Inconvenientele si pericolele mediumitatii- OBSESIA

Dintre obstacolele pe care le prezintă practicarea spiritismului, obsesia se situează pe primul loc, adică dominaţia pe care câteva spirite ştiu să o dobândească asupra unor persoane. Acest lucru aparţine exclusiv spiritelor inferioare, pentru că ele încearcă să domine; spiritele bune nu exercită nici un fel de constrângere. Acestea dau sfaturi, combat influenţa celor rele şi, dacă nu le ascultăm, se retrag. Cele rele, însă, se ataşează de cei la care au priză; dacă reuşesc să domine pe cineva, se identifică cu propriul lor spirit şi îl conduc ca pe un copil.
Obsesia prezintă caractere diverse pe care e foarte necesar să le cunoaştem şi care rezultă din gradul de constrângere şi natura efectelor pe care le produce. Cuvântul obsesie este, într-un fel, un termen generic prin care se desemnează acest gen de fenomen, ale cărui principale varietăţi sunt: obsesia simplă, fascinaţia şi subjugarea.
Obsesia simplă- are loc atunci când spiritul răufăcător se impune mediumului, intervine în comunicările pe care le primeşte, îl împiedică să comunice cu alte spirite şi se substituie celor care au fost evocate.
Dacă eşti înşelat de un spirit mincinos, nu înseamnă că eşti obsedat; cel mai bun medium este expus unei astfel de primejdii, mai ales la început, când încă este lipsit de experienţa necesară, aşa cum cei mai cinstiţi oameni pot să fie înşelaţi de escroci. Aşadar, putem fi înşelaţi fără să fim obsedaţi; obsesia constă în tenacitatea spiritului de care nu mai putem scăpa.
În cazul obsesiei simple, mediumul ştie foarte bine că are de-a face cu un spirit înşelător şi acesta nici nu se fereşte; el nu-şi ascunde deloc intenţiile rele şi dorinţa de a deranja. Mediumul recunoaşte fără greutate viclenia şi, fiind pus în gardă, rareori este înşelat. Acest gen de obsesie este doar neplăcută şi singurul inconvenient este acela că devine un obstacol pentru comunicările pe care am dori să le avem cu spiritele serioase sau cu cele dragi nouă.
Putem aminti în această categorie cazurile de obsesie fizică, adică cea care constă în manifestările zgomotoase şi încăpăţânate ale unor spirite, care fac să se audă brusc lovituri în masă sau alte zgomote.
Fascinaţia -are consecinţe mult mai grave. Este o legătură produsă prin acţiunea directă a spiritului asupra gândurilor mediumului, paralizându-i într-un fel judecata faţă de comunicări. Mediumul, fascinat, nu crede că e înşelat; spiritul are abilitatea de a-i inspira o încredere oarbă, care îl împiedică să vadă înşelătoria şi să înţeleagă absurditatea a ceea ce scrie, deşi ea este pentru toţi mai mult decât evidentă; iluzia poate să ajungă atât de departe, încât să-l facă să vadă sublimul în limbajul cel mai ridicol. Am greşi dacă am crede că acest gen de obsesie nu poate afecta decât persoanele simple, ignorante şi lipsite de judecată. Oamenii cei mai spirituali, cei mai instruiţi şi cei mai inteligenţi în alte privinţe nu sunt scutiţi, ceea ce dovedeşte că această aberaţie este efectul unei cauze străine sub influenţa căreia se află.
In virtutea acestei iluzii care este consecinţa ei, spiritul îl conduce pe cel pe care a reuşit să-l domine aşa cum ar proceda cu un orb şi poate să-l facă să accepte doctrinele cele mai bizare, teoriile cele mai false ca fiind unica expresie a adevărului; mai mult, îl poate îndemna la demersuri ridicole, compromiţătoare şi chiar periculoase.
E usor de înţeles diferenţa care există între obsesia simplă şi fascinaţie, şi faptul că spiritele care produc aceste două efecte au caractere diferite. În primul caz, spiritul care se ataşează este doar o fiinţă inoportună prin tenacitatea sa şi de care sunteţi nerăbdători să vă debarasaţi, în al doilea caz, este cu totul altceva. Ca să atingă astfel de scopuri, e nevoie de un spirit abil, viclean şi profund ipocrit, pentru că nu poate să înşele şi să se facă acceptat decât cu ajutorul măştii pe care ştie să o ia şi al unei aparenţe de virtute. Cuvintele mari caritate, smerenie şi iubire faţă de Dumnezeu sunt pentru el ca nişte scrisori de acreditare; cu toate acestea, răzbat unele semne de inferioritate, şi trebuie să fii fascinat ca să nu le zăreşti. Astfel, se teme mai mult ca orice de oamenii care văd prea clar; de aceea, tactica lui este aproape întotdeauna de a inspira interpretului său îndepărtarea de oricine ar putea să-i deschidă ochii; prin acest mijloc, evitând orice contrazicere, e sigur că are întotdeauna dreptate.
Subjugarea - este o constrângere care paralizează voinţa celui care o suportă şi îl face să acţioneze fără voia lui. Pe scurt, se află sub un adevărat jug.
Subjugarea poate să fie morală sau corporală, în primul caz, subjugatul este solicitat să ia hotărâri deseori absurde şi compromiţătoare pe care, printr-un fel de iluzie, le crede chibzuite; este un fel de fascinaţie, în al doilea caz, spiritul acţionează asupra organelor materiale şi provoacă mişcări involuntare. Ea se manifestă la mediumul scriitor printr-o nevoie permanentă de a scrie, chiar şi în momentele cele mai inoportune. Unii, în lipsa tocului sau a creionului, par că scriu cu degetul, peste tot unde se afla, chiar şi pe stradă, pe uşi şi pe ziduri.
Subjugarea corporală merge uneori şi mai departe; ea poate să ducă la cele mai ridicole fapte.
Pe vremuri, numele de posedare era dat dominaţiei exercitate de spiritele rele, când influenţa lor mergea până la rătăcirea facultăţilor mintale. Posedarea ar fi, pentru noi, sinonimă cu subjugarea. Dar nu adoptăm acest termen din două motive : primul, pentru că implică credinţa în fiinţe create de Rău şi veşnic hărăzite Răului, în timp ce nu există decât fiinţe mai mult sau mai puţin imperfecte, pe care toţi le pot ameliora. Al doilea, pentru că implică şi ideea de luare în posesie a corpului de către un spirit străin, a unui fel de coabitare, deşi e vorba doar de o constrângere. Cuvântul subjugare reflectă perfect situaţia. Astfel, pentru noi, nu există posedaţi, în sensul vulgar al termenului, ci doar obsedaţi, subjugaţi şi fascinaţi.
Cauzele obsesiei - obsesia este unul dintre cele mai mari obstacole ale mediumităţii, precum şi unul dintre cele mai frecvente. De aceea, niciodată nu poţi spune că ai combătut-o îndeajuns, pentru că, în afara inconvenientelor personale care pot să rezulte de aici, constituie şi un obstacol absolut în calea veridicităţii comunicărilor. Având în vedere obsesia, indiferent la ce grad, este întotdeauna efectul unei constrângeri care nu poate niciodată să fie exercitată de un spirit bun, rezultă că orice comunicare făcută de un medium obsedat este de origine suspectă şi nu merită nici o încredere. Dacă, uneori, se află în ea şi ceva bun, trebuie acceptat şi respins tot ce este îndoielnic.
Recunoaştem obsesia după următoarele caracteristici:
1. Persistenţa unui spirit în a comunica - vrând, nevrând - prin scris, audiţie, tiptologie etc., opunându-se la ceea ce pot să facă alte spirite.
2. Iluzia care, în pofida inteligenţei mediumului, îl împiedică pe acesta să recunoască falsitatea şi ridicolul comunicărilor pe care le primeşte.
3. Credinţa în infailibilitatea şi identitatea absolută a spiritelor care comunică şi care, sub nume respectabile şi venerate, spun lucruri false şi absurde.
4. Încrederea mediumului în elogiile făcute lui de către spiritele care comunică cu el.
5. Înclinaţia de a se îndepărta de persoanele care pot să dea sfaturi utile.
6. Enervarea provocată de critica legată de comunicările primite.
7. Nevoia permanentă şi inoportună de a scrie.
8. Constrângere fizică dominând voinţa şi forţând mediumul să acţioneze sau să vorbească fără voia lui.
9. Existenţa unor zgomote şi bulversări persistente în jurul său, el fiind cauza şi ţinta.
Nici mediumii şi nici spiritiştii nu au creat spiritele, ci spiritele au făcut să existe spiritişti şi mediumi. Spiritele sunt sufletele oamenilor şi, în consecinţă, există spirite de când există oamenii, astfel că şi-au exercitat din toate timpurile influenţa salutară sau nefastă asupra omenirii. Capacitatea medianimică este pentru ele doar un mijloc de manifestare; în lipsa acestei capacităţi, o fac în o mie de alte feluri mai mult sau mai puţin oculte. Aşadar, ar fi o eroare să credem că spiritele nu-şi exercită influenţa decât prin comunicări scrise sau verbale. Această influenţă este permanentă, iar cei care nu se ocupă de spirite sau nici măcar nu cred în ele sunt expuşi şi ei ca şi ceilalţi, ba chiar mai mult, deoarece nu au alternativă. Mediumitatea este pentru spirit un mijloc de a se face cunoscut; dacă e rău, se trădează întotdeauna, indiferent cât ar fi de ipocrit. Prin urmare, putem spune că mediumitatea îţi permite să-ţi vezi inamicul în faţă, dacă ne putem exprima astfel, şi să-l combaţi cu propriile lui arme; fără această capacitate, el acţionează în umbră şi, în virtutea invizibilităţii sale, poate să facă şi chiar face mult rău. La câte acţiuni nu suntem împinşi spre răul nostru, acţiuni pe care le-am fi evitat dacă ar fi existat un mijloc de a ne lumina! Nici nu-şi închipuie incredulii câtă dreptate au când spun despre un om care o ia cu încăpăţânare pe o cale greşită: „Un geniu rău îl împinge la pierzanie”. Prin urmare, cunoaşterea spiritismului, departe de a duce la dominaţia spiritelor rele, trebuie să aibă drept rezultat, într-un timp mai lung sau mai scurt şi după ce va fi propagată, distrugerea acestei dominaţii, oferind fiecăruia mijloacele de a se apăra contra sugestiilor lor, iar cel care va ceda nu va putea să dea vina decât pe el însuşi.
Regulă generală: oricine are comunicări spiritiste rele, scrise sau verbale, se află sub o influenţă proastă. Această influenţă se exercită asupra lui, fie că scrie sau nu, adică fie că este sau nu medium, chiar dacă el crede sau nu. Scrierea conferă un mijloc prin care se poate asigura de natura spiritelor care acţionează asupra lui şi de a le combate dacă sunt rele, ceea ce se poate face cu şi mai mare succes când reuşim să cunoaştem motivul care le face să acţioneze. Dacă este destul de orb ca să nu le înţeleagă, alţii îi pot deschide ochii!
Pericolul nu constă în spiritismul însuşi, deoarece poate să servească drept mijloc de control şi de apărare. Unii mediumi, în orgoliul lor nemăsurat, se cred instrumentele exclusive ale unor spirite superioare şi sunt dominaţi de o fascinaţie care nu le permite să înţeleagă prostiile pe care le transmit. Chiar şi cei care nu sunt mediumi pot cădea în capcană. Spiritismul ne oferă posibilitatea de a cunoaşte spiritele şi de a le putea dejuca planurile.
Motivele obsesiei variază în funcţie de caracterul spiritului. Uneori este vorba de o răzbunare exercitată asupra unui individ, de care a avut a se plânge în timpul vieţii sau în altă existenţă; alteori, nu are alt motiv decât acela de a face rău. Deoarece suferă, vrea să-i facă şi pe alţii să sufere; încearcă un fel de mare plăcere în a-i chinui, a-i jigni. De aceea, nerăbdarea noastră îl întărâtă, pentru că acesta este scopul lui, dar se lipseşte dacă suntem răbdători; enervându-ne, arătându-ne înciudaţi, facem exact ceea ce vrea el. Aceste spirite acţionează uneori din ură şi invidie faţă de bine; de aceea îşi aleg drept ţintă oamenii cei mai cinstiţi. Unul dintre ele s-a agăţat ca scaiul de o familie onorabilă, pe care însă nu a avut satisfacţia s-o înşele, întrebat de ce şi-a ales drept ţintă nişte oameni de treabă şi nu unii răi, ca el, a răspuns: Ăştia nu mă atrag. Alţii sunt ghidaţi de un sentiment de laşitate care îi împinge să profite de slăbiciunea morală a unor indivizi pe care îi ştiu incapabili să opună rezistenţă. Unul dintre aceştia din urmă, care subjuga un tânăr cu o inteligenţă foarte limitată, întrebat despre motivul alegerii sale, a răspuns: "-Simt o nevoie intensă de a chinui pe cineva. O persoană cu judecată m-ar fi respins, aşa că mă ataşez de un idiot care nu-mi poate rezista cu nici o virtute".
Există spirite care exercită obsesia fără răutate, care chiar au ceva bun, dar sunt stăpânite de vanitatea falsei cunoaşteri. Acestea au ideile lor, sistemele lor despre ştiinţe, economie socială, morală, religie, filozofie; vor să-şi impună opinia proprie şi, în acest scop, caută mediumi destul de creduli ca să-i accepte cu ochii închişi, fascinându-i ca să-i împiedice să deosebească adevărul de fals. Aceştia sunt cei mai periculoşi, deoarece sofismele nu-i costă nimic şi îşi pot acredita utopiile cele mai ridicole. Cunoscând prestigiul marilor nume, nu au nici un scrupul să şi le însuşească pe cele în faţa cărora ne înclinăm şi nu se dau o înapoi nici în fata sacrilegiului de a se pretinde lisus, Fecioara Măria sau alt sfânt venerat, încearcă să înşele printr-un limbaj pompos, mai mult bombastic decât profund, plin de termeni tehnici şi însoţit cu vorbe mari despre castitate şi morală. Au mare grijă să nu dea vreun sfat rău, deoarece ştiu că vor fi repede respinşi, de aceea, cei înşelaţi de ei îi apără cu tenacitate spunând: „Vedeţi bine că nu spun nimic rău”. Dar morala este pentru ei doar un paşaport, nu le pasă de ea şi vor înainte de orice să domine şi să-şi impună ideile, indiferent cât de nesăbuite ar fi.[/i
[i]Spiritele care au un sistem scriu în general prost. De aceea caută mediumi care scriu cu uşurinţă şi din care încearcă să-şi facă instrumente docile şi mai ales entuziaste, fascinându-i. Sunt aproape întotdeauna foarte prolicşi, încercând să compenseze calitatea prin cantitate. Se complac să le dicteze interpreţilor lor ample texte indigeste şi deseori puţin inteligibile, care, din fericire, au drept antidot imposibilitatea materială de a fi citite de marea masă. Spiritele cu adevărat superioare sunt sobre în exprimare; spun multe lucruri în puţine cuvinte; de aceea, această fecunditate prodigioasă trebuie întotdeauna să pară suspectă.
Utopiile şi excentricităţile de care abundă textele lor deseori, şi care şochează bunul-simţ, produc o impresie foarte supărătoare asupra persoanelor novice, oferindu-le o idee falsă despre spiritism, fără a se avea în vedere că acestea sunt armele de care duşmanii lui se folosesc ca să-l ridiculizeze. Printre aceste publicaţii, există unele care, fără a fi rele şi fără să provină de la o obsesie, pot să fie privite drept imprudente, intempestive sau stângace.
Se întâmplă destul de des ca un medium să nu poată să comunice decât cu un singur spirit, care se ataşează de el şi răspunde pentru cei care l-au chemat prin intermediul lui. Nu este vorba întotdeauna de o obsesie, deoarece poate să ţină de lipsa de flexibilitate a mediumului şi de o afinitate specială pentru un anumit spirit. Obsesie propriu-zisă este doar atunci când spiritul se impune şi îi îndepărtează pe ceilalţi prin voinţa sa, ceea ce nu face niciodată un spirit bun. În general, spiritul care pune stăpânire pe medium ca să-l domine nu suportă examenul critic al comunicărilor sale; când vede că nu sunt acceptate şi sunt discutate, nu se retrage, ci inspiră mediumului gândul de a se izola şi uneori chiar îi comandă acest lucru. Orice medium care este ofensat de critica comunicărilor pe care le obţine se face ecoul spiritului care îl domină, iar acest spirit nu poate fi bun din moment ce îi inspiră un gând ilogic, acela de a refuza examinarea. Izolarea mediumului este întotdeauna un lucru supărător pentru el, deoarece nu mai are nici un control pentru comunicările lui. El trebuie nu numai să se lase luminat de părerea celorlalţi, ci trebuie să privească drept o necesitate şi studierea tuturor genurilor de comunicări ca să le compare. Limitându-se doar la cele pe care le obţine, şi care i se par bune, există pericolul să se iluzioneze în privinţa valorii lor, fără a mai pune la socoteală că nu poate să cunoască totul şi că se învârte aproape întotdeauna în acelaşi cerc.
Mijloace de combatere a obsesiei variază în funcţie de caracterul pe care îl ia. Pericolul nu există în mod real pentru orice medium convins că are de-a face cu un spirit mincinos, după cum se întâmplă în cazul obsesiei simple; nu este pentru el decât un lucru neplăcut. Dar faptul că îi este neplăcut constituie pentru spirit un motiv în plus să se încăpăţâneze în demersul lui. În acest caz, există două lucruri esenţiale ce trebuie făcute. Să dovedim spiritului că nu ne-am lăsat păcăliţi şi că îi este imposibil să ne înşele şi să-i punem răbdarea la încercare arătându-ne mai răbdători decât el; dacă se convinge că-şi pierde timpul, se va retrage în cele din urmă, aşa cum fac inoportunii când nu-i ascultăm.
Dar aceasta nu este de ajuns întotdeauna şi ar putea să dureze cam mult, deoarece unele spirite sunt tenace şi pentru ele lunile şi anii nu înseamnă mare lucru. Mediumul poate, în plus, să facă un apel fervent la îngerul lui păzitor, precum şi la spiritele bune care simpatizează cu el şi să le roage să-l ajute. Spiritul care urmăreşte obsesia, oricât de rău ar fi, trebuie tratat cu severitate, dar cu bunăvoinţă, învingându-l prin procedee bune, rugându-ne pentru el. Dacă este cu adevărat pervers, la început ne va lua în râs; dar , făcându-i morală cu perseverenţă, va recunoaşte în cele din urmă că a greşit: e o convertire pe care trebuie s-o facem, sarcină uneori dificilă, ingrată, chiar respingătoare, dar al cărei merit constă în greutatea ei şi care, dacă este bine făcută, ne va da întotdeauna satisfacţia de a fi făcut un lucru caritabil şi, deseori, de a aduce pe calea cea bună un suflet pierdut.
De asemenea, trebuie să întrerupem orice comunicare scrisă imediat ce ne dăm seama că vine de la un spirit rău, care nu e de înţeles, ca să nu-i facem plăcerea de a fi ascultat, în unele cazuri, chiar ar putea să fie utilă pentru un timp încetarea practicării scrierii; ne adaptăm după împrejurări. Dar, dacă mediumul scriitor poate să evite aceste discuţii abţinându-se de la scris, nu la fel stau lucrurile cu mediumul auditiv, pe care spiritul ce urmăreşte obsesia îl asaltează uneori permanent cu vorbele lui grosolane şi obscene şi care nu poate nici măcar să-şi astupe urechile! în rest, trebuie să recunoaştem că unele persoane se distrează de limbajul trivial al acestor spirtie, pe care le încurajează şi le provoacă, râzând de prostiile lor, în loc să le impună tăcerea şi să le facă morală.
Prin urmare, se poate vorbi doar de neplăcere şi nu de pericol în cazul oricărui medium care nu se lasă înşelat, pentru că nu poate fi înşelat; altfel stau lucrurile în cazul fascinaţiei, deoarece dominaţia dobândită de spirit asupra celuilalt este fără limite. Singurul lucru ce poate fi făcut este să încercăm să-l convingem că este tras pe sfoară şi să-i aducem obsesia la obsesia simplă; dar nu este întotdeauna uşor, iar uneori e chiar imposibil. Ascendentul spiritului poate să fie atât de mare, încât să facă fascinatul surd la orice fel de raţionamente şi poate să ajungă chiar să-l facă să creadă, când spiritul e dominat de o mare erezie ştiinţifică, de patul că ştiinţa se înşeală. Primeşte în general foarte prost sfaturile; critica îl ofensează, îl enervează şi îi fac nesuferiţi pe cei care nu împărtăşesc admiraţia lui. A-i suspecta spiritul este aproape o profanare în ochii lui şi asta vrea şi spiritul. Pentru că vrea să te aşezi în genunchi în faţa spuselor sale.
Unul dintre cele care exercita o fascinaţie extraordinară, a fost evocat şi, după câteva lăudăroşenii, văzând că nu putea înşela asistenta în privinţa identităţii sale, a mărturisit că nu era cel căruia îi luase numele. Fiind întrebat de ce se folosea astfel de acea persoană pe care o fascina, a răspuns cu aceste cuvinte care zugrăvesc cât se poate de bine caracterul acestui fel de spirite: "-Căutam un om pe care să-l pot duce de nas. L-am găsit şi nu mai plec". „Dar, daca îi vom deschide ochii, te va alunga.” La care el a răspuns: "-Vom vedea!". Cum nu există un mai mare orb decât cel care nu vrea să vadă, când îşi dau seama de inutilitatea oricărei tentative de a deschide ochii fascinatului, cel mai bine este să-l laşi pradă iluziilor sale. Nu poţi vindeca un bolnav care se încăpăţânează să-şi menţină boala şi care se complace cu ea.
Subjugarea corporală îl văduveste deseori pe obsedat de energia necesară pentru a domina spiritul rău, de aceea este nevoie de intervenţia unei alte persoane, care să acţioneze fie prin magnetism, fie prin puterea voinţei. Deoarece nu există concursul obsedatului, această persoană trebuie să capete ascendent asupra spiritului. Dar, cum acest ascendent nu poate fi decât moral, nu poate fi exercitat decât de o fiinţă superioară moral spiritului şi puterea sa va fi cu atât mai mare cu cât superioritatea morală va fi mai mare, deoarece se impune spiritului, care este forţat să se încline în faţa lui; de aceea lisus avea o putere atât de mare ca să alunge ceea ce se numeau atunci demoni, adică spiritele rele dornice de obsesie.
Nu se pot da aici decât sfaturi generale, deoarece nu există nici un procedeu material, nici o formulă, nici o rostire sacramentală care să aibă puterea de a alunga astfel de spirite. Obsedatul duce uneori lipsă de o forţă fluidică suficientă; în acest caz, acţiunea magnetică a unui bun magnetizator poate să-l ajute în mod util. În rest, este întotdeauna bine să ceri, printr-un medium sigur, sfaturile unui spirit superior sau ale îngerului tău păzitor.
Imperfecţiunile morale ale obsedatului sunt deseori un obstacol în calea eliberării sale. Imperfecţiunile morale facilitează acţiunea spiritelor de acest fel, şi cel mai sigur mijloc de a scăpa de ele este de a atrage spiritele bune prin practicarea binelui. Spiritele bune au, desigur, mai multă putere decât cele rele şi voinţa lor este de ajuns ca să le îndepărteze pe celelalte. Dar nu-i ajută decât pe cei care se străduiesc să se amelioreze, altfel se depărtează şi lasă câmp liber spiritelor rele, care devin astfel, în unele cazuri, instrumente de pedepsire, deoarece cele bune le lasă să acţioneze în acest scop.
În rest, trebuie să ne ferim să atribuim acţiunii directe a spiritelor toate neplăcerile care se pot întâmpla. Aceste neplăceri sunt deseori consecinţa neglijenţei crase şi a lipsei de prevedere.
Unii mediumi nu pot să scape de spiritele rele care se ataşează de ei, şi spiritele bune pe care le cheamă nu sunt destul de puternice ca să le îndepărteze pe celelalte şi să comunice direct, dar nu puterea îi lipseşte spiritului bun, ci, deseori, mediumul nu este destul de puternic ca să-l secondeze. Natura lui se pretează mai bine la unele legături; fluidul lui se identifică mai curând cu un spirit decât cu altul; ceea ce conferă o dominaţie atât de mare celor care vor să-l înşele.
Persoanele de merit, cu o moralitate buna, împiedicate să comunice cu spiritele bune,
sunt supuse astfel la o încercare. Inima lor poate fi ataşată de puţin rău, orgoliul poate domina puţin aparenţa de bunătate. Aceste încercări, arătându-i obsedatului slăbiciunea sa, trebuie să-l facă să se întoarcă cu faţa spre oameni. Există cineva pe pământ care poate să spună că e perfect? Iar cel care prezintă toate aparenţele virtuţii poate să aibă încă multe defecte ascunse, o veche drojdie de imperfecţiune. Astfel, de exemplu, spui despre cel care nu face rău că este loial în relaţiile cu societatea: „E un om demn şi de toată isprava”. Dar nu stii dacă aceste calităţi nu sunt cumva afectate de orgoliu, dacă nu are un fond de egoism, dacă nu e avar, gelos, ranchiunos, bârfitor şi o sută de alte lucruri pe care nu le observi, pentru că nu au apărut în relaţiile avute cu el. Mijlocul cel mai puternic de a combate influenţa spiritelor rele este să te apropii cât mai mult posibil de natura celor buni.
Obsesia care se opune ca un medium să obţină comunicările pe care le doreşte nu este un semn că este nedemn, ci arata că un obstacol se poate opune unor comunicări; trebuie înlăturat obstacolul din el; altfel, rugăciunile şi implorările sale nu vor duce la nimic. Nu e de ajuns ca un bolnav să spună medicului său: „Fă-mă bine, vreau să fiu sănătos”. Medicul nu are nici o putere dacă bolnavul nu face ceea ce este necesar.
Lipsirea de comunicare cu unele spirite,in unele cazuri, poate să fie o adevărată pedeapsă, aşa cum posibilitatea de a comunica cu ele e o recompensă pe care omul trebuie să se straduiasca s-o merite.
Putem combate influenţa spiritelor rele făcându-le morală,asta fiind tocmai ce nu se face şi ar trebui să se facă; pentru că, deseori, e o sarcină care ni se dă şi pe care trebuie s-o îndeplinim în mod caritabil şi cu religiozitate. Prin sfaturi înţelepte, putem îndemna la căinţă şi determina grăbirea progresului lor.
Spiritele perverse sunt mai apropiate de oamenii pe care încearcă să-i chinuie decât de spirite de care se îndepărtează cât mai mult posibil, în virtutea acestei apropieri faţă de oameni, când găsesc pe cineva care să le facă morală, la început nu-l ascultă şi râd; apoi, dacă ştii cum să-i iei, sfârşesc prin a se lăsa convinse. Spiritele elevate nu le pot vorbi decât în numele Domnului şi asta le sperie. Cu siguranţă că omul nu are mai multă putere decât spiritele superioare, dar limbajul lui se identifică mai bine cu natura lor, şi, văzând ascendentul pe care îl poate exercita asupra spiritelor inferioare, înţelege mai bine solidaritatea care există între cer şi Pământ.
În rest, ascendentul pe care omul îl poate exercita asupra spiritelor este posibil datorită superiorităţii sale morale. Nu stăpâneşte spiritele superioare, nici măcar pe cele care, fără a fi superioare, sunt bune şi binevoitoare, dar poate controla spiritele care îi sunt inferioare moralmente.
Subjugarea corporală, împinsă la un anumit grad, ar putea să aibă drept consecinţă un fel de nebunie, a cărei cauză este necunoscută lumii, dar care nu are nici o legătură cu nebunia obişnuită. Printre cei care sunt consideraţi nebuni, mulţi sunt doar subjugaţi; ar avea nevoie de un tratament moral, în timp ce ei sunt împinşi să devină cu adevărat nebuni prin tratamentele corporale. Când medicii vor cunoaşte bine spiritismul, vor şti să facă această distincţie şi vor vindeca mai mulţi bolnavi decât cu duşurile.
Cei care, văzând un pericol oarecare în spiritism, consideră că mijlocul de a-l preveni este de a interzice comunicările spiritiste, dacă pot să interzică unor persoane să comunice cu spiritele, nu pot în schimb împiedica manifestările spontane la aceleaşi persoane, pentru că nu pot suprima spiritele şi nici să le împiedice influenţa ocultă. Seamănă cu acei copii care îşi acoperă ochii şi cred că nu sunt văzuţi. Ar fi curată nebunie să vrei să suprimi un lucru care oferă mari avantaje pentru că nişte imprudenţi pot să abuzeze de el. Pentru a preveni aceste inconveniente, trebuie făcut cât mai bine cunoscut lucrul acesta.
sinteza Allan Kardec - Cartea mediumilor