Divinitatile Aztece

ZEITĂŢILE AZTECE- Aztecii aveau în Mexic reputaţia de a fi cei mai religioşi indieni. Se pare că religia lor, destul de simplă şi preponderent astrală la început, a primit o serie de influenţe din partea popoarelor pe care le-a cucerit sau cu care a fost în contact, împropriindu-şi o serie de zei.
Mitologia aztecă arată că acest trib ar fi provenit dintr-o peşteră, numită Aztalan, de unde în jurul anului 111 d.Hr. zeul lor, Huitzilopochtli, i-ar fi îndemnat să coboare spre Texcoco în căutarea simbolului ţării sacre, mai precis a locului unde se va afla o pasăre stând pe un cactus şi având în gură un şarpe. Veniţi în părţile Tenochtitlanului, ei ar fi descoperit această pasăre mitică şi s-ar fi aşezat aici, aducând cu ei o mulţime de zeităţi, multe dintre ele fiind împrumutate de la popoarele vecine.
Prima divinitate a panteonului aztec, care ulterior devine un fel de deus otiosus este Tloque Nahuaque, considerat un zeu suprem „cel datorită căruia trăiesc toţi”. Cultul lui se practica doar într-un singur templu. Ulterior zeii sunt creaţi dintr-o pereche divină, Tonacatecuhtli şi Tonacacihuatl, consideraţi părinţii celorlalţi zei.
Divinităţile aztece se pot împărţi în trei grupe şi anume: zeităţi agrare, zeităţi astrale şi zeităţi adoptate.
Din prima categorie amintim:- Tlaloc, care este marele zeu al apei la Teotihuacan, fiind considerat divinitatea care aduce fertilitatea solului şi îl transformă într-o grădină a paradisului. Tot el este şi stăpânul raiului ceresc , numit tlalocan. El era redat plastic printr-o reprezentare umană cu mască de şarpe. Ca zeul al ploii mănoase, Tlaloc este cel care, atunci când se supără, lumea suferă de secetă, deoarece el nu mai lasă să cadă ploaia pe pământ. De aceea, la momente de secetă, aztecii obişnuiau să jertfească copii, deoarece se credea că lacrimile copiilor va înmuia inima zeului, care va lăsa să cadă apoi ploaia pe pământ.
- Zeiţa Chalchiutlicue, soţia şi sora lui Tlaloc, al cărei nume vine de la piatra verde. Ea era considerată stăpâna mărilor şi a apelor curgătoare, reprezentând principiul feminin al vieţii.
- Xiuhtecuchtli era adorat ca stăpân al focului domestic şi protector al caselor.
- Centeotl era zeul porumbului, alimentul de bază al aztecilor.
Din categoria a doua, cea a zeilor astrali amintim:
- Huitzilopochtli, numele provenind de la „huitzilin”, o pasăre de dimensiuni foarte mici, considerată a fi „pasărea – muscă”. Traducerea acestui nume ar fi „Vrăjitorul Pasăre-muscă” sau „Vrăjitorul Huitzilin”. El avea la picior o pană de pasăre-muscă. Este o zeitate războinică, un fel de Marte al aztecilor , care implica un cult foarte sângeros. El reprezenta soarele biruitor în timpul verii, ceea ce era pentru aztecul de rând foarte important. De puterea de strălucire şi de căldură a soarelui depindea şi producţia de centli, adică de porumb, deci pentru ca soarele să strălucească era nevoie să fie „hrănit”. Hrana oferită erau inimile victimelor ucise pe platforma piramidei sale din Teotihuacan. Bernardino de Sahagun spune că la inaugurarea templului său de aici au fost sacrificaţi nu mai puţin de 70.000 de oameni. Lui i se sacrifica inima (yallotl), care este „hrana soarelui”.
- Tezcatlipoca, se traduce „oglinda fumegândă”, reprezentând soarele în timpul iernii. Culoarea lui era neagră iar tărâmul existenţei sale era miazănoapte. În pieptul lui se găseau două uşi: cea a vieţii şi a binelui în care oamenii erau conduşi spre nemurire; cea a răului şi a morţii, care îi ducea pe oameni spre moartea eternă. El este opusul zeului Huitzilopochtli, iar polaritatea dintre ei reprezintă o permanentă dispută dintre bine şi rău, dintre spirit şi materie.
Din categoria zeilor preluaţi putem aminti:
- În primul rând zeiţa dragostei, Tlazolteotl, preluată de la triburile huaxtecilor. Este divinitatea „deşertăciunilor vieţii, a tuturor păcatelor carnale, a murdăriilor şi gunoaielor” . Deşi este considerată ca atare, era totuşi foarte venerată de azteci, deoarece ca zeitate a pământului, care înghite toate gunoaiele şi păcatele oamenilor, se considera că ea dădea iertarea păcatelor oamenilor, când aceştia se „spovedeau”.
Quetzalcoatl, nume care se traduce prin „Şarpele cu pene”, este o divinitate preluată de la tolteci, ca zeu blând şi civilizator. El nu cerea jertfe umane. Steaua dimineţii este locaşul lui ceresc sau, după alţii, raiul cel de dincolo de ocean, Tlapalan. El ar fi creat cea de a patra generaţie de oameni, ultima care ar fi rezistat istoriei. De asemenea, el i-a învăţat pe oameni scrierea, alcătuirea calendarului, citirea stelelor şi celelalte elemente civilizatorii. Însă văzând că oamenii erau răi s-a retras îl locaşul lui din Steaua dimineţii (luceafăr) sau după alte mituri, dincolo de ocean, în raiul lui, Tlapalan. De aici el trebuia să vină. Revenirea lui a fost confundată de către regele Montezuma al II-lea cu apariţia lui Hernando Cortez, lucru fatal aztecilor. Legendele creştine de influenţă nahuatl, au preluat tema acestui zeu şi l-a identificat cu apostolul Toma sau chiar cu Hristos. Oricum aşteptarea lui Quetzalcoatl poate fi văzută ca o aşteptare mesianică. Această temă a fost ulterior preluată de mormoni, care au făcut o adevărată credinţă din aşteptarea lui Iisus în spaţiul american .
În fine, trebuie amintiţi ca spirite ale oamenilor, un fel de îngeri protectori, numiţi tepitotoni. Se credea că regele are şase tepitotoni, nobili au câte patru iar oamenii au câte doi. Întâlnim deci tema îngerului, care veghează asupra omului credincios pentru a-l feri de rău.