Divinitatile Dacice

Există mai multe concepţii privind teognosia la daci. O primă variantă ar fi monoteismul dacic, susţinut de Herodot, care vorbeşte doar despre Zamolxe, pe care geţii l-ar mai numi şi Gebeleizis, crezând că „nu mai există alt zeu afară de al lor”
O altă variantă ar vorbi despre un henoteism dacic, adică despre credinţa într-un zeu principal, urmat de o serie de divintăţi secundare. Teza aceasta este susţinută de Vasile Pârvan . Celelalte zeităţi sunt cunoscute după denumirile romane pe care le-ar fi primit (Diana, Ares, Mercur etc.).
Mai există şi varianta dualismului, susţinută de A.D.Xenopol, care afirmă: „religia dacilor, deşi la început politeistă ca şi cea a tuturor tracilor, s-a schimbat prin învăţăturile lui Zamolxis într-o religie reflexivă, care vom vedea că poartă în sine caracterul dualistic al învăţăturii lui Ormuzd şi Ahriman a rasei iraniene, de care geto-dacii se apropiau mult” .
În fine, o ultimă variantă este cea a politeismului, care implică existenţa mai multor divinităţi, fiecare cu importanţa lor în planul teognostic, temă susţinută de Mircea Eliade, care vede în Gebeleizis un zeu uranian, în vreme ce Zamolxis este un zeu htonic. Nebeleizis-Gebeleizis ar fi, după Eliade, patronul aristocraţiei militare, sfârşind în cele din urmă în a se confunda cu Zamolxis .
Despre separarea dintre cei doi zei, Gebeleizis şi Zamolxe, vorbeşte şi Hadrian Daicoviciu, arătând că „htonianul Zamolxis era zeul suprem, dar uranianul Gebeleizis îi disputa domnia asupra împărăţiei umbrelor” . Lui Gebeleizis îi erau închinate altarele şi templele de la Costeşti şi Blidaru, precum şi celebrul „Soare de piatră” de la Grădiştea Muncelului, care servea şi ca altar de jertfă pentru zeul cerului.
O altă zeitate foarte importantă este Ares sau Marte, „zeul distrugerii, al războiului şi al morţii”, despre care Virgiliu ne spune că „părintele Mart ar păzi ogoarele geţilor” , lucru susţinut şi de Ovidiu, care îi vede pe geţi ca pe nişte „închinători ai lui Mart”. Se pare că din această cauză ar fi apărut ideea că „Mars s-ar fi născut în ţara dacilor, a moesilor şi a tracilor”
Între alte divinităţi se mai pot aminti zeiţa, cunoscută doar cu numele tracic, Bendis, un fel de redare a lui Diana sau Artemisa din gândirea religioasă a greco-romanilor. Alte divinităţi amintite sunt: Liber, Heracle, Terra Daciae, Geniu Daciae şi Cavalerul Danubian.
Să vedem în continuare cine este Zamolxis : despre el, Herodot spune: „Iată care este credinţa lor despre nemurire: ei socotesc că nu mor, ci cred că cel care dispare din lumea noastră se duce la zeul lor, Zalmoxis. Unii socotesc că acesta este Nebeleizis (Gebeleizis). Tot la al cincilea an ei trimit la Zamolxis un sol, tras la sorţi, cu poruncă să îi facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol: unii dintre ei primesc poruncă să ţină trei suliţe (cu vârful în sus) iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe cel care urmează să fie trimis la Zalmoxis şi ridicându-l în sus îl azvârle în suliţe. Dacă străpuns de suliţe, acesta moare, geţii socotesc că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că este un om ticălos şi după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă. Aceeaşi traci când tună şi fulgeră, trag cu săgeţi în sus, spre cer, şi ameninţă divinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există un alt zeu afară de al lor.
Aşa cum am aflat şi eu de la elinii, care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zamolxis, despre care vorbesc, fiind doar un muritor, a fost rob în Samos şi anume al lui Pytagoras. După aceea, ajungând liber, strânse bogăţii mari şi după ce se îmbogăţii, se întoarse în patria sa. Întrucât tracii erau foarte nevoiaşi şi săraci cu duhul, Zamolxis acesta, cunoscător al felului de viaţă elen şi al unor deprinderi mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii şi cu Pytagoras, un însemnat gânditor al acestora, a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care se spune că îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anumit loc, unde vor trăi de-a pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. În vreme ce săvârşea el cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o locuinţă subpământeană. Când a fost gata, Zamolxe a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând el în locuinţa lui de sub pământ a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să îl aibă, jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut şi astfel Zamolxis făcu vrednice de crezare învăţăturile sale …”
Deşi se încearcă să se acrediteze ideea lui Herodot cum că Zalmoxis ar fi fost un discipol al lui Pytagoras, totuşi deosebirile dintre cei doi sunt mari. Filozoful grec are ca puncte centrale două teme: universul ca şi combinaţie matematică de numere şi transmigraţia, teme care nu se regăsesc în gândirea lui Zamolxis. Sufletul universal a lui Pytagora, din care se revarsă lucrurile lumii, de vreme ce trupurile sunt doar forme trecătoare, care susţin apoi un proces de metempsihoză până când aceste suflete se curăţă de rele şi se pot reîntoarce în Sufletul universal, ei bine, nu există la daci. Trimiterea solului prin aruncarea lui în suliţe către Zamolxis nu permite o reîntoarcere. Cel care nu murea era nu un reîncarnat ci o ruşine pentru neamul său, de vreme ce zeul nu l-a acceptat.
Platon îl consideră pe Zamolxis ca un rege al dacilor, afirmaţie pe care o susţine şi Strabon . După modelul şi cu ajutorul lui, Burebista ajunge rege şi îl ia ca ajutor pe preotul Deceneu, care avea o atât de mare autoritate în popor, încât acesta renunţă la cea mai mare plăcere a omului: aceea de a gusta vin. O atare ascultare faţă de un preot nu poate reieşi decât dintr-o credinţă foarte puternică în divinitatea lor şi deci într-o dorinţă mare de sacralizare.
În ceea ce priveşte tema nemuririi la daci, ea este cu totul originală şi deci unică în spaţiul acesta european. Convingerea dacilor era că omul după moarte se îndreaptă παρα Ζαλμοξιν δαίμονα (la zeul Zalmoxe), „unde se confundă cu zeul însuşi, în sensul de participare la aceeaşi viaţă eternă, bucurându-se de toate bunătăţile acestei vieţi” . Cu alte cuvinte, sufletele ridicate în anturajul zeului suprem ar deveni „spirite divine” , atingând starea de identificare cu Zamolxe.
Acelaşi Herdot vorbeşte despre un alt neam al tracilor înrudiţi cu dacii, thrausii, care au o poziţie destul de ciudată în faţa morţii: „în jurul copilului care se naşte se strâng rudele şi bocind înşiră toate relele pe care trebuie să le îndure în viaţă. Dacă moare cineva, în timpul îngropării, glumesc şi se veselesc, bucurându-se că a scăpat de rele şi că este fericit” . Însă se pare că acest obicei nu îl practicau dacii, care erau mult mai serioşi faţă de cele două momente ale vieţii. Evident, că şi se bucurau de naşterea unui copil, chiar dacă ştiau că viaţa omului este plină de greutăţii, însă în nici un caz nu batjocoreau pe cel mort, făcând glume pe seama lui. Dacii nu aveau această bucurie a morţii, aşa cum o aveau thrausii, pentru că ei nu se aruncau în faţa morţii, ca unii doritori să scape de viaţă. Ei luptau cu mare îndârjire deoarece considerau că numai astfel primesc nemurirea dacă mor ca nişte eroi.
Dacă pentru lumea din jurul Daciei nemurirea era într-o primă fază doar apanajul zeilor (cum sunt cei olimpieni), pentru daci moartea îi duce pe oameni în comuniune cu zeul lor. Dacă grecii separau lumea zeilor de cea a oamenilor morţi, deoarece zeii aveau ca loc Olimpul, în vreme ce oamenilor le era destinat Hadesul sau acele câmpii ale fericiţilor, care nu erau şi locul zeităţilor Olimpului, la daci sufletele morţilor sunt în comuniune cu Zamolxe şi trăiesc într-o permanentă apropiere de el. De aceea, se crede că venirea creştinismului în spaţiul daco-roman s-a făcut pe nesimţite, de vreme ce existau atâtea elemente comune.
Toate practicile de înmormântare indicau tema nemuririi, care este foarte vie la daci. Iulian Apostatul spune despre daci următoarele: „am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva, şi aceasta nu doar pentru tăria trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul Zamolxe. Crezând că nu mor, doar că îşi schimbă locuinţele, ei sunt mai porniţi pe lupte decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie” (Împărăţii, 22).
Un alt element care ne poate da de gândit în problema sublimului religiei lor: în mormintele dacice s-au găsit foarte des aceleaşi două obiecte: vasul sau talerul pentru mâncare şi cupa pentru băut. Un astfel de laitmotiv al mormintelor dacilor, a dus la concluzia că cele două elemente sunt de fapt, fac aluzie la hrana şi băutura divină în compania zeului, apărând ca două simboluri euharistice.
Trimiterea solului o dată la cinci ani la Zamolxe, este un alt exemplu al nemuririi. Acesta era trimis prin aruncarea în suliţe, pentru a duce zeului gândurile şi rugăminţile oamenilor. Cel care murea în acele trei suliţe în care era aruncat, se considera că era primit de zeu de vreme ce i-a acceptat moartea. Cel care nu murea era desconsiderat de oameni, devenind un fel de paria al societăţii dacice. Acest sacrificiu pentru cel ales este o bucurie a chemării la zeu. Reiese din acest proces un fel de sacrificiu acceptat cu seninătate, fără isteria bacantelor, care ucideau în baza nebuniei şi a beţiei femeilor, cuprinse de acea furie a extazului lui Dionysos. În istoria post-dacică acest tip de jertfă se aseamănă cu cea a lui Manole meşterul, deoarece se considera că este absolut necesară pentru comunitate. Apropierea de jertfa hristică poate fi dedusă prin importanţa trimiterii la zeu a omului ales. Este deci foarte important ca cineva să meargă la Zamolxe şi să ducă toate dorinţele oamenilor. Hristos merge şi El la Tatăl şi îi oferă jertfa Sa, prin care oamenii au scăpat de păcatul adamic şi de lucrarea demonică asupra lumii.
O altă temă care se afirmă despre credinţele dacilor, este cea a metempsihozei. Pornindu-se de la credinţa că Zamolxe ar fi fost ucenic al lui Pythagora, s-a afirmat că dacii credeau şi ei în reincarnare. Ori nimic nu atestă această idee în credinţele şi practicile dacilor. Ei înhumau morţii, incinerând doar foarte rar, în cazul în care cel mort era un copil, pentru că se considera că ar neiniţiat în credinţa dacică.
După părerea lui Herodot, care îl prezintă pe Zalmoxe ca ucenic al lui Pythagora, acest lucru este puţin probabil, deoarece acelaşi istoric afirmă în încheiere „cred că Zalmoxe trebuie să fi trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras” .
Apoi ideea de revenire pe pământ nu se poate deduce din ascunderea lui Zamolxe trei ani sub pământ, deoarece, el nu moare. El vrea să demonstreze altceva: învierea omului, după modelul divin.

Zamolxe (Zamolxis), zeul suprem în religia geto-dacilor, identificat uneori cu Gebeleizis; întruchipa fertilitatea solului și veghea asupra împărăției morților.
Zalmoxis (ori Salmoxis, Zamolxis, Samolxis) a fost considerat de mulți autori români ca și zeul suprem din panteonul geto-dacic . Unii consideră chiar că a facilitat convertirea geto-dacilor, priviți ca strămoșii neamului român, la creștinism; această teorie este mai ales vehiculată de mediul creștin-ortodox român, fiindcă ar arăta predispoziția românilor pentru creștinism. Această idee se află în opoziție cu opinia mai multor cercetători mai recenți cu metode mai științifice care afirmă că religia geților ar fi fost politeistă , precum erau și religiile celorlalte popoare indo-europene și că geții nu reprezintă excepția istorică.
În afară de discuția despre monoteismul sau politeismul geților mai există o a două discuție care privește caracterul htonic , subpământesc, sau uranian, celest, al zeității.
Toate discuțiile despre Zalmoxis pornesc de la un text al istoricului antic Herodot care îl menționează când vorbește despre geți. Alte
surse sunt mai ales Strabon și Iordanes care, chiar dacă adăugă multe amănunte, îl copiază pe Herodot, după cum arată tânărul cercetător Dan Dana care i-a dedicat teza sa de doctorat lui Zalmoxis, opera care este până acum cea mai completă existentă despre acest subiect.
Herodot spune că unii îi spun lui Zalmoxis și Gebeleizis, ceea ce a provocat discuții între savanți ca să se știe dacă chiar este un alt nume pentru Zalmoxis sau dacă este numele unei alte zeității confundată de Herodot cu Zalmoxis.
Vasile Pârvan, probabil ca să „salveze” monoteismul get, a afirmat că unii cercetători atribuie în mod arbitrar geto-dacilor (tracii de la nord de munții Haemus - munții Balcani) culturi și zeități care au fost specifice numai tracilor sudici aflați sub influența grecilor, făcând de Gebeleizis un zeu specific trac. Însă, rudenia geților și tracilor rămâne subiect de alte discuții.
Etimologie Nicolae Densușianu a argumentat că numele vine de la „Zeus moș”.
Mircea Eliade afirmă ca numele zeului dac venea din frigianul zalmos care însemna lup, din acestea putem spune că numele zeității este de fapt Zalmoxis, și nu Zamolxis. Însă, fiind că limba getică nu a fost scrisă, lingvistica getică rămâne o încercare foarte riscantă.
Zalmoxis, un zeu-urs (Bärengott) Alături de forma Zalmoxis care apare a fi cea reală (prezentă la Herodot, Platon , Diodor din Sicilia , Apuleius, Iordanes, Porphirios, etc.), antichitatea cunoștea și forma Zamolxis (Lucian, Diogenes , Laertios, etc.). Eliade observă că una dintre forme poate deriva prin metateza celeilalte.Porphiros, explică varianta Zalmoxis prin cuvântul trac zalmos, „piele, blană” , ceea ce se acordă cu o anecdotă conform căreia, la nașterea lui, o blană de urs a fost aruncată peste Zalmoxis. Din această etimologie, unii autori au dedus că Zalmoxis ar fi fost la origine un Bärengott (zeu-urs). Ipoteza este reluată de Ryhs Carpenter care îl așază pe zeul get printre alți „sleeping bears” („urși dormind” ).
Zeul htonic Cealaltă etimologie interpretează numele plecând de la tema zamol,
pentru care Matthäus Prätorius ( 1688 ) propusese sensul de pământ. În 1852 , Cless îl compară pe Zalmoxis cu zeul lituanian al pământului, Zameluks.Paul Kretschmer, în 1935 , a elaborat o demonstrație lingvistică, discutând în paralel Zemelô (de pe inscripțiile funerare greco -frigiene din Asia Mică ), tracul zemelen (pământ) și Semele (zeița pământului, mama lui Dyonisus ), termeni care derivă din tema protoindoeuropeană *g'hemel-, pământ, sol, aparținând pământului (cf. și avesticul zam, pământ, lituanianul žêmé, letonul zeme, vechi prusacul same, semme, vechiul slav zemlia, „pământ, țară”). Nici ipoteza lui Kretschmer nu a putut fi acceptată, dar Eliade a remarcat că are meritul de a fi încercat explicarea faptului cunoscut că Zalmoxis și Gebeleizis erau de fapt nume date unui singur zeu suprem.
„Sclipitor, Soare” O altă ipoteză are în vedere partea onomastică Zelmo- , de exemplu Zelmoutas și în numele compuse, cu -zelmis: Aulouzelmis, Abro-, Dala-, Dole, Ebry-, Mesto, din protoindoeuropeanul *g'hel- „a sclipi; galben; verde *soare” sau *g'el- „limpede, luminos” . De asemeni în Zalmodeghikos (v. Zalmodegicos ) ;
Zermodeghikos și Zoltes. Cuvântul soare nu este altfel format decât prin pronumele reflexiv „Se” + rădăcina „g'hel”
Cultul său. Ritualuri. Interpretări : Pe lângă impresia vie pe care textul lui Herodot a produs-o în lumea antică, Eliade observă și coerența legendei relatate de Herodot: „Grecii din Hellespont sau Herodot însuși integraseră tot ce aflaseră despre Zalmoxis, despre doctrina și cultul său într-un orizont spiritual de structură pitagoriciană. Or aceasta însemna că cultul zeului geto-dac comporta credința în imortalitatea sufletului și anumite rituri de tip inițiatic. Dincolo de raționalismul și evhemerismul lui Herodot, sau a informatorilor săi, se ghicește caracterul misteric al cultului. Acesta este poate motivul pentru care Herodot ezită să dea amănunte (dacă -ceea ce nu e însă sigur- cei de la care aflase acste lucruri i le spuseseră cu adevărat): discreția sa à propos de Mistere este bine cunoscută. Dar Herodot recunoaște că el nu crede în istoria cu Zalmoxis sclav a lui Pitagora , și că, dimpotrivă, el e convins de anterioritatea daimonului get, și acest detaliu este important.”
—Mircea Eliade-Istoria credințelor și ideilor religioase, vol II
Cu privire la credința geților în nemurire menționată de Herodot, Eliade, urmând studiile lui Linforth, face o precizare esențială în înțelegerea cultului zalmoxian, anume că áthanatizein nu înseamnă „a se crede nemuritor”, ci „a se face nemuritor”.
Această „imortalizare”, după termenul folosit de Eliade, „se dobândea prin intermediul unei inițieri, ceea ce apropie cultul instaurat de Zalmoxis de Misterele grecești și eleniste”. Deși ceremoniile propriu-zise nu au fost transcrise de către istorici, informațiile transmise de Herodot indică, potrivit interpretării lui Eliade, un scenariu mitico-ritual al morții (ocultare) și reîntoarcerii pe pământ (epifanie). Iar, cât privește semnificația magică a singurului ritual transcris de către Herodot, sacrificiul, Eliade îl interpretează drept menit pentru a „reactualiza raporturile dintre geți și zeul lor, așa cum fuseseră ele inițial, când Zalmoxis se afla printre ei”, constituind, astfel, o „repetiție simbolică a întemeierii cultului”, similară, doar din punct de vedere funcțional, cu reactualizarea Căii Crucii în creștinism.
Caracterul htonic al zeului a fost evidențiat de anumiți autori antici, precum și de către mulți savanți moderni, care l-au pus pe acesta în relație, pe de o parte, cu Dionis și Orfeu , și, pe de altă parte, cu personaje mitice sau puternic mitologizate , a căror trăsătură principală era fie o tehnică șamanică, fie mantica, fie coborârile în
Infern . Mircea Eliade, însă, vede în relatările lui Herodot despre cultul lui Zalmoxis elemente ce îl apropie pe zeul dac de Mistere .
De curând exista teoria sincretică parțial anonimă conform căreia Zamolxes a fost un dac simplu care și-a înscenat moartea și învierea pentru a-și înșela neamul naiv, câștigând astfel încrederea lor cum ca ar fi o divinitate.
Controversele asupra personalitatii lui Zamolxe au inceput sa apara odata cu mentionarea lui de catre Herodot si continua pana azi. Se presupune ca in jurul anului 1400ien, acest dac pe nume Zamolxe a calatorit prin lume ajungand pana in Egipt ajungand sclav al lui Pitagora, desi Herodt este de parere ca Zamolxe a trait cu mult inainte de Pitagora. In peregrinarile sale, Zamolxe a acumulat multe invataturi in domeniul astronomiei, prevestirii, medicinii. Intors inapoi pe meleagurile natale, el a juns vicerege. Din aceasta pozitie a pus sa i se amenajeze o pestera pe muntele cunoscut mai tarziu sub denumirea de Kogaion. El s-a retras aici in solitudine, arar primind pe rege si pe fruntasii daci. Pentru a da o lectie poporului care se pare ca nu il mai asculta, el a disparut timp de patru ani, iar cand a revenit, poporul care isi daduse de seama de pierderea suferita, l-a zeificat. Zamolxe a ajuns sa fie considerat zeul cerului senin si al soarelui, el controland locurile unde ajungeau dacii dupa moarte, si cu numele caruia soldatii plecau la lupta.