Atacul de panică - abordare spirituală (1)

Prin acest mod de abordare a temei, autorul nu urmăreşte, şi nu recomandă înlocuirea psihoterapiei, şi nici renunţarea la ea, căci materialul de faţă prezintă doar un punct de vedere personal, din prisma unei abordări mai largi a temei în discuţie. Dacă ideile mele pot fi considerate ca o completare a viziunii actuale a abordării psihoterapeutice, şi se dovedesc utile în vreun fel, probabil că doar victimele atacurilor de panică sunt în măsură să decidă. Dar dacă nu eşti "la curent" cu ideile vehiculate în cadrul subiectelor de la "Iniţierea Spirituală", probabil nu vei înţelege punctul meu de vedere, şi ceea ce nu înţelegi, este, bineînţeles, de ...neacceptat. Recomand, aşadar, parcurgerea prealabilă a respectivelor subiecte, sau abandonarea parcurgerii materialului de faţă, deoarece s-ar putea să-ţi creeze o stare de disconfort, fiind în contradicţie cu ideile, părerile şi convingerile tale "normale" despre lume şi viaţă. Deşi am urmat cursurile Facultăţii de Psihologie, aici voi aborda tema mai mult dintr-un punct de vedere spiritual. Aşadar, plecând de la idea primei legi a Kybalionului "Totul este Spirit,Universul este Mental", cât şi a cunoscutului citat "La început a fost a fost Cuvântul,şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu", cât şi a altora similare, ce expun aceeaşi idee, în diferite cuvinte, premisa de la care porneşte abordarea mea este următoarea : Totul se desfăşoară în mintea noastră, în mentalul nostru, care are ceva în comun, ceva ce "leagă" şi uneşte toate minţile noastre, dar şi anumite particularităţi, care ne conferă fiecăruia impresia unei individualităţi distincte. Oricum am privi problema, din punct de vedere spiritual tot ce trăim ca experienţe de viaţă, aici şi acum, se desfăşoară în mental, în mintea noastră, şi ne afectează doar din acest punct de vedere ! Senzaţiile, percepţiile, reprezentările obiectelor, sentimentele, toată viaţa afectivă, sunt rezultatul unor "constructe mentale". Realitatea pe care o percepi ca "exterioară" faţă de fiinţa ta, cât şi tot ceea ce percepi în legătură cu "tine", se "desfăşoară" în plan mental ! Să privim şi dpdv al "realităţii fizice", "normale" şi cotidiene : ceea ce tu percepi ca imagine a realităţii, este produsul unei prelucrări multiple a informaţiei, deoarece stimulii senzoriali impresionează anumiţi receptori ai organismului, aceştia codifică informaţia respectivă în influx nervos, ce este transmis pe căi nervoase aferente la creier, unde acesta decodifică, analizează şi prelucrează informaţia primită, pe care, în final, o aduce în câmpul conştienţei. Tu nu percepi, deci, realitatea aşa cum este ea, în mod direct, ci percepi informaţii despre realitate, mediate de analizatorii corpului fizic, aşa cum ţi-o înfăţişează mentalul că este ! Tot ceea ce percepi şi gândeşti despre această realitate, se produce în mintea ta. Realităţile noastre sunt asemănătoare, datorită asemănării organizării şi funcţionării corpurilor noastre, dar nu identice, datorită faptului că nu există o identitate structurală. Percepem existenţa aceloraşi obiecte şi fenomene, dar interpretarea semnificaţiior este diferită, ca şi întreaga viaţă afectivă. Şi, în plus, excepţiile ... întăresc regula. Excepţii sunt cei ce percep defectuos, distorsionat realitatea din cauza unor variate cauze, cât şi cei ce percep mai mult decât majoritatea semenilor, având o percepţie mai largă, mai extinsă, asupra realităţii. Normalitatea psihică reprezintă un subiect foarte dezbătut şi controversat, în comunităţile psihologice din întreaga lume. Este foarte greu să trasezi nişte limite exacte între care să încadrezi normalitatea şi anormalitatea, dpdv psihologic. Marile genii ale omenirii nu au fost "oameni normali"...sau au fost ? Dacă tu zici că nu au fost la fel de normali ca şi tine şi majoritatea oamenilor, asta înseamnă că au avut anumite devianţe de la normalitate. Pot fi considerate toate devianţele de la normalitate ...patologice ? Pot fi considerate marile genii ...bolnavi psihic ? Am adus această temă în atenţia ta, pentru a realiza faptul că graniţa de demarcaţie a normalităţii şi patologiei nu este o dungă clar vizibilă şi sesizabilă de oricine, şi că mulţi oameni, şi chiar psihoterapeuţi pot pune diagnostice subiective, eronate, în funcţie de convingerile lor proprii. Nu te pripi să judeci pe cineva, să îl încadrezi rapid într-o anumită categorie, punându-i o etichetă, până nu ajungi să-i înţelegi adevăratele motive şi scopuri care îi orientează gândirea şi comportamentul. Acest lucru este valabil şi în ce priveşte jldecăţile şi raţionamentele tale, referitoare la ... propria ta persoană ! Nu te grăbi să te autoevaluezi, până nu înţelegi ceea ce se întâmplă cu tine, în anumite momente în care simţi că "lucrurile o iau razna", şi că pierzi controlul asupra sentimentelor şi manifestărilor corporale. Şi, pentru a gândi în mod obiectiv şi nu subiectiv, trebuie să te poţi detaşa afectiv de situaţia respectivă, să o priveşti "la rece",din afară,ca un observator lucid şi neimplicat cu nimic. Această detaşare se realizează printr-o metodă de relaxare şi proiectare a eu-lui înafara experienţei,printr-o detaşare de trăirea sufletească. Frica este o astfel de trăire sufletească. Pentru a îţi analiza cauza fricii,motivul apariţiei,rolul şi scopul pe care ea le îndeplineşte în viaţa ta,trebuie să poţi să o aduci în atenţia ta,dar într-un mod conştient detaşat de trăirea ta sufletească. Este ca şi cum te-ai disocia, eu-l tău devenind spectator al trăirii sufletului.

Pentru a înţelege cum te poţi detaşa mai uşor, imaginează-ţi că îţi aduci aminte de ceea ce i s-a întâmplat cuiva, şi că tu analizezi modul său de gândire şi comportament, logica reacţiilor sale. După care, schimbă rolurile, şi încearcă să priveşti o experienţă de-a ta prin ochii unei alte persoane : ce ar gândi ea despre tine, despre felul în care gândeşti şi te comporţi, despre logica reacţiilor tale. După care, tot din prisma acelui altcineva, priveşte istoria atacurilor de panică, detaşat, obiectiv, urmărind pas cu pas gândirea, comportamentul, şi logica reacţiilor. Încearcă să găseşti logica apariţiei primului atac, întorcându-te în trecutul de unde provine cauza, şi sondează acel trecut. Dacă îţi formulezi mental întrebarea "care este motivul ?", şi te laşi purtat mental în trecut, îl vei descoperi, ca o intuiţie, ca o revelaţie. Mintea ta ştie motivul, fii sigur, atâta doar că el zace cumva ascuns, în subconştient. Dacă nu înţelegi modul de producere al celui de-al doilea atac, şi a următoarelor, deşi le-ai observat şi analizat desfăşurarea, de pe poziţia "altuia", atunci formulează iar întrebarea, şi lasă-te purtat de înlănţuirea de idei şi imagini mentale, până ai iarăşi acel moment de intuiţie şi revelaţie. Dacă ai obţinut astfel rezultate, împărtăşeşte-le cu noi, aici. Dacă nu, încearcă să ne împărtăşeşti motivele pentru care nu ai reuşit. În continuare, trebuie să conştientizezi faptul că a ştii nu este echivalent cu a înţelege, a înţelege nu este echivalent cu a conştientiza, şi că a conştientiza nu este echivalent cu a rezolva. Problemele tale nu se rezolvă singure, chiar dacă ştii, înţelegi, şi conştientizezi natura lor şi modul lor de rezolvare. Problemele se rezolvă doar prin efort personal, prin voinţă proprie, prin implicare activă. Majoritatea victimelor atacurilor intuiesc modul de rezolvare, dar nu au resurse suficiente interne, nu au voinţa necesară pentru a se mobiliza spre acţiune. De ce ? Deoarece au o frică paralizantă ce le subminează voinţa. Frica de moarte, cauzată de simptomele atacului de panică, le subminează voinţa, cu atât mai mult cu cât ei se izolează mai mult. De ce ? Pentru că această izolare le umple sufletul de regrete privind ceea ce pierd încontinu, ceea ce cauzează depresie, adică tot o cădere energetică, o subminare a energiei voinţei. Acest sentiment de siguranţă perceput în autoizolare, nu te fereşte de fapt de atacul de panică, ci îţi conferă doar impresia faptului că în izolare este mai suportabil, că nu te faci de râs în public, că nimeni nu te vede când suferi, că atacurile parcă sunt mai rare, etc. Există o logică a izolării, care îţi influenţează, astfel acţiunile, comportamentul, şi viaţa, sub toate aspectele ei. Totul se înlănţuieşte în mod logic aici, chiar dacă, aparent, nu pare aşa, deoarece nu percepi logica acestui determinism cauzal. Nu există efect fără cauză, sau cauză fără efect. Şi orice cauză precisă, determină efecte precise, în condiţii precise. Efectele (simptomele) sunt asemănătoare, la toate victimele. Condiţiile sunt şi ele asemănătoare. Cauzele (factorii cauzali), deasemenea. Experimentul ştiinţific de validare (de laborator) se bazează pe principiul determinist conform căruia, în condiţii identice experimentale, o cauză specifică trebuie să producă acelaşi efect specific, la fiecare repetare a experimentului, în timp. Ceea ce are o repetivitate în timp, se desfăşoară, deci, după un anumit tipar, după o anumită lege de producere. În mod logic, deci, tiparul repetitiv în timp poate fi "spart" , anulat, dacă vei influenţa factorii cauzali sau condiţiile de desfăşurare, ori chiar ambele, în acelaşi timp. Anumite locuri creau condiţii de desfăşurare. Dacă locul este o condiţie, şi eventual, poate conţine si cauza, atacurile ar fi trebuit să înceteze în mod automat. Tu le-ai evitat, succesiv, pe măsură ce ele s-au tot extins ca şi arie de acoperire, ca un fel de proces de adaptare, de acomodare. Legătura cu anumite persoane, la fel. Rămâne concludent faptul că, dacă ai ajuns în situaţia de a te izola, şi tot ai atacuri, locul nu reprezintă o condiţie, nici nu conţine în sine şi cauza, şi în plus, nici nu are foarte mare importanţă. Te-ai izolat degeaba, şi suferi în plus, de ...geaba. Să ne concentrăm, aşadar, asupra cauzei, asupra factorilor cauzali, şi a condiţiilor reale, ce nu ţin de mediul extern, ambiant. Oare ...care ar fi acestea ...unde se pot ascunde ? (în lucru)