PRINCIPALELE SISTEME DE EXPLICARE A FIINŢEI ŞI ORIGINII RELIGIEI

1. Fetişismul:
- după părerea lui Auguste Comte († 1857) şi John Lubbok († 1913), la baza originii religiei ar sta o formă inferioară de religiozitate, numită „fetişism”.
Cuvântul „fetişism” provine de la portughezul fetiço, termen prin care în secolul al XV-lea navigatorii portughezi desemnau talismanele, pe care populaţiile africane le purtau la gât şi pe care le adorau.
Pornind de la acest fapt, cercetătorii amintiţi au atribuit originea religiei acestor obiecte, afirmând că omenirea la începuturile ei ar fi fost fetişistă şi abia apoi s-a trecut la zeificarea şi personificarea lor.
Cu alte cuvinte, omenirea ar fi fost la început fetişistă, de unde ulterior ar fi trecut la starea politeistă şi apoi monoteistă.
Această ipoteză este greşită din mai multe puncte de vedere :
1- în primul rând nu a existat nici un popor cu o religie compusă numai din fetişi.
2- în al doilea rând, fetişul rămâne numai o parte secundară în cadrul unei religii, ca o anexă artizanală şi nu prioritară.
3- fetişismul nu se întâlneşte la populaţiile foarte înapoiate, deci nu este generalizat la toate popoarele numite primitive.
Fetişul este, deci, elementul care redă ceva din persoana divină, ca o amintire, însă aceasta trebuie să fi existat înaintea lui, de vreme ce este doar o amintire a acelei Realităţi supreme.
2. Naturismul:
- îl are ca iniţiator pe cercetătorul Max Müller, conform căruia la baza apariţiei religiei ar fi stat ideea de „infinit”, adică însufleţirea naturii cu ajutorul spiritelor.
Pornind de la anumite realităţi existente la anumite popoare înapoiate, precum:
1- somnul perceput ca o părăsire a trupului de către spirit;
2- bolile psihice, ca „posedări” de către duhuri rele;
3- moartea ca rigidizare a trupului prin plecarea spiritului;
Oamenii, după părerea lui Müller, ar fi crezut că lumea întreagă este plină de spirite, benefice sau malefice.
De la această natură animată de spirite, omul ar fi urcat la o conştiinţă a unor fiinţe supreme, la zei, ca divinizări ale fenomenelor naturii (politeism) şi apoi la un singur zeu (monoteism).
De asemenea, spre această concepţie au fost atraşi şi savanţii Spencer, Frazer, Tiele, deşi teoria este destul de unilaterală, cum au observat chiar unii adepţi ai acestei linii.
Ceea ce trebuie reţinut este faptul că religia nu poate pleca de la afirmaţii naturiste, deoarece ideea de spirit, sau divin, atribuită fenomenelor, are neapărat un corespondent în mintea omului.
Mai precis, omul are aceste noţiuni şi realităţi în sufletul lui, şi apoi le aplică naturii.
Prin urmare, spiritul nu îl oferă natura, ci omul îl atribuie naturii, însă el există ca realitate transcendentală înaintea naturismului.
Elementele naturiste fac parte din expunerea religiei, prin faptul că se consideră ca posesoare ale energiei divine sau ale logosurilor divine, pentru a ne exprima în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, însă acestea nu fac decât să vorbească despre prezenţa lui Dumnezeu în mod energetic în natură, şi nu despre o natură care îl creează pe Dumnezeu.
3. Magismul:
- conform magismului, omul primitiv, neputându-şi explica forţele naturii, le-a dat diferite denumiri ca : Orenda, Wakan, Mana, etc., pe care a căutat să le supună, aşa cum încearcă astăzi vrăjitorii sau şamanii, prin incantaţii, amulete, formule sacre.
Aceste elemente proto-magice ar fi dus la apariţia magiei, ca primă fază a religie, din care apoi s-ar fi dedus şi aceasta, ca un fel de magie mai elevată.
Magia nu poate explica religia, deoarece ea apare mai degrabă ca o religie defectuoasă, sau ca o pseudo-religie, derivată din trunchiul religiosului.
Prin urmare, ideea de Mana, Wakan, sau Orenda, sunt denumiri ale ideii de energie sacră, care pleacă totdeauna de la realitatea unei divinităţi.
Religia are în vedere tocmai această Divinitate primară, personală şi implicată în sfera umană, nu ca simplă energie, ci ca realitate dinamică.
Prin urmare, magia a apărut pe trunchiul religiei ca o deformare a acesteia, şi nu invers.
Magia a fost permanent un element auxiliar, prin care magicienii emiteau pretenţia de a stăpâni spiritele unei religii, care exista cu mult înaintea magiei.
Astfel, ea se grefează pe corpul unor credinţe.
4. Totemismul:
- este o altă explicaţie dată religiei, care, după Robertson Smith, James G. Frazer, Salomo Reinach, ar fi plecat de la acea misterioasă legătură de rudenie dintre un trib şi un animal socotit sacru, denumit totem.
Cu alte cuvinte, la început, lumea ar fi fost totemică, putându-se vorbi despre un pan-totemism.
Acest animal era consumat în cadrul festiv şi ritualic, pentru a primi din partea acestuia puterea animalului respectiv.
Aceasta era un fel de cuminecare cu respectivul animal, care subsuma divinitatea.
Orice sacrificare sau ucidere în afara cadrului ritualic era considerată un păcat foarte mare, care trebuia expiat uneori chiar prin uciderea celui vinovat.
În acest caz, trebuie afirmat faptul că totemul este, ca şi fetişul, un element secundar, o anexă a credinţei şi apare mai degrabă la popoarele care au deja o istorie, chiar dacă din punct de vedere civilizator ele sunt înapoiate, şi nu la omul primitiv.
Cercetările arheologice nu pun pe prim plan elemente totemice, care datează destul de târziu în istorie, ci în primul rând este vorba despre credinţe fosilizate în riturile de înmormântare (ocru roşu, poziţia chircită) sau despre mici prezenţe de idoli (statuetele denumite generic Venus), care pleacă de la concepţia unei relaţii cu o Divinitate.
5. Monoteismul primitiv:
- monoteismul primitv este susţinut de Andrew Lang, care pleacă de la relatările misionarilor creştini din Australia, care vorbeau despre concepţii religioase destul de înalte, întâlnite la populaţiile primitive.
El a observat că la populaţiile primitive din întreaga lume există o concepţie despre existenţa unei Fiinţe Supreme.
Evident că, ulterior, alături de această fiinţă s-au expus şi alte fiinţe considerate a fi divine, ceea ce a dus la crearea politeismului.
În lucrare sa, The Making of Religion (1898), el subliniază ideea monoteismului primitiv, care ar duce la un filon general, ce poate fi observat la toate popoarele, semn al unei revelaţii primare.
Această ipoteză a fost susţinută ulterior şi de Wilhelm Schmidt, în lucrarea sa, Urspung des Gottesidee, în care demonstra faptul că la toate popoarele primitive există ideea de Fiinţă supremă.
Această teză a mai fost îmbrăţişată de mari cercetători în domeniu, ca Rafaelle Petazzoni sau Nathan Söderblom, care au recunoscut faptul că omul primar a avut concepţia permanentă că există o Fiinţă divină, la care trebuie să te raportezi.
Din această credinţă au derivat apoi toate celelalte credinţe colaterale: magismul, totemismul, naturismul sau fetişismul, însă la început ar fi existat doar această realitate divină care ar fi coordonat toate acţiunile omului.
Pentru un teolog creştin această ipoteză este foarte importantă, deoarece se ajunge la ideea că omul a fost dintotdeauna în legătură cu Fiinţa supremă, pe care el o numeşte Dumnezeu.
Acest lucru ne întăreşte convingerea că religia nu poate intra în sfera evoluţionismului, aşa cum au încercat unii cercetători să afirme, ci ea rămâne legată de fiinţialitatea umană, ca un dat primordial revelat.