. Judecata obişnuită a vieţii pământeşti este incapabilă să estimeze în ce măsură o anumită existenţă poate face fiinţa să avanseze pe calea evoluţiei omeneşti.
Din cunoaşterea stării spirituale care a precedat viaţa pământească decurge înţelegerea cauzelor care, în acea stare spirituală, au determinat un anumit destin pentru existenţa sensibilă . Aceste cauze te conduc la observarea unei existenţe anterioare trăite în trecut. Această existenţă a avut un destin, experienţe, şi a dezvoltat în tine anumite calităţi. Pe durata stării spirituale care i-a urmat, tu ai aspirat la a-ţi perfecţiona experienţele incomplete, a-ţi dezvolta însuşirile imperfecte.
Nedreptatea pe care ai comis-o faţă de o altă fiinţă, îţi apare ca o anomalie adusă în ordinea lumii, şi simţi necesitatea de a regăsi fiinţa lezată, într-o viaţă pământească viitoare, pentru a repara, prin raporturile pe care le vei stabili cu ea, răul pe care i l-
ai făcut.
Pe măsură ce evoluţia sufletului continuă, privirea lui cuprinde un număr crescând de vieţi anterioare. El dobândeste astfel o cunoaştere experimentală a cursului real al
vieţii eului superior. Această viaţă se continuă de-a lungul existenţelor pământeşti succesive, separate de perioade pur spirituale, care au un raport determinat cu încarnările pământeşti.
Succesiunea vieţilor pământeşti devine, aşadar, un fapt real de observaţie. Viaţa fiinţei omeneşti nu se rezumă la o succesiune veşnică de existenţe pământeşti. Aceste existenţe se repetă de un număr finit de ori, dar ele sunt precedate şi urmate de alte forme de viaţă, foarte diferite de vieţile repetate. Ansamblul de vieţi menţionate reprezintă o evoluţie marcată de cea mai înaltă întelepciune.
Faptul că omul evoluează de-a lungul existentelor succesive poate fi recunoscut de raţiunea aplicată la observarea vieţii fizice. O gândire logică, mergând până la capătul investigaţiei ştiinţifice, ajunge în mod necesar să transforme, în ceea ce priveşte omul, ideea evoluţionistă pe care au dezvoltat-o vremurile moderne, şi să considere entitatea adevărată a omului individualitatea sa psihică, ca un lucru care evoluează de-a lungul vieţilor fizice repetate, alternând cu perioade de pură spiritualitate. Oricine este capabil de a compara în mod imparţial dovezile pe care le aduc ştiinţele
naturale cu cele de aceeaşi natură pe care i le oferă ştiinţa spirituală, se va putea convinge că ele au aceeaşi greutate în ambele cazuri.
Descrierilor pe care le face observatorul lumii spirituale în ceea ce priveşte succesiunea vieţilor pământeşti, li se adaugă aceste dovezi şi, cu ajutorul acestor doi factori, prin simpla reflecţie, se poate dobândi o certitudine în acest domeniu.
Acesta a fost un demers de a indica o cale care poate fi urmată pentru a ajunge, dincolo de înţelegere, la viziunea spirituală a succesiunii vieţilor pământeşti.

Din principiile expuse în meditaţiile prezentate, rezultă că Metoda Interioară
tratată, exclude orice clarvedere bazată pe fenomene morbide sau anormale ale organismului fizic ! Vizionarii şi mediumurile nu au nimic comun cu această metodă !
Stările de suflet cărora li se dă numele de Clarvedere Instinctivă rezultă dintr-o constituţie interioară a omului, în comparaţie cu care Percepţia Sensibilă şi Înţelegerea bazată pe ea reprezintă un domeniu mult superior. Prin această
Percepţie şi această Înţelegere trăiesti mai departe în lumea suprasensibilă, şi depinzi mai puţin de corp, decât în stările în care o degradare a organismului face să apară în faţa sufletului anumite impresii derivate din fenomene care ar trebui să fie utile corpului, dar au fost patologic abătute de la adevărata lor natură. Ele au condus astfel la nişte reprezentări care nu îşi au baza într-o percepţie exterioară, şi nici într-o activitate proprie a voinţei.
Printre activităţile sufletului prezente în conştienţa normală, numai gândirea este cea care se poate elibera de percepţie şi duce o activitate independentă, lipsită de orice dezordine organică.
Ceea ce este numit "clarvedere" aici, nu rezidă în stările inferioare ale sufletului, şi nici în străfundurile organismului, ci, dimpotrivă, în domeniile înalte, care se deschid în faţa gândirii interior iluminate în suflet, şi dominată de voinţa individuală. Din această gândire stăpână de sine însăşi, sufletul face să izvorască ceea ce numim clarvedere. Gandirea serveste de model percepţiei clarvăzătoare. Ceea ce este descris în meditaţii sub formă de clarvedere se deosebeşte în mod radical de simpla gândire. Percepţia clarvăzătoare este o activitate care conduce omul la experienţe cu un caracter cosmic, la care simpla gândire nu ar putea ajunge, însă viaţa pe care sufletul o desfăşoară în această clarvedere nu este nicidecum alta decât cea care îi este caracteristică în gândire. Cu aceeaşi conştienţă clară pe care sufletul o trăieşte în lumea gândurilor, el trebuie să trăiască şi în contemplările şi iluminările sale.
Relaţiile sufletului cu aceste contemplări sunt, la drept vorbind, cu totul altele decât atunci când el are de-a face cu simple gânduri. Deşi raporturile, în suflet, dintre o contemplare clarvăzătoare şi realitatea corespunzătoare se aseamănă cu raporturile unei amintiri obişnuite cu experienţa pe care o evocă, în contemplarea menţionată se află totuşi acest caracter esenţial, anume că pe timpul cât ea este activă, forţa amintirii încetează de a se exercita în suflet.
Când ti-ai format în suflet o simplă reprezentare, esti oricând capabil să o rechemi sau nu, chiar dacă ea este pur imaginară. Si, dimpotrivă, ceea ce ai perceput prin clarvedere se şterge din conştienţă, chiar în momentul în care încetează percepţia clarvăzătoare, mai puţin în cazul când forţei de percepere i se adaugă, printr-o dezvoltare interioară, facultatea de a reproduce în suflet, după voinţă, condiţiile necesare percepţiei clarvăzătoare. Iti amintesti de aceste condiţii, şi astfel poti reînnoi percepţia, dar nu iti poti aminti imediat de percepţia însăşi.
Oricine a ajuns la intuiţia necesară acestor lucruri, găseşte în această intuiţie un mijloc de a verifica realitatea fenomenelor care corespund percepţiei clarvăzătoare.
Aşa cum iti amintesti de o senzaţie sau de o experienţă, dar prin amintire nu reînvii conţinutul senzaţiei sau al experienţei în cauză, la fel, ceea ce rămâne din contemplarea clarvăzătoare în amintire, nu mai este obiectul contemplării înseşi.
Se poate, de asemenea, recunoaşte că, la fel ca percepţia sensibilă, contemplarea nu este o simplă iluzie. Există o realitate care îi serveşte de bază, iar spiritele care sunt insuficient familiarizate cu legile clarvederii, şi care judecă după prejudecăţile lor, cad, în această privinţă, într-o eroare : ele cred că fenomenele care se produc în conştienţa clarvăzătoare se pot sprijini pe un joc al imaginaţiei, sau pe o ţesătură de reprezentări emanate din profunzimile sufletului, ca nişte amintiri obscure. Cei care judecă lucrurile astfel, nu stiu că o conştientă cu adevărat clarvăzătoare nu se aplică decât la stările sufletului, care niciodată nu pot izvorî din profunzimile organismului, şi a căror caracteristică este de a se sustrage acţiunii memoriei.

O altă particularitate a clarvederii este faptul că ea se deosebeşte de viaţa interioară normală prin câteva caracteristici deosebite.
În conştienţa comună exerciţiul şi obişnuinţa joacă un rol deosebit de mare. Oricine repetă des o activitate interioară dobândeşte prin aceasta posibilitatea de a se achita de ea tot mai bine. Astfel este posibil progresul în viaţă şi în artă, instruirea, deoarece există posibilitatea perfecţionării dobândită prin exerciţiu. Dar nimic asemănător nu există în asimilarea cunostinţelor datorate clarvederii ! Cel ce face o experienţă în lumile superioare nu devine prin aceasta mai priceput în a o face şi a doua oară. Dimpotrivă, datorită faptului că a realizat o dată această experienţă, ea se îndepărtează de el, caută într-un anumit fel să-i scape, şi el trebuie să recurgă la o activitate a sufletului care să-i permită să dispună de o forţă mai puternică pentru experienţa a doua, decât pentru prima experienţă. În această lege se află o sursă de amare decepţii pentru începători.
Prin exerciţiile efectuate în sensul indicaţiilor prezentate, se ajunge relativ uşor la experienţele suprasensibile. Te bucuri atunci de progresul realizat, dar constaţi curând că experienţele nu se mai repetă ! Îţi simţi sufletul gol în faţa suprasensibilului.
Aceleaşi eforturi care au produs prima oară un rezultat, nu mai sunt suficiente a doua oară. Sunt necesare eforturi mai energice, adesea cu totul diferite !
Legile lumii superioare sunt în multe cazuri diferite de legile fizice, chiar complet contrare, dar nu trebuie trasă concluzia că dobândeşti cunoaşterea lumilor suprasensibile făcând contrarul a ceea ce faci pentru dobândirea cunoaşterii sensibile. Pentru a şti cum merg lucrurile, fiecare caz trebuie studiat în mod individual.
O a treia caracteristică a experienţei suprasensibile este faptul că viziunile nu devin clare în faţa conştienţei decât un interval de timp abia perceptibil. Se poate spune că în momentul în care apar au şi plecat deja. Ca urmare, trebuie o prezenţă de spirit şi o atenţie extrem de prompte pentru a le remarca. În absenţa acestor calităţi, în zadar avem viziuni, nu scoatem din ele nici o ştiinţă. Aceasta este cauza pentru care existenţa lumii suprasensibile este negată de majoritatea oamenilor. Experienţa suprasensibilă este în realitate mult mai răspândită decât se crede de obicei. Raporturile omului cu lumea spirituală sunt un fenomen general, dar facultatea de a transforma aceste raporturi în cunoştinţe, prin promptitudinea atenţiei, este o însuşire dificil de dobândit. În viaţa zilnică te poţi pregăti pentru aceasta, obişnuindu-te să treci imediat la acţiune după o examinare rapidă a unei situaţii. Cel care, dimpotrivă, îşi schimbă mereu hotărârea şi îşi pierde timpul întrebându-se dacă tebuie sau nu trebuie să facă un anumit lucru, se pregăteşte cât se poate de necorespunzător pentru observarea lumii spirituale. Dacă prezenţa de spirit este dezvoltată în viaţă, ea se transferă în activităţile clarvăzătoare, unde este de primă necesitate.
Dacă însuşirile necesare clarvederii ar exista în om în mod obişnuit, acesta ar fi incapabil să-şi îndeplinească misiunea sa pământească. El nu se poate ridica la clarvedere fără să-şi facă rău, decât dacă îşi dezvoltă calităţile corespunzătoare, plecând de la o viaţă cu totul sănătoasă în realitatea sensibilă. Cel ce crede că se apropie de lumile superioare îndepărtându-se de viaţa normală, prin originalităţi bizare, este în cea mai completă eroare. Clarvederea este, în raport cu activităţile sănătoase ale conştienţei obişnuite, în aceleaşi raporturi ca şi această conştienţă obişnuită fată de starea de somn cu vise. Aşa cum un somn nesănătos uzează şi înăbuşe conştienţa normală, nici o clarvedere sănătoasă nu s-ar putea întemeia pe o atitudine interioară potrivnică vieţii practice.
Cu cât omul este mai bine ancorat în existenţa fizică, cu atât se achită mai bine de îndatoririle sale intelectuale, sentimentale, morale şi sociale, şi, de asemenea, cu atât mai uşor se dezvoltă în el facultăţile clarvederii.
Din această clarvedere sănătoasă au luat naştere meditaţiile prezentate. Orice fenomene vizionare, imaginare şi morbide, sunt excluse din calea descrisă, care duce la o adevărată pătrundere în lumea superioară.

Meditaţia asupra Elementelor
1. Focul. Începe prin a te cufunda în aparenţa exterioară a lui, care este maya, iluzie. În spatele manifestării sale se află voinţa activă. Oriunde se manifestă focul, există voinţă activă, aşa cum contemplarea manifestării unui corp uman îţi revelează prezenţa unui suflet şi a unui spirit. Oriunde există foc, chiar şi în flacăra unei lumânări, există voinţă activă.
Dacă vrei să pătrunzi şi celelalte substanţe ale naturii, trebuie să îţi conduci meditaţia până în punctul în care o lumânare aprinsă nu mai este pentru tine aparenţa exterioară, aşa cum poate fi ea descrisă, ci voinţă activă. Reuşind să dobândeşti un sentiment intim în acest fel, vei observa că sufletul tău învaţă să simtă, să se raporteze într-un mod nou, diferit, la mediul ambiant. Nu vei trăi doar experienţa pe care ţi-o aduce "viaţa reală", ci te vei simţi unit cu esenţa focului, prin propria voinţă, resimţind o afinitate în planul voinţei, şi orice prezenţă a focului va trezi în tine această afinitate.
Trebuie să te antrenezi în a simţi faptul că tu te găseşti în acest foc, căci el este voinţă activă, şi face parte din tine, la fel ca degetul tău.
2. Aerul În experienţa interioară a aerului, acesta este simţit ca şi curaj. Oriunde se mişcă aerul, unde suflă vântul, îl vei simţi în suflet sub formă de curaj, căci ceea ce percepi drept vânt, în natură, este curaj.
3. Apa este aparenţa exterioară a sentimentului. Acolo unde se manifestă sentimentul, acolo există, din punct de vedere interior, aceeaşi activitate ca în locurile în care se află apa în natură. Apa este sentiment.
4. Pământul Solidul este identic cu gândirea. În gândire viaţa se înţepeneşte, se congelează. Pământul este o densificare în plan fizic a gândirii, gândire materializată.
Când vei fi capabil să percepi prin meditaţie cele 4 idei :
1. Focul este voinţă activă, iar aparenţa sa exterioară nu este decât maya, iluzie,
2. Norii şi vânturile constituie aparenţa externă a manifestării curajului,
3. Apa este aparenţa manifestării unui sentiment omniprezent în natură,
4. În pământ se regăseşte ceea ce există în gândurile tale, atunci vei găsi calea care să îţi permită să recunoşti în tine însuţi procesul organic ce porneşte dinspre cap în jos.
Este un proces continuu de formare terestră, combinarea elementelor materiale
ale formaţiunii pământeşti care are greutate. Şi aceasta este esenţa gândirii.
Meditează acum la propria respiraţie. Vei simţi în ea elementul-aer încorporat circulaţiei, şi vei recunoaşte în acest element, şi în acţiunea a ceea ce este gazos în om, tot ceea ce, în activitatea umană, conduce spre lumea exterioară, pentru a se putea manifesta în ea. Încearcă să studiezi, prin manifestările din natură, cum se desfăşoară procesul-aer în om.
Apoi, vei recunoaşte cum tot ceea ce se petrece în elementul lichid, în organismul-apă al omului, cu mobilitatea sa internă, este locul în care vieţuieşte sentimentul, al cărui curs este când centrifug, când centripet.
Vei recunoaşte ceea ce caracterizează mişcarea aerului într-o mişcare rotită pe jumătate, îndreptată în sus, şi că ceea ce trăieşte în elementul lichid al omului îşi are mişcarea sa centrifugă şi centripetă, căutând pretutindeni să păstreze echilibrul.
Dacă observi ce face natura în exterior, vei putea percepe tranziţia spre ceea ce se petrece cu aceste elemente, în interiorul omului.
Condiţie : nu te opri la observaţia curentă,căci orice observaţie curentă te face să fii tu însuţi "pământ", te usucă, te durifică, şi te face să îţi pierzi întreaga mobilitate.

Meditaţia privind Lumea vegetală Dacă, în consideraţiile tale spirituale, nu eşti dispus să intri în detalii, nu veţi găsi drumul spre spiritual. Să nu credzi că prin visare sau dăruindu-te unor vagi inspiraţii, vei pătrunde în lumea spirituală. Spiritualul trebuie să fie cucerit prin orientarea eforturilor proprii cu cea mai mare seriozitate, în corelaţie cu ceea ce provine din lumea spirituală.
Lumea vegetală are multe lecţii, din care poţi asimila multe învăţături. Observând o plantă, oamenii îi examinează rădăcinile, tulpina, frunzele, floarea, cu pistilul şi staminele, sămânţa care se formează în ovar. Ei descriu ceea ce este vizibil la plantă, la fel cum ar descrie un obiect inert, lipsit de viaţă.
Mai poate fi caracterizat modul în care se fixează rădăcinile în solul din care ele extrag forţele fizice şi substanţele chimice, modul în care seva urcă în capilare, etc. Se consideră o eroare a relata despre dispunerea în spirală a frunzelor, şi nu se ştie că acest fapt se află într-o oarecare relaţie cu Cosmosul.
Sunt descrise florile, şi se vorbeşte despre forţe, cel mult atunci când sunt recunoscute culorile şi substanţele florilor multicolore, sau fecundarea.
Esenţa a ceea ce trebuie să fie sesizat, nu poate fi percepută în acest fel. Trebuie să fii conştient, studiind o plantă, că inserţia ei în sol, prin rădăcini îţi atrage atenţia asupra unui mister, că tulpina, cu frunzele ei, te conduce spre un alt mister, şi ceea ce se petrece în floare,la fel.
Cu rădăcina care se înfige în sol,existenţa vegetalului ia sfârşit în contact cu pământul, dar rădăcina nu ar primi nimic din la sol, dacă acesta nu ar fi supus influenţelor cosmice.
Ambianţa cosmică, căldura şi lumina solară, cu tot restul sistemului planetar care aparţine de Pământ, influenţează pământul, începând de la suprafaţă până la o anumită adâncime. Forţele trezite în substanţele terestre permit rădăcinii să se afle în pământ. Aceleaşi forţe care se activează în jurul rădăcinii le poţi regăsi în capul omenesc, ele având însă o natură complet diferită decât în pământ, în jurul rădăcinilor. Nu poţi înţelege acest lucru cu noţiunile oferite de ştiinţele naturii, din cauza haosului pe care ele l-au introdus în sufletul tău.
Este necesar să te adânceşti în substanţele exterioare, şi să simţi ceea ce se numea odinioară pământ, apă, aer, foc. Căci, gândindu-te la lumea înconjurătoare doar prin prisma observaţiilor oamenilor de ştiinţă, aceste elemente vor răm mereu ceva exterior. Tu te gândeşti că ocupi o anumită locaţie spaţio-temporală, şi în jurul tău se află aer format din oxigen, azot, şi alte gaze. Ceea ce te învaţă fiziologia şi chimia despre oxigen şi azot, o fac indirect. Fiziologia te învaţă că oxigenul se află în organism, dar tu nu-l simţi şi nu-l conştientizezi în interiorul tău. Ar trebui să ai experienţa lui vie în interiorul tău, şi să porneşti de la această experienţă, iar ceea ce poate fi simţit astfel, trebuie unit cu fiinţa umană în întregul ei, dacă vrei să pui aceasta în slujba organizării universale. Acest lucru îl faci când ai voinţa de a vindeca.
Printre cele patru elemente, pământ, apă, aer, foc, există unul a cărui experienţă poate face oricine : căldura, în sensul de calitate naturală. O simţi, prin senzaţia de cald şi frig, şi nu te situezi faţă de ea într-un mod atât de exterior ca faţă de aer, de oxigen sau azot.
Aceasta este o particularitate a vechii concepţii despre natură, de a te baza pe ceea ce poţi simţi integrându-te în ea, nu delimitându-te prin plasare în interior şi exterior.
Elementul foc este elementul a cărui experienţă o poţi face în modul cel mai nemijlocit.
Substanţa terestră este, de fapt, pentru rădăcină, ceea ce este căldura pentru capul uman.
Încearcă acum, reprezentându-ţi Pământul, să suprimi prin gândire ceea ce are el solid, elementul pământ, apoi elementul apă şi elementul aer pe care le conţine, şi imaginează-ţi că nu rămâne decât căldura, un fel de căldură pură.
Inversând ceea ce este sus cu ceea ce este jos, se obţine o opoziţie polară. Pe de o parte, îţi poţi reprezenta căldura liberă de celelalte elemente, inclusiv de elementul pământ, pe de altă parte, solul, a cărui căldură a plecat împreună cu rădăcina. Ceea ce într-o parte este rădăcina, elementul vegetal, în cealaltă este ceea ce iese din capul uman.

Poţi lua cunoştinţă de adevărata mişcare a Pământului, când meditezi la modul în care sunt ataşate frunzele de tulpină. O dată cu tulpina şi frunzele, te mişti împreună cu Pământul după Soare, aşa cum descrie sistemul lui Copernic, dar, în realitate, este o mişcare mult mai complicată.
Când îţi îndrepţi privirea spre ceea ce se efectuează în floare şi pistil, când participi la aceasta, simţi mişcarea Lunii în jurul Pământului.
Ansamblul mişcării planetelor ce înconjoară Pământul este simţit în plantă prin intermediul rădăcinii.
Mişcarea Pământului este simţită prin intermediul tulpinii şi al frunzelor.
Mişcarea Lunii, ceea ce este izolat, eliminat, este simţită în plantă prin intermediul formării seminţei.
Cine studiază plantele nu se poate emoţiona, acest lucru fiindu-i indiferent, din punct de vedere afectiv, nerezonând nimic în sufletul său. Dar atunci când abordezi plantele, şi prin intermediul omului, înveţi să cunoşti mişcările planetelor, mişcarea Pământului şi mişcarea Lunii, acest lucru nu va fi pentru tine ceva indiferent.
Oamenii de ştiinţă cred că sesizează realităţile în ceea ce e decupat şi descompus în bucăţi. Atunci când tu contemplezi un tablou, un cercetător ştiinţific, studiind şi el pictura, ar putea afirma că aceasta nu este, la urma urmei, altceva decât o impresie exterioară, apoi el ar putea să o scoată din ramă, să studieze prin diverse aparate, cu diverse raze, din ce substanţe este compus tabloul, ce gramaj au, ce fel de atomi există în aceste substanţe, etc. Omul de ştiinţă ar putea declara, în final, că tabloul este o pânză ţesută din fibre ale plantei X, tratată cu substanţele Y, Z, pe care a fost aplicată ulterior o combinaţie de substanţe A, B, C, D, în raporturile procentuale a, b, c, d, coloranţii 1, 2, 3, ...etc. Acesta este un fel de cunoaştere ştiinţifică.
Dacă vrei să înţelegi, însă, ceea ce reprezintă tabloul de fapt, semnificaţia sa, scopul şi rolul său în această lume, motivul pentru care a fost creat şi există, valoarea sa artistică, mesajul pe care îl transmite, ...atunci cunoaşterea ştiinţifică a compoziţiei sale nu te ajută cu nimic. Toate aceste informaţii se disimulează, oarecum, în dosul aparenţei fizice. Cercetarea tabloului, deci, trebuie să fie făcută pe altă cale, o cale introspectivă a imaginii compusă din substanţele folosite, o cale a gândirii, a meditaţiei, a analizei mentale. Imaginea trebuie să trezească în observator o reacţie sufletească, căci acesta este rolul tabloului, a unei lucrări de artă : impresionarea sufletului.
Extrapolând, îţi poate fi deosebit de util să adopţi atitudinea de a privi lumea înconjurătoare, şi întregul Univers, ca o măreată Lucrare, ca o operă de artă, ca o capodoperă. Privind prin această prismă Lumea, vei stabili noi raporturi cu ea, lăsând-o astfel să pătrundă în sufletul tău, şi prin această legătură creată îţi creezi o posibilitate reală de a înţelege mai bine şi mai corect cine eşti, ce eşti, şi unde te afli.
Dacă primeşti cele expuse ca pe o stimulare, vei înţelege faptul că meditaţiile vor trezi în interiorul tău diverse forţe de cunoaştere, chiar şi o cunoaştere medicală, ce va putea fi pusă în slujba vindecării tale şi a altora. Această meditaţie poate fi desfăşurată în modul descris la subiectul "Meditaţia asupra elementelor".

În om, doar ceea ce apare limitat printr-un contur, ce pare să aibă caracterul solidului, poate fi sesizat prin gândire.
La fel, în dosul aparenţei fizice a elementului lichid, spiritualul pe care încerci să-l sesizezi are caracterul sentimentului. Acest element afectiv trebuie examinat îndeaproape, căci, atunci când se vorbeşte de obicei despre afectivitate, este avut în vedere sentimentul subiectiv pe care îl încearcă oamenii prin intermediul constituţiei lor corporal-sufleteşti. Dar sentimentul nu este doar ceea ce simţi în mod nemijlocit, ci are şi un rol edificator.
Organismul-apă, ca formă particulară a elementului fluid universal al Cosmosului, conţine deja, în esenţa sa, elementul afectiv. Trebuie să realizezi că ceea ce acţionează în organismul-apă, acest impuls eteric, trebuie să fie, de asemenea, obiect al cunoaşterii, dar el nu poate fi sesizat ca un obiect exterior omului, căci tot ceea ce se prezintă ca substanţă sau proces, în interiorul organismului, se modifică faţă de ceea ce ele sunt în exterior.
Trebuie să fii conştient că forţele de cunoaştere aplicate lumii fizice exterioare, sunt improprii înţelegerii, din momentul în care abordezi organismul-apă, studiind ceea ce circulă în mod fluid în organism.
Este imposibil să cunoşti organismul uman doar prin percepţie senzorială şi gândire. Gândirea şi percepţia senzorială nu te informează decât despre părţile cu contururi precise ale organismului.
Ceea ce este circulaţie, ceea ce este fluid în om, poate fi sesizat doar prin imaginaţie.
O dată cu vechea imaginaţie instinctivă s-a pierdut şi concepţia despre omul lichid. Acest mod de a percepe lucrurile va fi redobândit doar prin recucerirea conştientă a imaginaţiei.
Când omul s-a cristalizat în schelet, nişte gânduri cosmice au ţesut în el. Şi organele strict delimitate sunt ţesute din gânduri, în măsura în care ele au fost supuse aceloraşi forţe ca şi sistemul osos.
În sens fizic, doar elaborarea osoasă se realizează în maniera gândurilor, celelalte organe net delimitate sunt edificate din eteric. Dar, prin faptul că au contururi precise, ele sunt structurate în maniera gândurilor.
Ceea ce te învaţă fiziologia şi patologia despre structura umană, este de resortul gândirii. Dar gândirea nu este decât unul din elementele organizării umane, care rămâne izolat dacă nu te ridici la imaginaţie. Imaginaţia te conduce spre organismul-apă şi spre modul în care se formează muşchiul pe baza lichidului. Această unire a muşchiului,
aparent solid, cu sângele, te conduce de la sistemul osos spre sistemul sanguin, şi devine atunci necesar să recurgi la imaginaţie pentru a înţelege omul.
Gândirea, deoarece se sprijină pe percepţia senzorială, nu poate sesiza decât sistemul osos, iar tot ceea ce poate fi spus despre om datorită gândirii, nu este decât fantezie. Când te înalţi la imaginaţie, abordezi organismul-apă în maniera în care acesta se avântă în sistemul muscular. Nu e posibil să înţelegi esenţa muşchiului decât prin imaginaţie.
Când foloseşti gândirea, eşti constrâns să-i aplici legile, şi aceste legi sunt cele ale mecanicii.
Trebuie să pui în lucrare statica şi dinamica, şi acest lucru nu e posibil decât pentru sistemul osos. Statica şi dinamica nu se pot aplica sistemului muscular.
Niciodată nu vei putea aborda muşchiul cu ajutorul gândirii, devenind necesar să treci la un mod de cunoaştere care să lase în urmă legile mecanicii, trebuind să sesizezi ansamblul configuraţiei musculare prin imaginaţie, din care forţa de greutate obişnuită este absentă. Din momentul pătrunderii în domeniul fluidelor, eşti în prezenţa unor forţe ascendente, şi ceea ce realizezi cu forţele eterice nu se îndeplineşte în virtutea forţei de greutate, ci în virtutea a ceea ce, în mare parte, o învinge !
Abordând sistemul muscular, trebuie să aplici un mod de cunoaştere diferit -imaginaţia. Sistemul muscular rămâne de neînţeles pentru cel care nu vede că formele sale sunt realizate pe alte căi decât acelea ale sistemului osos, că el rezultă, într-un fel, din "coagularea" sângelui. Termenul de “coagulare” este la fel de impropriu ca şi acela de "cristalizare" folosit mai înainte, dar sub formă de comparaţie este exact.
Configuraţiile musculare trebuie să fie moi, pentru a fi capabile de transformare. Iar esenţa imaginaţiei constă în faptul de a trebui să cedeze pretutindeni, şi de a-şi împresura substanţa pe parcursul metamorfozei ei. Este ceea ce posedă muşchiul, care trăieşte în metamorfoză. Muşchiul are plasticitatea imaginilor, nu a gândurilor, a imaginaţiei tale, ale cărei metamorfoze le urmează interiorul tău mobil.
Astfel, scheletul te introduce în domeniul solidului, al omului pământesc, şi muşchiul în domeniul omului lichid, fluid.