Mântuirea în Vechiul Testament (VT)

În Vechiul Testament- principalul cuvânt ebraic tradus prin "mântuire" este yesa şi derivatele lui. Înţelesul de bază este "a aduce la loc larg" (cf. Ps.18:36;66:12), dar de la început el are sensul metaforic de "libertate fără limite", şi include mijloacele prin care se realizează asta, adică eliberarea de factorii care constrâng pe cineva şi-l îngrădesc. Poate să se refere la eliberarea de o boală (Is.38:20;cf.v.9), izbăvirea de un necaz (Ier.30:7) sau de duşmani (2 Sam.3:18;Ps.44:7).
În marea majoritate a pasajelor, Dumnezeu este autorul mântuirii. Astfel, El îşi izbăveşte turma Lui (Ezec.34:22), Îşi scapă poporul (Osea 1:7) şi numai El îi poate mântui (Osea 13:10-14), nu este nici un alt Mântuitor în afară de El (Is.43:11). El i-a izbăvit pe părinţii lor din Egipt (Ps.106:7-10) şi pe fiii lor din Babilon (Ier.30:10). El este un loc de scăpare şi Mântuitorul poporului Său (2 Sam.22:3). El l-a izbăvit pe cel sărac şi pe cel nevoiaş atunci când aceştia n-au avut pe nimeni să-i ajute (Ps.34:6 Iov 5:15).
Cuvintele lui Moise "staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul" (Exod 14:13) exprimă o idee esenţială a Vechiului Testament. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L cunoaşte ca un Dumnezeu care mântuieşte (Osea 13:14), astfel încât în VT cuvintele "Mântuitor" şi "Dumnezeu" au acelaşi sens.
Marele exemplu normativ al izbăvirii mântuitoare a lui Dumnezeu este exodul (Exod 12:40; 14:31). Izbăvirea din sclavia Egiptului prin intervenţia lui Dumnezeu de la Marea Roşie a avut un rol determinant asupra întregii concepţii ulterioare a lui Israel cu privire la natura şi activitatea Sa.
Noţiunea de mântuire s-a născut din exodul lui Israel din Egipt, eveniment care a fost marcat de faptele măreţe de izbăvire pe care le-a făcut în istorie. Acest element a pus baza pentru pentru alte contribuţii ale VT la noţiunea de mântuire, escatologia. Faptul că Israel L-a cunoscut pe Dumnezeu în trecut ca Mântuitor, l-a făcut să privească prin credinţă în viitor la mântuirea deplină şi finală pe care o va aduce El. Pentru că Iahve s-a prezentat ca Domn al tuturor, creator şi conducător al întregului pământ, şi pentru că El este un Dumnezeu drept şi credincios, într-o bună zi El va repurta victoria finală asupra duşmanilor Lui şi Îşi va vindeca poporul de toate boalele lui (Is.43:11-21 ; Deut.9:4-6; Ezec.36:22-23).
La început, această speranţă de mântuire era centrată mai mult pe intervenţia imediată a lui Dumnezeu pentru a-l ocroti pe Israel (cf. Gen.49; Deut.33; Num.23). În perioada prorocilor ea îşi găseşte expresia în "ziua lui Iahve", când judecata va fi combinată cu izbăvirea (Is.24:19 ş.urm.; 25:6-; Ioel 2:1 ş.urm.,28:32; Amos 5:18 ş.urm.; 9:11 ş.urm.).
Experienţa exilului le-a pus israeliţilor la îndemână o ilustraţie concretă şi un context concret pentru a exprima această speranţă ca un nou exod (Is.43:14-16; 48:20 ş.urm1; 51:9ş.urm. ;cf.Ierg 31:31-34; Ezec.37:21-28; Zah. 8:7-13), dar rezultatele dezamăgitoare şi limitate ale ale restaurării au făcut ca speranţa să se îndrepte din nou spre viitor, şi a fost pusă în ceea ce a fost numit categoria escatologico- transcendentală (Is.64:1 ş.urm.; 65;17 ş.urm.; 66:22), speranţa în olam habba, în lumea cea nouă şi în sfârşitul epocii prezente în conducerea suverană a lui Dumnezeu şi caracterul Lui drept vor fi manifestate prin toate naţiunile.
Mai trebuie menţionaţi şi alţi termeni traduşi prin soteria (l.greacă), în special rădăcinat g l "a răscumpăra", a recupera un bun care a căzut în mîini străine, "a cumpăra înapoi", deseori prin efectuarea unei plăţi. Persoana care făcea această răscumpărâre sau mântuire, este go el, un răscumpărător care este ruda celui răscumpărat (cf. Lev. 25:26,32 ; Rut 4:4,6). Dumnezeu este marele go el al lui Israel (Exod.6:6; Ps.77:14 ş.urm).
Acest cuvânt este sinonim cu yesa (l.ebr.), care apare în ultima parte a cărţii lui Isaia (Is.41:14, 44:6; 47:4). Ei apar ca termeni paraleli în Is. 43:1-2; 60:16; 63:9 (cf. TDNT 7, p.977-978)
În final, observăm că activitatea mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie, este extinsă şi adâncită, în sensul că avem de-a face cu un agent special al acestei mântuiri, Mesia-Robul Domnului. Mântuirea implică un trimis, sau un Salvator, deşi nu în mod necesar diferit de Iahve Însuşi. Deşi, în general, în anumite conjuncturi istorice, Iahve poate să se folosească de trimişi dintre oameni, sau de izbăvitori (Gen. 45:7; Jud.3:9,15;2 Împ.13:5; Neem.9:27), El singur este Mântuitorul poporului Său (Is.43:11; 45:21; Osea 13:14). Această afirmaţie generală, însă, trebuie să fie explicată în contextul creşterii pe care a cunoscut-o speranţa mântuirii în VT, unde în imnurile închinate Domnului găsim personificarea mântuirii morale a lui Iahve, chiar dacă Robul Domnului nu este prezentat niciodată direct ca Mântuitor. Personificarea misiunii Robului Domnului apare clar în text şi, în lumina împlinirii în NT, nu mai are nevoie de nici o apărare. În imnul din Isaia 49:1-6, El trebuie să fie instrumentul mântuirii universale a lui Dumnezeu. Imnul final, 52:13-53:12, nu conţine termenul de mântuire, ci ideea de mântuire este prezentă în sensul unei izbăviri de păcat şi de consecinţele lui. Astfel, VT ne face să înţelegem în final că Dumnezeu îşi izbăveşte poporul prin Mântuitorul pe care L-a ales El, Mesia.