Mântuirea în Noul Testament (NT)

În Noul Testament se poate observa faptul că utilizarea conceptului de izbăvire morală / spirituală în sens religios domină aproape întreg cuprinsul NT. Folosirea termenului în sens nereligios se limitează la semnificaţia de a scăpa dintr-un pericol care periclitează viaţa cuiva (Fapt. 27:20,31; Marcu 15:30; Evr. 5:7).
Evangheliile sinoptice - cuvântul mântuire este menţionat de Isus (Luca 19:9), unde poate să se refere ori la Sine, ca o personificare a mântuirii care îi oferă iertarea lui Zacheu, ori la ceea ce este vizibil în urma transformării care a survenit în viaţa vameşului. Totuşi Isus foloseşte verbul "a mântui" şi alte cuvinte înrudite, în primul rând pentru a arăta ce a venit să înfăptuiască (în mod implicit, Marcu 3:4; şi direct, Luca 4:18; Mat.18:11; Luca 9:56; Mat. 20:28), iar în cel de-al doilea rând pentru a arăta ce se cere din partea omului (Marcu 8:35; Luca 7:50; 8:12; 13:24; Mat. 10:22).
Luca şi contextul ne arată că mântuirea cere o inimă plină de căinţă, ca şi a unui copil, o stare care să fie gata să primească, şi o renunţare la toate celelalte lucruri, pentru Cristos, condiţii pe care omul nu le-ar putea îndeplini, dacă nu ar fi ajutat din afară.
Mărturia pe care au depus-o alţii cu privire la activitatea mântuitoare a lui Isus este atât directă (Matei 8:17) cât şi indirectă (Marcu 15:31). Mai există de asemenea mărturia propriului Său Nume (Mat. 1:21:,23). Toate aceste mărturii ne sugerează că mântuirea se găseşte în Persoana şi în lucrarea lui Cristos, şi în special în moartea Lui.
Evanghelia a 4-a , subliniază această idee, fiecare capitol prezentând diferite aspecte ale mântuirii. În 1:12 ş.urm., oamenii se nasc ca şi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos. În 2:5 situaţia este remediată prin faptul că oamenii fac tot ceea ce le porunceşte El. În 3:5, pentru intrarea în Împărăţie, este esenţială naşterea în Duhul, şi 3:14, 17 afirmă că această viaţă nouă nu este posibilă fără o credinţă în moartea lui Cristos, fără de care oamenii rămân tot sub osândă (3:18). În 4:22 mântuirea vine de la iudei, şi este un dar care transformă oamenii şi îi pregăteşte pentru a se închina lui Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu a fost mijlocul prin care revelaţia a fost transmisă oamenilor.
În 5:14, cel care a fost însănătoşit trebuie să nu mai păcătuiască, pentru a nu ajunge în situaţia de a i se întâmpla ceva şi mai rău. În 5:39 se mărturiseşte despre viaţa (mântuirea) în Fiul, căruia I-au fost încredinţate viaţa şi judecata. În 5:24, credincioşii au trecut deja de la moarte la viaţă. În 6:35, Isus se numeşte pe Sine Pîinea vieţii, la care ar trebui să meargă oamenii şi să caute cuvintele vieţii veşnice (6:68). În 7:39, apa este simbolul vieţii mântuitoare a Duhului care trebuia să vină după ce Isus avea să fie proslăvit.
În 8:12 se arată siguranţa pe care o are omul atunci când este călăuzit de lumină, iar în v. 32, 36 libertatea avută în Fiul, prin adevăr. În 9:25, 37, 39 mântuirea înseamnă vedere spirituală. În 10:10, turma obţine siguranţa şi viaţa din belşug a Tatălui prin Cristos. În 11:25 ş.urm., viaţa după înviere aparţine celor care cred. În 11:50 este descris scopul mântuitor al morţii Lui. În 12:32, Cristos înviat din morţi îi atrage pe oameni la Sine. În 13:10, spălarea Lui iniţială semnifică mântuirea ("curat de tot"). În 14:6 El este adevărul şi calea cea vie spre locaşul Tatălui. În 15:5, rămânerea în El, care este Viaţa, este secretul resurselor de viaţă. În 16:7 -15, din pricina lui Duhul se va ocupa de obstacolele care stau în calea mântuirii, şi se va pregăti drumul pentru realizarea acesteia.. În 17:2, 3, 12, El asigură protecţie celor care Îl cunosc pe adevăratul Dumnezeu şi pe El Însuşi. În 19:30, mântuirea este realizată. În 20:21 -23, darul Duhului este însoţit de cuvinte de pace şi iertare. În 21:15-18, dragostea Lui vindecătoare toarnă din nou dragoste în cel care-L urmează, şi-l pregăteşte pentru a-I sluji.
Faptele apostolilor prezintă proclamarea mântuirii (cf. 16:17) prin :
1. impactul ei asupra mulţimilor care au fost îndemnate să se mântuiască "din mijlocul acestul neam ticălos" (2:40) prin pocăinţă, prin iertarea păcatelor, şi prin primirea Duhului Sfânt.
2. impactul ei asupra unui om bolnav, inconştient de nevoia lui reală, care este vindecat în Numele lui Isus, singurul Nume prin care oamenii pot fi mântuiţi
3. impactul asupra casei celui care a întrebat : "Ce să fac să fiu mântuit ? " (16:30 ş.urm.)

Epistolele lui Pavel Pavel afirmă că Scripturile "pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Isus Cristos" (2 Tim. 3-15 ş.urm.) şi să îţi furnizeze ceea ce îţi este necesar pentru a te bucura de o mântuire completă. Aplicând şi amplificând conceptul de neprihănire a lui Dumnezeu, prezent în VT, Pavel arată că nu există mântuire prin Lege, întrucât Legea nu poate decât să indice prezenţa păcatului, să stârnească acţiunea lui reacţionară, şi să închidă gurile oamenilor, dovedindu-i vinovaţi înaintea lui Dumnezeu (Rom. 3:19; Gal. 2:16). Mântuirea stă la dispoziţia omului ca un dar de la Dumnezeul cel drept, care acţionează în virtutea harului pe care Şi-l manifestă faţă păcătosul lipsit de orice merit, când acesta, prin darul credinţei, se încrede în neprihănirea lui Cristos care l-a răscumpărat de la moarte, şi l-a îndreptăţit prin învierea Sa.
-în lucru-