Moartea si Sacrificiul uman la Azteci

Din cauza mitologiei soarelui, cel care se hrăneşte cu sânge ca să poată mearge pe firmamentul cerului, poporul aztec credea că imită pe zei prin faptul că impuseseră sacrificiul uman. La momentul în care spaniolii au debarcat în Mexic, aztecii sacrificau în medie 20.000 de oameni pe an , ceea ce i-a făcut foarte odioşi între popoarele vecine. Ideea lor era că soarele are nevoie de sângele şi de inima oamenilor, ca să se poate mişca pe bolta cerului, altminteri era ucigător.
În multe cazuri, victimele se ofereau singure spre a fi jertfite soarelui, deoarece se credea că cei morţi pentru soare deveneau „fiii soarelui”, trăind în eternitate în compania zeilor. Cei sacrificaţi erau consideraţi „favorizaţi”
Metodele aplicate în sacrificarea oamenilor erau diverse: uneori se lăsa victima să petreacă în ospeţe şi cântece de flaut, după care acesta urca treptele piramidei sacrificiului său, rupând pe rând cele 365 de flaute, cu care cântase în fiecare zi pe parcursul unui an. acest sacrificiu se aducea în cinstea lui Tezcatlipoca, stăpân al nopţii, al magiei şi al războiului.
Sacrificiul uman, care se efectua de obicei, era adus în cinstea lui Huitzilopochtli, care se efectua zilnic, se făcea pe explanada piramidei soarelui, unde celui adus jertfă i se despica coşul pieptului cu un cuţit de obsidian, după care imediat inima se zmulgea încă bătând şi se punea în vasul din care se hrănea Huitzilopochtli. Se considera că ultima bătaie de inimă, îi dădea soarelui puterea de a rezista şi de a merge pe cer.
Existau mai multe tipuri de sacrficiu uman, toate depinzând de domeniul zeului respectiv. Dacă zeul era stăpân al apelor, victima se înneca în apă; dacă acesta domina focul, omul era ars de viu, dacă zeul era războinic, victima era străpunsă cu săgeţi, etc.
După sacrificare urma ospăţul sacru, în care cei care participaseră la ucidere consumau din carnea victimei, considerate acum ca identificată totalmente cu zeul respectiv. Orice canibalism în afara celui ritualic era aspru pedepsit, însă cel de la piramidele sacrificiale, era admis şi chiar dătător de putere divină. În rest, carnea se consuma ritualic, viscerele jertfei se aruncau la câini iar capul se depunea în „casa craniilor”.
Pentru că victimile nu erau suficiente pentru sacrificiile soarelui, se organizau de către azteci aşa-numite „războaie cu flori” sau „turniruri cu flori” (xoxixa oyotl). Acum se recrutau prizonieri, care apoi erau aduşi jertfă pentru soare. Acest lucru i-a făcut să fie foarte temuţi şi urâţi de vecinii lor, lucru care a fost în beneficiul lui Hernando Cortez. Acesta, după ce a fost alungat din Teotihacan, a făcut alianţe cu popoarele învecinate şi apoi au cucerit capitala aztecilor.

În ceea ce priveşte ideea de „viaţa de dincolo”, aztecii credeau în existenţa unor locuri, unde se duc oamenii după moarte: locuinţele morţilor, existand patru astfel de locuinţe:
1- Mictlan, un fel de iad, unde sufletele sunt aduse de către un câine;
2- Tlalocan, raiul lui Tlaloc, unde se află copii ucişi în cinstea lui, cei înnecaţi sau trăzniţi, deoarece se considera că zeul îi chemase la sine pe această cale;
3- Casa Soarelui, unde se găseau sufletele războinicilor (care ziua se puteau vedea sub chipul păsărilor şi al fluturilor) şi cele ale femeilor ce au murit la naştere.
4-cel de al patrulea rai era cel numit „Tărâmul grădinii”, un fel de rai al tuturor oamenilor care au fost drepţi în viaţă.
Înmormântarea era diferită de la o categorie socială, la alta, deoarece, în vreme ce bogaţii erau înmormântaţi cu fast, sacrificâdu-se oameni pentru a-i sluji în viaţa de dincolo, cei săraci însă erau înmormântaţi simplu şi se sacrifica pentru ei un câine, care să îi conducă în lumea Mictlan.