Identitatea Spiritelor

Dovezi posibile de identitate - Problema identităţii spiritelor este una dintre cele mai controversate, chiar şi printre adepţii spiritismului, şi acestea pentru că spiritele nu ne aduc un act de notorietate şi ştim cu câtă uşurinţă unele dintre ele iau nume de împrumut. De aceea, după obsesie, aceasta este una dintre cele mai mari dificultăţi ale spiritismului practic; în rest, în multe cazuri, identitatea absolută este o problemă secundară şi fără importanţă reală.
Identitatea spiritului personajelor din vechime este cel mai greu de constatat, ba uneori este chiar imposibil, fiind nevoiţi să ne limităm la o apreciere pur morală.
Spiritele sunt judecate, ca şi oamenii, după limbajul lor. Dacă un spirit se prezintă, de exemplu, sub numele unui mare savant, şi spune trivialităţi şi lucruri puerile, atunci e cât se poate de sigur că nu poate fi el; dar, dacă spune doar lucruri demne de caracterul marelui savant, atunci există, dacă nu o dovadă materială, cel puţin probabilitatea morală că ar putea fi el. Mai ales în astfel de cazuri identitatea reală este doar accesorie; din moment ce spiritul spune doar lucruri bune, nu are importanţă sub ce nume ni le transmite.
Poate se va obiecta că spiritul care ar lua un nume presupus, chiar pentru a spune lucruri bune, ar comite totuşi o înşelătorie şi, în consecinţă, nu poate să fie un spirit bun. Aici este vorba de nuanţe destul de greu de sesizat şi pe care le vom dezvolta.
Pe măsură ce spiritele se purifică şi se ridică în ierahie, caracterele distinctive ale personalităţii lor dispar într-un fel în uniformitatea perfecţiunii, totuşi, îşi păstrează individualitatea; aşa se întâmplă cu spiritele superioare şi cu spiritele pure. În această poziţie, numele pe care îl aveau pe pământ, în una dintre miile de existenţe corporale efemere prin care au trecut, este un lucru neînsemnat.
Spiritele sunt atrase unele spre altele prin similitudinea calităţilor lor şi că formează astfel grupuri sau familii simpatice. Pe de altă parte, dacă luăm în considerare numărul imens de spirite care, de la începutul timpurilor, au ajuns probabil în primele rânduri şi dacă îl comparăm cu numărul atât de restrâns al oamenilor care au lăsat un nume mare pe pământ, vom înţelege că, dintre spiritele superioare care pot comunica, cele mai multe probabil că nu au nume pentru noi. Dar, pentru că nouă ne trebuie nume ca să ne fixăm ideile, pot să-l ia pe cel al personajului cunoscut a cărui natură se identifică cel mai bine cu a lor. Astfel, îngerii noştri păzitori se fac cunoscuţi de cele mai multe ori sub numele unuia dintre sfinţii pe care îi venerăm şi, în general, sub numele aceluia pentru care avem cea mai mare simpatie. De aici rezultă faptul că, dacă îngerul păzitor al unei persoane se dă drept Sfântul Petru, de exemplu, nu există nici o dovadă materială că este chiar apostolul cu acest nume; poate fi, după cum poate să fie cel al unui spirit cu totul necunoscut, dar din familia de spirite din care face parte şi Sfântul Petru. Şi mai rezultă că, indiferent de numele sub care ne invocăm îngerul păzitor, va veni la apelul adresat, deoarece este atras de gândire, numele fiindu-i indiferent.
La fel se întâmplă de fiecare dată când un spirit superior comunică spontan sub numele unui personaj cunoscut. Nimic nu dovedeşte că este exact spiritul acestui personaj; dar, dacă nu spune nimic care să dezmintă elevaţia caracterului acestuia din urmă, există prezumţia că el este, şi, în toate cazurile, putem să ne spunem că, dacă nu e el, probabil că este un spirit de acelaşi grad sau poate fi trimis de el. Pe scurt, problema numelui este secundară, numele putând fi considerat ca un simplu indiciu al rangului pe care îl ocupă spiritul pe scara spiritistă.
Poziţia este cu totul alta când un spirit de un ordin inferior împrumută un nume respectabil ca să confere credibilitate vorbelor sale, iar acest caz este atât de frecvent, încât e tare greu să ne ferim de aceste substituiri. Folosindu-se de astfel de nume de împrumut şi cu ajutorul mai ales al fascinaţiei, unele spirite, mai mult orgolioase decât instruite, încearcă să acrediteze ideile cele mai ridicole.
Prin urmare, problema identităţii este, după cum am spus, aproape indiferentă când este vorba de instrucţiuni generale, deoarece cele mai bune spirite pot să se substituie unele altora fără consecinţe. Spiritele superioare formează, ca să spunem aşa, un colectiv, ale cărui individualităţi ne sunt, cu puţine excepţii, complet necunoscute. Dar nu ne interesează persoana, ci învăţătura lor. Or, din moment ce această învăţătură este bună, are prea puţină importanţă că persoanacare o transmite se numeşte Petru sau Pavel; îl judecăm după calitatea sa, nu după nume. Dacă un vin e prost, nu eticheta îl face mai bun. La fel stau însă lucrurile în cadrul comunicărilor intime, pentru că individul, persoana lui ne interesează şi, în această împrejurare, vrem în mod îndreptăţit să ne asigurăm că spiritul care a răspuns la apelul nostru este cu adevărat cel pe care l-am dorit.
Identitatea este mult mai uşor de constatat când este vorba de spirite contemporane, cărora le cunoaştem caracterul şi obiceiurile, pentru că se fac recunoscuţi tocmai prin aceste obiceiuri, pe care încă nu au avut timp să le piardă, şi să spunem imediat că acesta este unul dintre semnele cele mai sigure de identitate. Desigur, spiritul poate să prezinte dovezi despre cererea care i se face, dar o face doar dacă îi convine, şi, în general, această cerere îl ofensează; de aceea, trebuie s-o evităm. Părăsindu-şi corpul, spiritul nu s-a dezbărat de susceptibilitate şi se simte ofensat de orice întrebare având drept scop punerea lui la încercare. Dacă ar fi în viată, nu am avea curajul să-i punem această întrebare din bună-cuviinţă; atunci de ce nu l-am respecta la fel şi după moarte? Dacă un om intră într-un salon şi îşi spune numele, ne ducem imediat la el să-i cerem să dovedească faptul că este acel cineva arătându-şi titlurile, sub pretextul că există impostori? Acest om ar avea, bineînţeles, dreptul să-i amintească celui care îi pune întrebări de regulile bunei-cuviinţe. Exact asta fac şi spiritele nerăspunzând sau retrăgându-se.
În timp ce spiritele refuză să răspundă la întrebările puerile şi ciudate pe care ne-ar fi jenă să le adresăm persoanei lor în viaţă, ele însele dau deseori, spontan, dovezi de netăgăduit ale identităţii lor, prin caracterul lor care se dezvăluie prin limbaj, prin folosirea unor cuvinte care le erau familiare, prin citarea unor fapte, unor particularităţi din viaţa lor uneori necunoscute celor de faţă şi a căror exactitate a putut să fie verificată. Dovezile de identitate reies şi dintr-o mulţime de împrejurări neprevăzute care nu apar întotdeauna de la început, ci pe parcursul discuţiilor. Aşadar, se cuvine să fie aşteptate, fără a le provoca, observându-le cu grijă pe toate acelea care pot să decurgă din natura comunicărilor.
Un mijloc folosit uneori cu succes pentru a ne asigura de identitate, când spiritul care comunică este suspect, constă în a-l face să spună că e într-adevăr cel care pretinde că este, în numele Domnului atotputernic. Se întâmplă deseori ca spiritul care a luat un nume care nu e al lui să dea înapoi în faţa unui sacrilegiu şi, după ce a început să scrie Afirm m numele..., să se oprească şi să traseze, cu furie, linii fără nici o semnificaţie sau să rupă creionul. Dacă e mai ipocrit, eludează problema printr-o restricţie mentală, scriind, de exemplu: certific că spun adevărul. Sau: Atest, în numele Domnului, că eu sunt cel care îţi vorbesc etc. Dar există unele care nu sunt chiar atât de scrupuloase şi jură orice. Unul dintre ele a comunicat unui medium spunând că este Dumnezeu, iar mediumul, foarte onorat de o favoare atât de mare, îl crezuse fără ezitare. Evocat pe nume, nu a îndrăznit să-şi susţină impostura şi a spus: „Nu sunt Dumnezeu, dar sunt fiul lui - Atunci, eşti lisus? Lucrul nu e deloc probabil, deoarece lisus este mult prea sus ca să folosească un subterfugiu. Aşadar, îndrăzneşti să afirmi, în numele Domnului, că eşti Hristos? - Nu spun că sunt lisus; spun că sunt fiul Domnului, pentru că sunt una dintre creaturile lui”.
De aici trebuie să conchidem că refuzul unui spirit de a-şi afirma identitatea în numele Domnului constituie întotdeauna o dovadă vădită că numele pe care şi l-a luat nu este al lui, şi că afirmaţia este doar o presupunere, nu o dovadă sigură.
De asemenea, putem considera printre dovezile de identitate similitudinea scrisului şi a semnăturii, dar, deşi nu le este dat tuturor mediumilor să obţină un astfel de rezultat, acest lucru nu este întotdeauna o garanţie suficientă, în lumea spiritelor există falsificatori ca şi în lumea noastră; aşadar, este doar o presupunere de identitate care nu dobândeşte valoare decât prin împrejurările care o însoţesc. La fel stau lucrurile şi cu toate semnele materiale pe care unii le consideră talismane inimitabile de către spiritele mincinoase. Pentru cele care îndrăznesc să mintă în numele Domnului sau să contrafacă o semnătură, un semn material oarecare nu poate să prezinte un obstacol mai mare. Cea mai bună dintre toate dovezile de identitate o constituie limbajul şi împrejurările fortuite.
Se va spune că, dacă spiritul poate să imite o semnătură, poate la fel de bine să imite limbajul. Este adevărat. Unul dintre ele îşi atribuia în mod neruşinat numele lui Hristos şi, ca să înşele, simula stilul evanghelic repetând tot timpul aceste cuvinte binecunoscute: "Adevărat vă spun vouă". Dar când studiezi ansamblul, când scrutezi fondul gândirii, impactul expresiilor, când alături de maxime frumoase despre caritate vezi recomandări puerile şi ridicole, ar trebui să fii fascinat ca să te poţi înşela.
Unele părţi ale formei materiale a limbajului pot să fie imitate, dar nu şi gândirea. Niciodată un ignorant nu va imita adevărata cunoaştere şi niciodată viciul nu va imita adevărata virtute, întotdeauna se va da de gol undeva, şi, atunci, mediumul şi evocatorul au nevoie de întreaga lor perspicacitate, de toată judecata ca să despartă adevărul de minciună. Trebuie să se convingă că spiritele perverse sunt în stare de toate şiretlicurile şi că, dacă numele anunţat este important, suspiciunea trebuie să fie cu atât mai mare. Multi mediumi au avut comunicări apocrife semnate lisus, Maria sau un sfânt venerat !
Distincţia între spiritele bune şi cele rele
Dacă identitatea absolută a spiritelor este, în multe cazuri, o problemă accesorie şi lipsită de importanţă, nu la fel stau lucrurile în ceea ce priveşte distincţia între spiritele bune şi cele rele; individualitatea lor poate să ne fie indiferentă, dar calitatea lor, niciodată. În cazul tuturor comunicărilor instructive, întreaga atenţie trebuie să se concentreze asupra acestui punct, pentru că numai el ne poate da măsura încrederii pe care o putem acorda spiritului care se manifestă, indiferent de numele sub care o face. Spiritul care se manifestă este bun sau rău ? Cărei trepte a scării spiritiste aparţine el? Aceasta este problema esenţială.
Judecăm spiritele aşa cum judecăm oamenii, după limbaj. Să presupunem că un om primeşte douăzeci de scrisori de la persoane necunoscute. După stil, gândire şi o mulţime de semne le va judeca pe cele care sunt instruite sau ignorante, amabile sau prost-crescute, superficiale, profunde, frivole, orgolioase, serioase, uşuratice, sentimentale etc. La fel şi cu spiritele. Trebuie să le considerăm ca nişte corespondenţi pe care nu i-am văzut niciodată şi să ne întrebăm ce credem despre ştiinţa şi caracterul unui om care ar spune sau ar scrie astfel de lucruri. Putem fixa ca regulă invariabilă şi fără excepţie: limbajul spiritelor reflectă întotdeauna gradul lor de elevaţie. Spiritele cu adevărat superioare nu doar că spun numai lucruri bune, dar o spun în termeni care exclud în mod absolut orice trivialitate. Oricât de bune ar fi aceste lucruri, dacă sunt umbrite de o singură expresie cu iz de josnicie, atunci acesta este un semn indubitabil de inferioritate, cu atât mai mult dacă ansamblul comunicării lezează buna-cuviinţă prin grosolănia ei. Limbajul îşi dezvăluie aproape întotdeauna originea, fie prin gândirea pe care o exprimă, fie prin formă, iar atunci când un spirit ar dori să ne înşele în privinţa pretinsei sale superiorităţi, este de ajuns să conversezi un timp cu el ca să-l evaluezi.
Bunătatea şi bunăvoinţa sunt atribute esenţiale ale spiritelor pure. Ele nu au ură nici faţă de oameni, nici faţă de alte spirite; deplâng slăbiciunile, critică greşelile, dar întotdeauna cu moderaţie, fără animozitate sau venin. Dacă admitem că spiritele cu adevărat bune nu pot să vrea decât binele şi nu pot să spună decât lucruri bune, atunci vom trage concluzia că tot ceea ce vădeşte în limbajul spiritelor o lipsă de bunătate şi de bunăvoinţă nu poate să provină de la un spirit bun.
Inteligenţa este departe de a fi un semn sigur de superioritate, deoarece inteligenţa şi morala nu merg întotdeauna braţ la braţ. Un spirit poate să fie bun, binevoitor şi să aibă cunoştinţe limitate, în timp ce un spirit inteligent şi instruit poate să fie mult inferior în privinţa moralităţii.
În general, se crede că, dacă punem întrebări spiritului unui om care a fost foarte instruit într-o specialitate pe pământ, vom obţine mai sigur adevărul; e logic şi totuşi nu-i întotdeauna adevărat. Experienţa demonstrează că cei foarte învăţaţi, ca şi ceilalţi oameni, mai ales cei care au părăsit pământul de puţin timp, sunt încă dominaţi de prejudecăţile vieţii corporale. Aşadar, se poate întâmpla ca, sub influenţa ideilor avute în timpul vieţii şi din care şi-au făcut un titlu de glorie, să vadă mai puţin clar decât credem noi. Nu amintim acest principiu ca o regulă, nici pe departe; spunem doar că lucrul acesta se întâlneşte şi că, în consecinţă, ştiinţa lor umană nu este întotdeauna o dovadă a infailibilităţii lor ca spirite.
Supunând toate comunicările unui examen scrupulos, scrutând şi analizând gândirea şi expresiile aşa cum o facem când este vorba de a judeca o lucrare literară, respingând fără ezitare tot ceea ce păcătuieşte prin logică şi bun-simţ, tot ceea ce dezminte caracterul spiritului care se consideră că se manifestă, descurajăm spiritele înşelătoare, care se retrag în cele din urmă, după ce se conving că nu pot să ne înşele.
Repetăm, acest mijloc este singurul, dar e infailibil, pentru că nu există comunicare rea care să poată rezista unei critici riguroase. Spiritele bune nu se simt ofensate niciodată, deoarece ele însele îl recomandă şi pentru că nu au de ce se teme de această examinare; spiritele rele se supără şi renunţă, pentru că au totul de pierdut şi prin asta dovedesc ceea ce sunt.
În această privinţă, iată sfatul dat de Sfântul Ludovic:
„Indiferent de încrederea legitimă pe care v-o inspiră spiritele care comunică cu voi, există o recomandare pe care o tot repetăm şi pe care ar trebui s-o aveţi permanent în minte când vă dedaţi studiilor voastre: să chibzuiţi cu maturitate, să supuneţi controlului raţiunii celei mai severe orice comunicare pe care o primiţi; să nu neglijaţi, când ceva vi se pare suspect, îndoielnic sau obscur, să cereţi explicaţiile necesare ca să vă lămuriţi”.
Mijloacele de recunoaştere a calităţii spiritelor pot fi rezumate în principiile următoare:
1.Nu există alt criteriu pentru a discerne valoarea unui spirit decât bunul-simţ. Orice formulă oferită în acest scop chiar de spirite este absurdă şi nu poate să provină de la spirite superioare.
2.Judecăm spiritele după limbajul şi acţiunile lor. Acţiunile spiritelor sunt sentimentele pe care le inspiră şi sfaturile pe care le dau.
3.Fiind admis că spiritele bune nu pot să spună şi să facă decât bine, tot ceea ce e rău nu poate veni de la un spirit bun.
4.Spiritele superioare au un limbaj întotdeauna demn, nobil, elevat, neamestecat cu trivialităţi; spun totul cu simplitate şi modestie, nu se laudă niciodată, nu fac niciodată paradă de cunoştinţele lor, nici de poziţia lor printre celelalte. Limbajul spiritelor inferioare sau vulgare are întotdeauna ceva din pasiunile omeneşti; orice expresie care frizează josnicia, îngâmfarea, aroganţa, lăudăroşenia, arţagul constituie un indiciu caracteristic de inferioritate sau de înşelătorie dacă spiritul se prezintă sub un nume respectabil şi venerat.
5.Nu trebuie să judecăm spiritele după forma materială şi corectitudinea stilului, ci să-i sondăm sensul intim, să examinăm cuvintele lor, să le cântărim la rece, matur. Orice abatere de la logică, de la raţiune şi de la înţelepciune nu poate lăsa nici o îndoială asupra originii lor, indiferent de numele pe care şi-l atribuie spiritul (nr. 224).
6.Limbajul spiritelor elevate este întotdeauna identic, dacă nu în privinţa formei, cel puţin a fondului. Gândurile sunt aceleaşi, indiferent de timp şi de loc; ele pot fi mai mult sau mai puţin dezvoltate, în funcţie de împrejurările, nevoile şi facilităţile de comunicare, dar nu vor fi contradictorii. Dacă două comunicări cu acelaşi nume sunt opuse una alteia, una dintre ele este evident apocrifă şi cea adevărată va fi aceea în care NIMIC nu dezminte caracterul cunoscut al personajului, între două comunicări semnate, de exemplu, de Sfântul Vincent de Paul, dintre care una predică unirea şi caritatea, iar cealaltă ar avea tendinţa să semene discordie, nu există persoană cu judecată care să se poată înşela.
7.Spiritele bune spun doar ceea ce ştiu; nu vorbesc sau îşi mărturisesc ignoranţa când e vorba de ceva ce nu cunosc. Cele rele vorbesc despre toate cu siguranţă, fără să le pese de adevăr. Orice erezie ştiinţifică notorie, orice principii care şochează bunul-simţ indică înşelătoria dacă spiritul se prezintă un spirit luminat.
8.Spiritele uşuratice se mai pot recunoaşte după uşurinţa cu care prezic viitorul şi precizează fapte materiale pe care nu ne este dat să le cunoaştem. Spiritele bune pot să ne facă să presimţim lucrurile viitoare când această cunoaştere poate fi utilă, dar nu precizează niciodată date; anunţarea oricărui eveniment la o dată fixă constituie indiciul unei mistificări.
9. Spiritele superioare se exprimă simplu, fără prolixitate; stilul lor este concis, fără să excludă poezia ideilor şi expresiilor, clar, inteligibil pentru toţi şi nu cere eforturi ca să fie înţeles. Stăpânesc arta de a spune multe lucruri în puţine cuvinte, deoarece fiecare cuvânt are impactul lui. Spiritele inferioare sau fals instruite ascund sub lăudăroşenie şi emfază golul gândurilor. Limbajul lor este deseori pretenţios, ridicol sau obscur străduindu-se să pară profund.
10.Spiritele bune nu comandă niciodată: nu se impun, sfătuiesc şi, dacă nu sunt ascultate, se retrag. Spiritele rele sunt poruncitoare; dau ordine, vor să fie ascultate şi nu pleacă. Orice spirit care se impune îşi trădează originea. Ele sunt exclusive şi absolute în opiniile lor şi pretind că numai ele au privilegiul adevărului. Pretind o credinţă oarbă şi nu fac deloc apel la raţiune, deoarece ştiu că raţiunea le-ar demasca.
11.Spiritele bune nu măgulesc; aprobă când facem ceva bun, dar întotdeauna cu rezervă. Spiritele rele fac elogii exagerate, stimulează orgoliul şi vanitatea în timp ce predică smerenia şi încearcă să exacerbeze importanta personală a celor pe care vrea să-i capteze.
12.Spiritele superioare sunt mai presus de puerilităţile formei în toate privinţele. Numai spiritele vulgare pot să acorde importanţă unor detalii meschine, incompatibile cu ideile cu adevărat elevate. Orice prescripţie meticuloasă este un semn sigur de inferioritate şi de înşelătorie din partea unui spirit care a luat un nume impozant.
13.Trebuie să ne ferim de numele bizare şi ridicole pe care le iau unele care vor să devină credibile; ar fi mai mult decât absurd să luăm în serios astfel de nume.
14.Trebuie să ne ferim şi de spiritele care se prezintă prea uşor sub nume extrem de venerate şi să nu le acceptăm vorbele decât cu cea mai mare rezervă. Tocmai aici este indispensabil un control sever, deoarece aceasta este deseori masca pe care o iau ca să ne facă să credem în pretinse relaţii intime cu spirite ieşite din comun. Prin acest mijloc, măgulesc vanitatea mediumului şi profită pentru a-i induce deseori demersuri regretabile sau ridicole.
15.Spiritele bune sunt foarte scrupuloase în privinţa demersurilor pe care le pot recomanda, în toate cazurile, nu au niciodată decât un scop serios şi eminamente util. Prin urmare, trebuie să considerăm suspecte pe acelea care nu ar avea acest caracter sau ar fi condamnate de raţiune şi ar trebui să reflectăm bine înainte de a le întreprinde, deoarece ne putem expune unor mistificări neplăcute.
16.Spiritele bune se mai pot recunoaşte şi după rezerva prudentă în privinţa tuturor lucrurilor care pot să compromită; nu le place să dezvăluie răul. Spiritele uşuratice sau răuvoitoare se complac în a-l scoate în evidenţă, în timp ce spiritele bune încearcă să atenueze greşelile şi predică indulgenţa, cele rele le exagerează şi stârnesc zâzanie prin insinuări perfide.
17.Spiritele bune nu recomandă decât binele. Orice maximă, orice sfat care nu este strict conform cu pura caritate evanghelică nu pot să provină de la spirite bune.
18.Spiritele bune nu sfătuiesc niciodată decât lucruri perfect raţionale; orice recomandare care s-ar depărta de linia dreaptă a bunului-simt sau a legilor imuabile ale naturii indică un spirit limitat şi, în consecinţă, prea puţin demn de încredere.
19.Spiritele rele sau imperfecte se mai trădează şi prin semne materiale în privinţa cărora nu ar trebui să ne înşelăm. Acţiunea lor asupra mediumului este uneori violentă şi le provoacă mişcări bruşte şi sacadate, o agitaţie febrilă şi convulsivă, care contrastează cu blândeţea şi calmul spiritelor bune.
20.Spiritele imperfecte profită deseori de mijloacele de comunicare de care dispun ca să dea sfaturi perfide; stârnesc neîncrederea şi animozitatea contra celor care îi sunt antipatici, ţinta lor constituind-o uneori cei care le demască imposturile.
Oamenii slabi sunt ţinta lor ca să-i îndemne la rău. Folosind rând pe rând sofisme, sarcasme, injurii şi chiar semne materiale ale puterii lor oculte ca să convingă mai bine, ele încearcă să-i abată de la calea adevărului.
21.Spiritele oamenilor care au avut pe pământ o preocupare unică, materială sau morală, dacă nu sunt desprinse de influenţa materiei, sunt încă dominate de ideile pământeşti şi poartă cu ele o parte din prejudecăţile, predilecţiile şi chiar maniile avute în timpul vieţii. Lucru care se poate recunoaşte uşor după limbaj.
22. Cunoştinţele pe care unele spirite pretind deseori că le au cu un fel de obstinaţie nu constituie un semn al superiorităţii lor. Inalterabila puritate a sentimentelor morale este în această privinţă adevărata piatră de încercare.
23. Nu este de ajuns să pui întrebări unui medium ca să cunoşti adevărul, înainte de orice, trebuie să ştim cui ne adresăm, deoarece spiritele inferioare, ele însele ignorante, tratează cu frivolitate cele mai serioase întrebări.
Şi nu este de ajuns ca un spirit să fi fost un om mare pe pământ ca să aibă în lumea spiritistă amintirea cunoştinţelor sale. Numai virtutea poate, purificându-l, să-l apropie de Dumnezeu şi să-i extindă cunoştinţele.
24.Spiritele superioare fac glume fine şi ironice, dar niciodată triviale. Spiritele zeflemitoare, care nu sunt grosolane, folosesc satira muşcătoare deseori plină de apropouri.
25.Studiind cu grijă caracterul spiritelor care se prezintă, mai ales din punct de vedere moral, vom recunoaşte natura şi gradul de încredere pe care li-l putem acorda. Bunul-simţ nu ne-ar putea înşela.
26.Pentru a judeca spiritele, ca şi pentru a judeca oamenii, trebuie mai întâi să ştii să te judeci pe tine însuţi. Din păcate, există mulţi oameni care consideră părerea personală un mijloc de măsurare exclusivă a tot ceea ce e bun sau rău, adevărat sau fals; tot ceea ce le contrazice felul de a vedea, ideile, sistemul pe care l-au conceput şi adoptat este rău în ochii lor. Acestor oameni le lipseşte, evident, prima calitate pentru o apreciere corectă: rectitudinea judecăţii. Dar nu au nici o îndoială şi acesta este defectul care ne iluzionează cel mai mult.
Toate aceste indicaţii decurg din experienţa şi învăţătura transmise de spirite; le vom completa chiar cu răspunsurile date de ele despre punctele cele mai importante.

Se poate recunoaşte caracterul superior sau inferior al spiritelor, după limbaj, aşa cum deosebim un zăpăcit de un om cu judecată. Spiritele superioare nu se contrazic niciodată şi spun doar lucruri bune; ele vor doar binele: este preocuparea lor.
Spiritele inferioare sunt încă dominate de ideile materiale; în spusele lor se simte ignoranţa şi imperfecţiunea lor. Numai spiritelor superioare le este dat să cunoască toate lucrurile şi să le judece fără patimă.
Ştiinţa la spirite nu este întotdeauna un semn sigur al elevaţiei, pentru că, dacă mai sunt sub influenţa materiei, ar putea avea viciile şi prejudecăţile umane, în lumea terestra există oameni exagerat de geloşi şi de orgolioşi. Credeţi că imediat ce o părăsesc pierd aceste defecte? După plecarea din viaţă, mai ales la cei care au avut pasiuni bine precizate, stăruie un fel de atmosferă care îi învăluie şi le menţine toate aceste lucruri rele.
Aceste spirite pe jumătate imperfecte sunt mai de temut decât spiritele rele, deoarece cele mai multe îmbină viclenia şi orgoliul cu inteligenţa. Prin pretinsa lor ştiinţă, se impun oamenilor simpli şi ignoranţilor, care le acceptă fără control teoriile absurde şi mincinoase. Chiar dacă aceste teorii nu pot să prevaleze în faţa adevărului, fac totuşi un rău momentan, deoarece împiedică înaintarea spiritismului şi mediumii se lasă uşor înşelaţi în privinţa valorii a ceea ce le este comunicat, în această privinţă, spiritiştii luminaţi şi mediumii trebuie să facă un studiu foarte atent, ca să poată deosebi adevărul de minciună.
Toate numele de sfinţi şi de personaje cunoscute nu ar fi de ajuns ca să furnizeze un protector fiecărui om; printre spirite, puţine au un nume cunoscut pe pământ; de aceea, nici nu-şi dau nume. Dar, de cele mai multe ori, voi vreţi un nume şi, ca să vă mulţumească, iau numele unui om pe care îl cunoaşteţi şi îl respectaţi.
Acest nume de împrumut ar fi o înşelătorie din partea unui spirit rău, care ar dori să vă înşele. Dar atunci când este pentru un bine, Dumnezeu permite să fie astfel între spirite de acelaşi ordin, deoarece există între ele solidaritate şi similitudine de gândire.
Astfel, când un spirit protector spune că este, de exemplu, Sfântul Pavel, nu este deloc sigur că e chiar spiritul sau sufletul apostolului cu acest nume, pentru că veţi găsi mii de persoane cărora li s-a spus că îngerul lor păzitor este Sfântul Pavel sau altul. Dar ce importanţă are pentru voi dacă spiritul care vă protejează este la fel de elevat ca Sfântul Pavel? Vă trebuie un nume, şi ele iau unul ca să poată fi chemate şi recunoscute, aşa cum primiţi nume la botez ca să vă deosebiţi de ceilalţi membri ai familiei. Ar putea la fel de bine să ia numele arhanghelului Rafael, Sfântului Mihail etc, fără vreo consecinţă, în rest, cu cât un spirit este mai elevat, cu atât raza lui de acţiune e mai mare. Un spirit protector de un ordin superior poate să aibă sub tutelă sute de încarnaţi. La voi, pe pământ, aveţi notari care se ocupă de afacerile a o sută sau două sute de familii; de ce noi am fi, spiritual vorbind, mai puţin apţi să conducem moral oamenii ?
Spiritele care comunică iau atât de des nume de sfinţi, deoarece se identifică cu obiceiurile celor cu care vorbesc şi iau nume care sunt de natură să facă asupra omului cea mai mare impresie în virtutea credinţelor sale.
Spiritele superioare evocate vin în persoană, dacă pot, dar, dacă spiritul nu poate să vină, atunci va răspunde trimisul lui. Spiritele superioare ştiu cui să încredinţeze sarcina de a le înlocui. De altfel, cu cât spiritele sunt mai elevate, cu atât mai mult se confundă într-o gândire comună, astfel încât, pentru ele, personalitatea constituie un lucru indiferent şi ar trebui şi pentru voi să fie la fel. Chiar credeţi că nu există în lume spirite superioare în stare să vă instruiască decât cele pe care le-aţi cunoscut pe pământ? Sunteţi atât de înclinaţi să vă consideraţi singurii din univers, încât credeţi că în afara lumii voastre nu mai există nimic. Chiar semănaţi cu acei sălbatici care nu şi-au părăsit insula şi care cred că ea e toată lumea.
Spiritele inferioare care-şi iau nume respectabile, ca să inducă în eroare prin maxime uneori perverse, nu o fac cu permisiunea lor celor superioare. Aşa se intampla si intre oameni. Cei care înşală astfel vor fi pedepsiţi şi pedeapsa va fi proporţională cu gravitatea imposturii. De altfel, dacă nu aţi fi imperfecţi, aţi avea în jur doar spirite bune, iar dacă v-aţi înşelat, ar trebui să fiţi supăraţi pe voi înşivă. Dumnezeu permite să fie astfel ca să vă pună la încercare perseverenţa şi judecata şi să învăţaţi să deosebiţi adevărul de fals. Dacă nu o faceţi, înseamnă că nu sunteţi destul de elevaţi şi aveţi încă nevoie de lecţiile experienţei.
Spiritele puţin avansate, dar animate de intenţii bune şi de dorinţa de a progresa,nu sunt trimise ca să înlocuiască un spirit superior, pentru a le oferi ocazia să exerseze învăţătura. Niciodată în marile centre,referitor la centrele serioase, şi în cazul unei învăţături generale. Cele care pretind acest lucru o fac de capul lor şi, după cum spuneţi, ca să exerseze. De aceea, comunicările lor, deşi bune, poartă întotdeauna urma caracterului lor inferior. Când sunt trimise, sunt trimise doar pentru comunicări prea puţin importante şi pentru cele pe care le putem numi personale.
Comunicările spiritiste ridicole sunt uneori amestecate cu maxime foarte bune. Spiritele bune sau uşuratice se amestecă astfel ca să transmită maxime fără să-şi dea prea bine seama de impactul şi semnificaţia lor. Toţi cei care rostesc maxime în lumea voastră sunt oameni superiori? Nu, spiritele rele şi cele bune nu stau niciodată laolaltă, şi după uniformitatea constantă a comunicărilor bune veţi recunoaşte prezenţa spiritelor bune.
Spiritele care induc în eroare nu o fac întotdeauna cu bună ştiinţă .Există spirite bune dar ignorante, care pot să se înşele cu bună-credinţă. Când devin conştiente de limita lor, o recunosc şi nu spun decât ceea ce ştiu.
Când un spirit face o comunicare falsă, nu o face întotdeauna cu o intenţie răuvoitoare. Dacă e un spirit uşuratic, se distrează să mistifice şi nu are alt scop.
Deoarece unele spirite pot să înşele prin limbajul lor, pot să ia, pentru ochii mediumului clarvăzător, şi o aparenţă falsă. E posibil, dar mai greu. În orice caz, când se întâmplă aşa, nu are niciodată loc decât într-un scop pe care spiritele rele nu-l cunosc. Servesc drept instrument pentru a da o lecţie. Mediumul clarvăzător poate să vadă spirite uşuratice şi mincinoase aşa cum alţii le aud sau scriu sub influenţa lor. Spiritele uşuratice pot să profite de această ocazie ca să-l ducă în eroare prin aparenţe înşelătoare; depinde de calităţile spiritului lui.
Ca să nu fii înşelat, este de ajuns să fii animat de intenţii bune. Oamenii perfect serioşi, care nu includ în studiile lor nici un sentiment de vană curiozitate, sunt şi ei expuşi înşelătoriei, dar mai puţin decât ceilalţi, evident. Dar omul are întotdeauna câteva defecte care atrag spiritele zeflemiste; se crede puternic şi de cele mai multe ori nu este. De aceea, trebuie să se ferească de slăbiciunea care rezultă din orgoliu şi prejudecăţi. Nu se ţine îndeajuns cont de aceste două cauze de care profită spiritele; măgulind maniile, sunt sigure de reuşită.
Chiar şi în ceea ce e mai rău există învăţătură; depinde de voi să vedeţi care. Trebuie să existe comunicări de tot felul ca să învăţaţi să deosebiţi spiritele bune de cele rele şi să serviţi drept oglindă vouă înşivă.
Spiritele perverse şi geloase pot să facă tot răul pe care îl pot face oamenii; de aceea trebuie avut mare grijă. Spiritele superioare sunt întotdeauna prudente şi rezervate când trebuie să dezaprobe ceva; nu vorbesc de rău; avertizează cu menajamente. Dacă vor ca, în interesul lor, două persoane să nu se mai vadă, vor provoca incidente care le va despărţi într-un mod natural. Un limbaj potrivit să semene tulburare şi neîncredere este întotdeauna specific unui spirit rău, indiferent de numele pe care şi l-a luat. Astfel, primiţi cu circumspecţie răul pe care un spirit poate să-l spună despre unul dintre vii, mai ales când un spirit bun vă spune numai de bine; şi feriţi-vă şi voi înşivă de prejudecăţile voastre. Nu luaţi din comunicările spiritelor decât ce e bun, mare, raţional şi ceea ce conştiinţa voastră aprobă.
Aveţi o judecată ca să le evaluaţi. După citirea unei scrisori, ştiţi foarte bine să recunoaşteţi dacă cel care vă scrie este un necioplit sau un om bine crescut, un prost sau un om instruit. De ce n-aţi face acelaşi lucru şi atunci când vă scriu spiritele? Dacă primiţi o scrisoare de la un prieten aflat departe, ce vă dovedeşte că e chiar de la el? Veţi răspunde că scrisul. Dar nu există falsificatori care imită toate scrisurile, escroci care vă cunosc toate afacerile? Totuşi, există semne care nu vă înşală; la fel şi în cazul spiritelor. Inchipuiţi-vă că vă scrie un prieten sau că citiţi lucrarea unui scriitor şi judecaţi prin aceleaşi mijloace.
Spiritele superioare ar putea să împiedice spiritele rele să ia nume false, sigur că pot, dar cu cât spiritele sunt mai rele, cu atât mai mult se încăpăţânează, şi uneori rezistă la ordine.
Trebuie să mai ştiţi că există persoane de care spiritele superioare se interesează mai mult decât de altele şi, atunci când consideră necesar, ştiu să le ferească de minciuni. Spiritele înşelătoare nu au nici o putere împotriva acestor persoane.
Nu este vorba de parţialitate, ci de dreptate. Spiritele bune se interesează de cei care profită de sfaturile lor şi muncesc serios pentru propria ameliorare. Aceştia sunt preferaţii lor şi îi protejează; dar le pasă prea puţin de cei cu care îşi pierd timpul adresându-le vorbe frumoase.
Spiritele, ca şi oamenii, au liberul lor arbitru în bine şi în rău; dar dreptatea Domnului nu-i uită pe nici unii dintre ei.
Nu există formule eficace pentru alungarea spiritelor înşelătoare.Formulă înseamnă materie; gândurile bune îndreptate spre Domnul sunt cele mai eficace.
Unele spirite au spus că au semne grafice inimitabile, un fel de embleme după care pot să fie recunoscute, constatându-li-se astfel identitatea. Spiritele superioare nu au alte semne ca să se facă recunoscute decât superioritatea ideilor şi limbajului lor. Toate spiritele pot să imite un semn material. Cât priveşte spiritele inferioare, acestea se trădează în atât de multe feluri, încât trebuie să fii orb ca să te laşi înşelat.
Spiritele înşelătoare pot să imite şi gândurile, aşa cum decorurile de teatru imită natura.
Intotdeauna este uşor de descoperit înşelătoria printr-un studiu atent, fără îndoială. Spiritele îi înşală doar pe cei care se lasă înşelaţi. Dar trebuie să ai ochi de negustor de diamante ca să deosebeşti pietrele adevărate de cele false. Or, cel care nu ştie să deosebească pietrele fine de cele false se adresează şlefuitorilor de pietre preţioase.
Există oameni care se lasă seduşi de un limbaj emfatic; sensibili mai mult la cuvinte decât la idei; care iau ideile false şi vulgare drept idei sublime. Când aceste personaje sunt destul de modeste ca să-şi recunoască nepriceperea, nu se încred în ele; când, din orgoliu, se cred mai capabile decât sunt, poartă povara propriei vanităţi. Spiritele înşelătoare ştiu cui se adresează; există oameni simpli şi puţin instruiţi mai greu de înşelat decât alţii care au inteligenţă şi cunoaştere. Măgulind pasiunile, fac din oameni tot ce vor.
Spiritele rele abile nu se tradeaza prin scris, prin semne materiale involuntare, cele neîndemânatice se împotmolesc. Orice semn inutil sau pueril este un indiciu sigur de inferioritate; spiritele elevate nu fac nimic inutil.
Mulţi mediumi recunosc spiritele bune şi rele după impresia plăcută sau penibilă pe care o simt la apropierea lor. Mediumul are senzaţiile stării în care se află spiritul care vine la el. Când spiritul e fericit, este liniştit, uşor, calm; când e nefericit, e agitat, febril, iar această agitaţie trece în mod natural în sistemul nervos al mediumului. În rest, astfel e omul pe pământ: cel care e bun e calm şi linişit; cel care e rău e mereu agitat.
Există mediumi cu o impresionabilitate nervoasă mai mică sau mai mare, de aceea agitaţia nu ar putea să fie privită ca o regulă generală. Şi aici, ca în toate lucrurile, trebuie să se tină cont de împrejurări. Caracterul penibil şi neplăcut al impresiei este un efect de contrast, pentru că, dacă spiritul mediumului simpatizează cu spiritul rău care se manifestă, va fi puţin sau deloc afectat, în rest, nu trebuie să confundăm rapiditatea scrierii, care tine de extrema flexibilitate a unor mediumi, cu agitaţia convulsivă pe care mediumii mai lenţi pot să o prezinte în contact cu spiritele imperfecte.
sinteza Allan Kardec - catrea mediumilor