Atitudinea cercetătorului

Scopul cercetării unei astel de teme, cea a jertfelor şi a sacrificiilor cu caracter religios, îl constituie aflarea adevărului. Aflarea adevărului este scopul ultim al oricărei cercetări, al oricărui studiu, al oricărei ştiinţe. Atitudinea cercetătorului legată de problematica studiată este foarte importantă. Nici un cercetător părtinitor şi subiectiv nu poate ajunge la adevăr, atât timp cât el va fi influenţat de sistemul său personal de credinţe şi convingeri. Dacă un căutător al adevărului se va lăsa influenţat astfel, în mod subiectiv, el va ajunge, inevitabil, să se chinuie să demonstreze ceva, nu să descopere ceva. Nu te chinui, aşadar, să încerci să-ţi demonstrezi ceva ţie, nici să demonstrezi ceva altora, căci astfel te vei îndepărta de calea ce conduce spre adevărul universal valabil. Acest îndemn încerc să-l urmez şi eu, încercând să nu mă abat de la Cale. Probabil, însă, ca şi în cazul meu, subiectivitatea şi imperecţiunea, ignoranţa în unele domenii, să mă poarte pe căi mai...lătularnice. De câte ori observ acest lucru, recitind "la rece" postări din trecut, revin la ele, şi ele, şi aduc modificări. Îmi rezerv acest "privilegiu" de care cred că mă pot "bucura", pe... drept. Acest fapt face ca acest forum să se "comporte" asemenea unei entităţi vii, în continuă transformare evolutivă. Pot afirma că evoluez odată cu el, că mă reprezintă. Până acum, modificările au fost mici şi foarte mici, de detaliu, majoritatea greşelilor observate fiind făcute din cauza oboselii sau a grabei. Pe de altă parte nu prea îmi stă în fire să emit afirmaţii categorice, concluzii cu caracter insurmontabil, să îmi impun punctele mele de vedere cuiva. Îmi place să cred că opinile şi părerile mele contribuie la o reală deschidere spirituală, un îndemn la gândire, la meditaţie, la reflecţie, şi nu la formarea unui sistem personal de credinţe şi convingeri rigid, fix, nemaleabil, blocant, lipsit de elasticitate, etc. Un astfel de sistem ÎNCHIS, în care, la un moment dat, nimic nu mai "respiră", care nu mai are schimb de substanţă şi energie cu exteriorul, devine lipsit de viaţă, de evoluţie, şi este, inevitabil, sortit (auto) distrugerii sale... Tema jertei şi a sacrificiului este una din cele mai grele. Ca dovadă, majoritatea înţelepţilor, iluminaţilor, preoţilor, oamenilor de ştiinţă, credincioşilor, etc., au ocolit-o, sistematic, de-a lungul istoriei. Nu este o temă "plăcută", dar, cât timp judecăm lucrurile de cercetat prin prisma... plăcerii şi neplăcerii, nu-i aşa că rămânem... subiectivi şi... părtinitori ? Lui Isus i s-a arătat Ispititorul în pustiu, s-a apropiat de El şi i-a vorbit. Isus nu a fugit de el, nu l-a alungat, de la început, ci a ascultat, în mod calm şi deschis, ceea ce acesta a avut să-i comunice, şi i-a răspuns, au comunicat unul cu celălalt. Isus s-a lăsat, chiar, dus de Diavol "pe un munte foarte înalt", s-a lăsat ispitit, de 3 ori, dar, după cum ştim, nu a cedat ispitei. După a treia ispitire, a spus : " "Pleacă, Satano", i-a răspuns Isus. "Căci este scris : "Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti." Atunci diavolul L-a lăsat. Şi deodată au venit la Isus nişte îngeri, şi au început să-I slujească." Este o problemă de... Atitudine. Căci, tot ce trăieşti, fiecare experienţă, are un rost şi un scop. Credinciosul crede că toate vin de la Divinitate, şi viaţa, şi experienţele vieţii. "Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul." (Matei 4:1,10,11) Este o... pildă...