Fenomenul Mortii

**Admin** Sam Iul 31, 2010 4:49 am

"Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă." Tot ce există, materii şi fiinţe, trebuie să-şi schimbe starea, să se transforme, în mod continu. Toate lucrurile şi fiinţele care au luat naştere vor avea şi o moarte, toate trec prin diferite faze, de la creaţia, până la distrugerea lor.
Omenirea nu este încă lămurită ce reprezintă fenomenul morţii, şi ce se află dincolo de această experienţă. Marii iniţiaţi au cunoscut, şi cunosc cauza şi scopul acestui fenomen. Restul omenirii a fost şi este neştiutoare, şi prea ignorantă pentru a putea înţelege tainele şi actele intime ce au loc cu prilejul trecerii din lumea materiei grosiere, în cea a materiei mai subtile, eterice. In ziua de azi, orizontul înţelegerii umane s-a mai lărgit, datorită dezvoltării ştiinţifice pe toate planurile şi domeniile cunoaşterii, şi este posibil să se reveleze unui număr mai mare de oameni seria de fenomene ce au loc în timpul desprinderii entităţii spirituale din haina sa terestră.
Mediumii umani au fost şi sunt persoane prin intermediul cărora entităţile spirituale revelează oamenilor întregul proces al morţii, modul în care se face trecerea din starea fizică, corporală, în cea necorporală fizic, spirituală. Aceştia văd entităţile spirituale şi aud vorbirea lor exprimată prin gânduri ce par a fi vorbire omenească. Pentru un asemenea om, moartea nu mai prezintă un aspect îngrozitor, el văzând toate etapele morţii, actul morţii în toată desfăşurarea ei, înţelege că moartea nu este decât un fapt ce înlesneşte omului ascensiunea pe scara evoluţiei veşnice.
Este o necesitate faptul ca fiecare om să ştie ce este moartea, să înţeleagă şi să se convingă de rostul acestui act din existenţa sa, pentru a scăpa de teama gândului morţii sale. Cunoscând Adevărul, nu va mai fi copleşit de durerea pierderii unor fiinţe dragi, înţelegând faptul că ele rămân în continuare "în apropiere".
Trecerea de la o stare la alta, este un fenomen comun întregii creaţii. Apa este lichidă, si poate trece, în anumite condiţii, în stare solidă, gazoasă sau radiantă,si în orice stare s-ar afla,tot apă rămâne. Mineralul dilatat prin căldură, contactat prin frig, crapă, se sfărâmă în bucăţele, facandu-se praf, constituind solul pamantului. La rândul său, praful este dizolvat de apa ploilor, prefăcut în soluţie lichida, şi absorbit în corpul plantelor, unde se preface în materia constitutivă a plantei. Ignorantul, privind o plantă, nici nu bănuieste că în interiorul ei există aceleaşi minerale pe care calcă picioarele lui. Plantele mor, animalele mor şi ele, sunt părăsite de sufletul lor, de acel principiu care le dă si intretine viaţa. Planetele şi stelele, dupa o perioda de timp se destramă, se pulverizează şi apoi se risipesc în spaţiu, pulberea lor fluidizându-se mai târziu şi reîntorcându-se la izvorul de unde au purces cândva, cu multe veacuri în urmă.
În lumina adevărului, viaţa omului dobândeşte un alt înţeles, si moartea devine un eveniment firesc, necesar, si chiar fericit, omul scapand din întunericul vieţii pământeşti, pentru a trece într-o lume de lumină, spre un alt fel de existenta, alte experiente, scapand de suferinţele şi grijile permanente terestre, trecand într-o lume altfel de lume.
Este o necesitate ca omul să cunoască ce se va petrece cu el în momentul morţii, pentru ca acest prag ce desparte cele două existenţe, cea terestră,corporala, şi cea necorporala, mai spiritualizata,să fie trecut cu toată încrederea, deoarece numai astfel isi poat redobândi repede conştiinţa în momentul intrarii in celalalt plan. Dacă, la ora fatală, omul vine cu idei false din lumea terestră, rămâne sub domeniul fricii şi al neştiinţei, iar trecerea se va face greu, cu o agonie prelungită; în plus, ajuns acolo, multă vreme spiritul nu e lămurit unde se află, ce s-a întâmplat cu el, se zbate în neştiinţă, şi uneori foarte târziu, află că nu mai este în lumea fizică, ci într-o lume formată dintr-o materie diferită şi în condiţii cu totul deosebite de cele pământeşti.
Acest act general şi natural a generat nenumărate presupuneri şi diferitele credinţe. Astfel, cei care pretind că ar cunoaşte mecanismele lumii fizice, nu văd în viaţa plantelor, animalelor şi a omului decât fenomene fizice, chimice şi biologice, considerând că viaţa omului este trăită acum pe pământ, şi nu este altceva decât rezultatul funcţiilor aparatelor şi sistemelor din organismul său.
O altă categorie de oameni cred că mai există poate ceva dincolo de moartea trupului. Ei vorbesc despre o viaţă din lumea cealaltă, deşi nu ştiu ce este, cum este, unde este acea lume şi cum îşi duce omul acea viaţă. Aceşti oameni,suflete bune, miloase, cumpătate în fapte şi în cuvinte, cred în afirmaţiile reprezentanţilor bisericii de care aparţin, şi anume că există o altă viaţă, pentru care omul trebuie să se silească să o dobândească. Dar slujitorii bisericii nu pot da nici o lămurire despre această viaţă spirituală, deoarece, ei înşişi au pierdut orice contact cu Cerul, rămânând doar cu zidurile bisericilor care au devenit simple construcţii. Reprezentanţii bisericilor nu sunt în stare să explice sau să descrie nimic din fenomenele sau fiinţele sferelor cereşti, ei doar impunând o simplă afirmaţie care te lasă rece şi nu te scoate din cercul îndoielii. Oamenii ar dori să se conformeze unei vieţi exemplare, dar nu se pot scutura de apăsătoarea şi zdrobitoarea îndoială.
Si mai există oameni, foarte puţini la număr, care cunoscând ceva din ceea ce se află dincolo de vălul ce desparte lumea vizibilă de cea invizibilă, se silesc să-şi ducă existenţa terestră în deplină cunoştinţă de urmările ei, pentru a putea, după moartea trupului lor, să se bucure de o viaţă spirituală cât mai fericită.
Există, deci, cel puţin trei categorii principale de oameni care au vederi deosebite asupra vieţii. Unii nu cred în existenţa vieţii dincolo de moarte. Alţii înclină a crede, şi ca atare se silesc să dobândească fericirea cerească, dar nu ştiu cum o fi şi unde o fi. Iar a treia categorie cunoaşte o parte din Adevăr şi se sileşte să ducă o viaţă corectă, ştiind că ceea ce seamănă în viaţa terestră, va culege în vieţile viitoare.
Occidentalii, cu viaţa lor intensă, cu goana după realizări pământeşti, cu frământări pentru câştiguri materiale, acordă prea puţină atenţie preocupărilor sufleteşti. Popoarele Orientului, pe lângă satisfacerea vieţii trupeşti, acordă o atenţie deosebită necesităţilor sufleteşti şi spirituale; din această cauză, puterile lor sufleteşti sunt mai mari. Astfel se explică numărul mare al celor care se bucură de facultăţi spirituale în rândul acestor popoare, pe când în ţările occidentale persoanele clarvăzătoare sunt foarte rare.
S-ar fi cuvenit ca aceste taine să fie cunoscute de preoţimea tuturor religiilor şi să fie comunicate omului, dar cei care le cunosc o ţin ascunsă. Preoţimea creştină, care a cunoscut şi propovăduit timp de două sute de ani după plecarea Domnului din preajma Pământului, nemurirea spiritului şi reîntruparea acestuia, a pierdut cunoaşterea referitoare la lumea invizibilă, iar azi, neştiutoare, se mărgineşte să propovăduiască doar dogma referitoare la conduita vieţii fizice. Ea nu mai este în măsură să explice viaţa omului după moarte, mărginindu-se doar la simple afirmaţii despre o viaţă plină de chinuri în iad, pentru cei care s-au făcut culpabili în lumea pământeană, şi de o viaţă fericită în rai, pentru cei care s-au conformat preceptelor propovăduite de Sfânta Scriptură, interpretată de fiecare biserică după bunul său plac, prin judecăţi infirme şi mărginite. Unde este iadul şi raiul, sub ce formă şi cât timp îşi petrece omul existenţa în aceste locuri, nu ştie nici ea.
Biserica era iniţial în posesia Adevărului, dar azi nu mai este în măsură să ne descrie originea vieţii, rolul vieţii şi legile care îi domină evoluţia, în eternitate.
În timpurile îndepărtate, iniţiaţii transmiteau oral discipolilor aceste cunoştinţe, iar în prezent, se aştern pe hârtie, formând diferite tratate.
Dacă explicaţiile referitoare la modul în care moare omul, cum se reîntrupează şi traiul său în spaţiu, ca entitate spirituală, se potrivesc la mii de comunicări făcute în timpuri diferite, unor persoane clarvăzătoare, străine între ele şi aflate în ţări îndepărtate unele de altele, este ilogic să nu le dai crezare. Logica si bunul-simţ ar trebui sa te determine să citeşti, să cercetezi şi să cauţi să te convingi prin propriile tale simţuri.
Oricine are posibilitatea si ocazia să descopere comunicările entităţilor spirituale luminoase, coborâte printre noi, pământenii. Prin aceste comunicări ele ne descriu existenţa lor în imensitatea spaţiilor, senzaţiile trăite cu ocazia trecerii pragului morţii; oferindu-ne totodată sublime sfaturi prin care să ducem o viaţă cumpatata, frăţească, pentru a ne bucura de fericirea vieţii spaţiale.
Cunoscându-se aceste taine, omenirea va vedea în actul morţii o simplă trecere de la o formă de viaţă la alta.
Evolutia unei entităţi spirituale nu se măsoară după rangul său social pământesc, după cunoştinţele sale lumeşti, ci după vechimea scânteii sale divine, după gradul său de evoluţie morală şi intelectuală.
Deşi omenirea este încă departe de cunoaşterea înaltelor taine ale naturii, totuşi citirea şi auzirea lor o pune pe gânduri, şi într-o oarecare măsură îşi va schimba conduita, pentru că ideile lucrează asupra ei asemenea unor forţe, îndemnând-o să nu mai genereze cauze ale căror efecte se vor întoarce împotriva ei. Cunoscând câte puţin din aceste taine, linia vieţii umane va fi mai fermă, mai demnă, şi moartea nu va mai stârni groaza încercată de toţi cei care nu cunosc Adevărul.
Cunoştinţele cu privire la univers şi viaţă constituie o ştiinţă, pentru că fenomenele se produc veşnic după aceleaşi legi, norme fixe, după care se desfăşoară viaţa. Or o sumă de legi ce privesc aceleaşi fenomene, produse totdeauna în aceleaşi condiţii, formează o ştiinţă. Dar această ştiinţă te poartă către Autorul tuturor forţelor şi legilor stabilite, la Fiinţa supremă, Tatăl creator. Raportul dintre om şi Creatorul lumilor văzute şi nevăzute se numeşte religie. Cunoaşterea acestei ştiinţe nu te va mai lăsa să cazi în greşeala atâtor bănuieli şi superstiţii, ce bântuie omenirea.
Când va ajunge să se convingă că moartea e un act absolut natural, ca orice necesitate fiziologică, fiind o trecere necesară dintr-o formă de trai într-alta, omul nu va mai cădea în greşeala de a plange plecarea celor dragi. El va şti că durerea sa produce vibraţii, a căror unde eterice străbat spaţiile din jurul pământului. Aceste unde, având o anumită forţă, o anumită lungime de undă, merg şi se adresează direct celui plecat din lumea fizică, producând asupra lui o impresie penibilă. Sărmanul spirit, nici nu şi-a revenit bine din zăpăceala trecerii pe poarta morţii şi este copleşit de tristeţea, de vibraţiile simţămintelor de durere, jale şi deznădejde ale celor rămaşi în lumea fizică. Această durere îl zguduie atât de mult, îl tulbură atât de puternic, încât multă vreme nu-şi poate lămuri noua stare, şi foarte târziu ia cunoştinţă pe deplin de mediul unde se află. Suferinţele iubiţilor săi lăsaţi jos, în planul pământesc, îl întristează atât de mult, încât, în loc să-l ajute la desluşirea noii situaţii, la avansarea lui, aceştia îl trag în jos, lângă ei, aproape de pământ, şi nu-i dau posibilitatea sufletească să se despartă de ei, pentru a se înălţa în sfera cerească, în zona spaţială, cuvenită gradului său evolutiv. Astfel, îi fac un rău, din necunoaşterea legilor vieţii şi ale morţii, şi din egoismul lor că nu-l mai au fizic printre ei.
Orice efort este insuficient pentru a convinge, pentru a îndemna pe toată lumea să se lase de doliu, de haina neagră, de crepul de jale, semnul deznădejdii, al regretului plecării în lumea luminii, al celui drag. Nu mai este nevoie de aceste demonstraţii arhaice, de pe vremea când omenirea abia se orienta în viaţă. A trecut vremea când în mormânt se puneau bani pentru ca defunctul să aibă cu ce plăti transportul şi taxele pe la diferitele vămi cereşti, sau era îngropat cu armele sale. Au fost timpuri de grozavă ignoranţă, când se îngropa sau se ardea soţia, sclavul şi calul celui plecat în lumea sferelor cereşti.
Dacă îi iubiţi cu adevărat pe cei plecaţi de lângă voi, nu-i mai plângeţi, căci aceste lacrimi îi ard fluidic, cum arde focul trupul vostru. Este mai bine, mai demn, mai spiritual, să vă înălţaţi gândul cu iubire, cu respect, rugându-vă zilnic pentru luminarea şi avansarea pe cărarea vieţii lor veşnice. Alături de aceste rugăciuni este de mare folos, pentru cel ce se roagă şi pentru cel pentru care se roagă,ca vorba sau gândul să fie tradus în faptă.
Tot ce există în natură, de la electron la univers, e legat unul de altul, formând un bloc condus pe calea destinului spre mai bine, mai frumos, spre perfect. Tatăl doreşte ca omul, deşi absolut liber în gândurile, vorbele şi mai ales pe faptele sale, să lucreze la marea operă de solidaritate, la ajutorarea celui slab, la mângâierea celui întristat, la adăpostirea, îmbrăcarea şi hrănirea celui în mizerie. În această idee, având în vedere legea solidarităţii, ajutaţi, în numele celui plecat, după posibilitatea voastră, pe orice nenorocit ieşit în cale, indiferent de neam sau religie. Prin aceasta ajutaţi un greşit al vieţii, din alte întrupări, iar pe de altă parte ajutaţi pe iubitul vostru din spaţiu, care în virtutea legii corespondenţei va primi unde fluidice superioare şi situaţia lui se va îmbunătăţi.
Nu există entitate spirituală, care, după ce a părăsit lumea fizică, să nu coboare la suprafaţa pământului, pentru a-i vizita pe cei lăsaţi jos, pentru a-i sugestiona cu îndemnuri de curaj sau a-i ajuta, dându-le fluide de întărire fizică, de sănătate, ori chiar să-i ajute efectiv în activitatea lor intelectuală sau fizică. Evident, duhurile neavând trup, nu pot ajuta în această direcţie decât pe cale fluidică - materie pe care o concentrează cu puterea voinţei şi a gândului lor până aproape de a deveni o forţă fizică. Ele vin mereu lângă noi, ne îmbrăţişează, ne sărută, îşi sprijină capul pe pieptul nostru, dar având vehicole formate din materii subtile celei fizice, rămân imperceptibile organelor noastre senzoriale. Se întristează când ne văd şi ne fac cunoscută prezenţa lor prin mici semne: trosnituri de obiecte, ciocănituri în oglindă sau geam, spargerea de la sine a unui pahar, ori printr-o străfulgerare, dacă odaia este întunecată.
Va veni vremea când omenirea, avansând mereu pe cărarea nevăzută a progresului spiritual, va ajunge să-i vadă şi să-i audă pe cei din lumea spaţială. Prin concentrare mentală, oamenii trupeşti vor lua legătura cu lumea spirituală, aşa cum vorbim şi ne înţelegem azi noi, oamenii, între noi. Atunci, cei mai mulţi vor crede în existenţa spiritului veşnic nemuritor, atunci vor înţelege tainele naşterii, ale vieţii şi ale morţii, şi motivul pentru care Tatăl ceresc populează din veşnicie spaţiile infinite cu miliarde de corpuri cereşti. Dar până atunci, doar acei oameni au darul de a auzi şi vedea lumea spirituală cu locuitorii săi, al căror spirit a revenit de foarte multe ori la viaţa trupească, trezind prin suferinţă la o conştiinţă superioară scânteia divină din ei,miezul spiritului lor, care a dobândit un grad înalt pe scara evoluţiei. Chemând mental pe cei iubiţi, aceşti clarvăzători se pot întreţine cu ei, primind răspuns la întrebări, în limita permisă de superiorii entităţilor spirituale cu care comunică.Orice comunicare fără învoire prealabilă este pedepsită.
Lumea terestră de azi, va forma mâine pe cea spirituală din spaţiu. Noi trimitem în spaţiu morţii noştri, iar ei ne trimit noii-născuţi. A sosit timpul ca pe lângă cunoştinţele referitoare la materia fizică, să cunoaştem şi fiinţele spirituale, rostul şi viaţa celor două lumi care se întrepătrund, se influenţează una pe alta şi se ajută la ascensiunea entităţii spirituale în veşnicie, spre infinita cunoaştere şi putere.
Actul morţii - Senzaţiile care preced şi urmează actul morţii fizice sunt infinit de variate de la om la om, şi ele depind mai ales de meritul, de înălţimea morală a spiritului care părăseşte pământul. În general, separarea spiritului de corpul fizic se face gradat, foarte lent. Uneori această separare se face cu mult înaintea încetării funcţiilor organismului uman. Cu cât legătura fluidică dintre trup şi suflet este mai mare, omul al cărui trup moare simte o durere mai mare şi agonia este mai lungă. Pentru omul cu multe greşeli, momentul destrupării spiritului este plin de frică. Pentru cel blând, milos şi moral, moartea se manifestă sub forma unei slăbiciuni; îl cuprinde o piroteală, care îl trage pe nesimţite într-un somn dulce, plăcut. Degajarea spiritului se face pe nesimţite, deoarece prin îndeplinirea datoriilor morale nu s-a legat puternic de partea materială a acestei lumi, prin urmare a fost slab unit de corpul său fizic. Câtă luptă, câtă agonie la omul lipit de bunurile pământului, care nu a cunoscut decât plăcerile materiale, uitând că e vremelnic pe acest pământ!
Când omul e gata să treacă din viaţa pământească în viaţa cerească, se observă stingerea treptată a funcţiilor vitale, deşi organele fac mari sforţări pentru a-şi îndeplini în continuare rolul. Cauza reducerii treptate a puterilor trupului se datorează corpului vital, întreţinătorul vieţii trupeşti, stingându-se ca o candelă în care s-a consumat untdelemnul. Corpul vital nu mai are vitalitate suficientă, pentru că nu mai primeşte influxuri suficiente de la sufletul retras treptat din corpul fizic, în caz de accident, acest proces este scurt şi rapid, iar în caz de boală, slăbiciunea fiziologică îl cuprinde pe om cu o derulare mai lentă.
Când ora morţii a sunat, nici o putere din lume, nici o ştiinţă omenească nu mai poate împiedica plecarea spiritului din lumea fizică şi trecerea lui în lumea spirituală. În momentul când perispiritul începe să-şi desfacă legăturile de celulele trupului, se simt furnicături în tălpile picioarelor. Treptat, perispiritul se retrage din picioare şi mâini. Vitalitatea părăsind extremităţile trupului, acestea se răcesc şi îşi pierd sensibilitatea. Perispiritul se retrage în lungul picioarelor, apoi în lungul abdomenului, şi se întâlneşte în piept cu partea venită din mâini. Aici se face un mic popas, după care retragerea continuă în lungul gâtului, ajungând în cap, unde înconjoară sistemul cerebral. Din cauza comprimării perispiritului în encefal, acesta dobândeşte o puternică luminozitate, ce radiază prin craniu, formând în jurul său o aureolă. Această aureolă poate fi observată, pe întuneric, de către cei care veghează muribundul. În aceste momente, omul e dus, pierdut ca într-un vis, văzându-şi defilând prin mental toate actele vieţii, întâmplările prin care a trecut şi manifestările sale de cruzime sau iubire. Nimic nu se uită; imaginile acţiunilor se derulează înaintea spiritului, asemenea unui cinematograf. Îşi vede ambiţiile neîmplinite sau succesul obţinut, vede recunoştinţa celor pe care i-a mângâiat, sau ura celor pe care i-a făcut să sufere. Se vede aşa cum este în realitate, omul cu merite şi greşeli. Panorama întregii vieţi terestre se derulează fulgerător, după care spiritul este cuprins de o amnezie completă, de o întunecime, de-o inconştienţă desăvârşită. Învelit de perispirit, spiritul se strecoară afară prin creştetul capului, sub forma unei ceţe alburii, ce se înalţă spre tavanul încăperii.
Entităţile spirituale inferioare, mai materialiste, părăsesc trupul prin gură, o dată cu ultimul suspin. După ce întreaga masă fluidică a perispiritului s-a degajat din corpul fizic, se adună, se concentrează şi ia forma trupului ce îşi sfârşeşte viaţa. În fine, cordonul energetic, "coarda de argint" se rupe, şi spiritul îşi ia zborul, eliberat,spre regiunile subtile ale spaţiului, trecând prin tavan, perete sau fereastră, fără nici o dificultate. Până când nu s-a rupt cordonul fluidic, sufletul fiind legat de corpul fizic, sistemul cerebrospinal mai funcţionează, vorbirea se manifestă sub voinţa spiritului exteriorizat şi muribundul spune că vede în cameră, în jurul său, fiinţe fluidice, în care îşi recunoaşte părinţii sau prietenii, plecaţi deja din lumea terestră. Uneori întreţine conversaţie cu ei, iar cei de faţă ascultă, se uită, dar nu văd nimic. Aceste fiinţe invizibile, dintre care una este călăuza în noua viaţă spaţială, au venit, din iubirea ce o poartă celui care părăseşte pământul, să-l ajute la destrupare şi apoi să-l conducă în noua sa călătorie. În fine, o respiraţie profundă, un suspin adânc este semnul separării complete a spiritului de trup. În acest moment inima îşi opreşte activitatea. Omul real, cel veşnic, şi-a părăsit haina trupească, s-a eliberat din stânsoarea materiei. În acest moment solemn, cei din jurul mortului sunt cuprinşi de fiori, jalea copleşeşte sufletul lor, plâng şi se aruncă peste trupul ce moare, dar totul e în zadar. Aceste manifestări sunt fapte necugetate, pentru că ţipetele lor, exploziile lor sufleteşti, tulbură spiritul care se destrupează şi nu-i dau libertatea necesară de a se separa de trup, ba chiar contribuie uneori la rechemarea sa în trup, pentru câteva momente, pentru ca din nou, cu mari sforţări, să efectueze destruparea hotărâtă. Dacă lumea ar şti cât rău face spiritului prin aceste văicăreli, s-ar abţine de la ele. Dacă l-am iubit cu adevărat pe acest om, se impune să ne stăpânim durerea, să facem linişte absolută în jurul său, şi în această tăcere religioasă să ne rugăm şi să mulţumim Celui care a orânduit atât de sublim creaţia, în acest fel să ajutăm entităţii spirituale care părăseşte planul fizic să dobândească puteri şi să se desprindă cu uşurinţă de trupul său.
Să nu-l plângem pe cel ce se destrupează pentru a se naşte în lumea cerească, într-o lume unde fiinta este mai conştienta şi mai cunoscătoare a legilor eterne, ci să ne plângem pe noi, cei rămaşi încă în valea plângerii, în lumea suferinţei şi a întunericului spiritual. Să nu-i mai plângem pe iubiţii noştri, pentru că ne vor vizita, şi din spaţiu, ochii lor vor fi mereu îndreptaţi spre noi, dragostea şi ajutorul lor vor lucra pentru ridicarea noastră, pentru a ne susţine în existenţa noastră tristă pe acest pământ. Ei ne plâng, cu drept cuvânt, pentru că încă n-am terminat seria încercărilor şi sufletul lor e torturat de mila ce ne-o poartă. Se străduiesc să întărească trupul şi sufletul nostru, pentru a trece cu uşurinţă încercările ce vor contribui la evoluţia noastră spirituală.
Termenul "a muri" desemneaza părăsirea celor două învelişuri fizice,trupesc sau carnal, şi semifluidic sau eteric. Atât de bine s-a obişnuit entitatea spirituală în corpurile sale fizice, încât nu-i mai vine să plece din ele, fiind asemenea unui ocnaş, care după zece ani de temniţă a uitat să mai trăiască în libertate. Dar cum totul în univers are un sfârşit, aşa şi omul, vrând-nevrând, va trebui să plece. Când, în virtutea Legii divine, soseşte termenul destrupării, termen fixat înainte de momentul întrupării entităţii spirituale, din înălţimile spaţiilor soseşte o entitate spirituală, un mesager special, numit destrupător. Acest mesager se apropie de omul ajuns la capătul existenţei sale pământeşti, şi începe să-i vorbească noaptea, spirit către spirit, despre frumuseţile sferelor cereşti, despre vremelnicia vieţii terestre, despre şcoala terestră pe care deocamdată a terminat-o; îi spune că a sosit momentul să se reîntoarcă acasă, în patria spiritelor, sfere infinite din jurul pământului. Stând zi şi noapte lângă el, destrupătorul îl influenţează. Ziua îi sugerează ideea că viaţa pe pământ e trecătoare, nimeni nu a rămas veşnic aici, toţi şi toate vieţuitoarele trebuie să părăsească, la o vreme, viaţa din mijlocul materiei fizice. Noaptea, când spiritul îşi părăseşte trupul, mesagerul destrupător se adresează direct spiritului evadat din peştera trupului, spunându-i ca a sosit momentul să te reîntoarca printre fratii lui fara trupuri.
Astfel, zi şi noapte, spiritul omului începe să se convingă, iar ziua, când se află în trup, are idei vagi că nu mai are mult de stat printre oameni, are presimţiri că s-a apropiat socoteala pământească şi începe să comunice această impresie celor din jurul său. Aceştia caută să-i combată presupunerile, să-l încurajeze.
Slăbiciunea omului ce a imbatranit nu provine de la sugestiile strecurate de mesagerul destrupător, ci de la operaţiile executate de acesta metodic şi cu mare răbdare. Să vedem în ce constă această operaţie. Cei întrupaţi isi susţin, isi repara trupul, prin asimilarea alimentelor digerate. Dar şi corpul eteric funcţionează, şi din această cauză se uzează şi el. Cum se face repararea, regenerarea lui ? Corpul vital se reînnoieşte, se repară prin absorbirea fluidului semimaterial, eteric, aflat în atmosfera din jurul globului terestru. Această absorbire se face ziua prin actul respiraţiei, dar este mult mai intensă noaptea, când spiritul iese din trupul adormit, trăgând după el învelişurile perispirituale, împreună cu o parte din corpul vital. Prin puterea voinţei şi a gândului, spiritul adună din atmosfera înconjurătoare fluid eteric fizic sau semieteric, şi îl introduce în corpul său eteric, silind în acelaşi timp să iasă din interiorul său elementele uzate, fluidul perimat. Odată această absorbire îndeplinită, dublul eteric este reintrodus în trup. Prin urmare, omul fizic se hrăneşte prin două modalităţi: în timpul zilei îşi hrăneşte trupul prin alimente, şi tot ziua - dar cu preponderenţă noaptea - îşi hrăneşte cu fluid eteric corpul vital.
Spiritul mesager, destrupător, care stă mereu în preajma batranului, începe să-i fure din fluidul fizic, îl demagnetizează sau defluidizează, absorbind din el cantităţi de fluid eteric. În felul acesta, bietul om mănâncă ziua alimente fizice, se hrăneşte noaptea cu fluide magnetice, dar fara folos, pentru că destrupătorul îi ia o cantitate mai mare de fluid decât absoarbe el noaptea, în stare de somn. Aşadar o entitate spirituală destrupată execută o operaţie ocultă şi clandestină asupra unei entităţi spirituale întrupate. În această operaţie nu se amestecă nici o altă entitate spirituală, deoarece fiecare este conştientă că se procedează la o faptă bună, şi anume la eliberarea unei entităţi spirituale din cătuşele cărnii, ale materiei fizice, şi că se acţionează conform ordinelor superioare, date în virtutea Legilor divine.
Destrupătorul ar putea împiedica asimilarea de fluide din timpul nopţii, dar aceasta ar însemna pentru duhul exteriorizat al bătrânului, o tortură mai vie decât chinuirea trupului prin frustrarea de hrană fizică. Or această cruzime nu este permisă în lumea cerească, unde domnesc Legile sfinte şi eterne ale universului. Defluidizarea corpului fizic se face ziua, subtil şi nevăzut, în mod consecvent şi progresiv, fără ştirea spiritului, prizonier în întunericul trupului. Defluidizarea bruscă nu este permisă, aceasta producându-se doar în caz de accident sau sinucidere.
Omul se topeşte ca o lumânare şi, în măsura în care îi slăbesc puterile fizice, spiritul se eliberează de milioanele de legături nevăzute, înodate cu corpul său fizic. Astfel spiritul, fiind ceva mai eliberat, devine mai sensibil, mai senzitiv la undele vibraţiilor psihice sosite din spaţiu. Încetul cu încetul, bătrânul, sănătos până mai lunile trecute, se deprinde cu ideea plecării, începe să se împace cu ideea părăsirii lucrurilor scumpe lui, dar mai ales se împacă cu ideea că Tatăl îl recheamă la El, părăsind pe cei dragi de pe pământ.
În fine, soseste ziua fericită pentru cei care se vor bucura de sosirea lui în Cer, şi tristă pentru cei de pe pământ, care se despart de părintele, fratele sau prietenul lor. Când ceasul cel mare bate, sosesc entităţile spirituale din familia sa, fraţi, surori, părinţi, copii, care au părăsit pământul înaintea lui. Ele vin atrase de tainicele legături magnetice şi de vibraţiile primite, aflând că iubitul lor pământean, este gata de a se întoarce în Cer. Atunci ele coboară ca fulgerul, îl înconjoară şi stau în aşteptarea ieşirii sale din trup. Prin prezenţa lor, prin vibraţiile corpurilor lor spirituale şi prin rugăciunea lor, înlesnesc descătuşarea spiritului de corpul fizic. O dată cu ele soseşte şi o entitate spirituală, un expert al spaţiului, un medic ceresc, cu misiunea de a rupe cordonul fluidic ce uneşte perispiritul de corpul vital. El are un rol asemănător cu al moaşei voastre terestre, care taie cordonul ombilical ce uneşte copilul de placenta mamei sale.
Corpul omului se poate compara cu o clădire, construită iniţial pe un schelet de beton armat, în care se înalţă ziduri de cărămizi, pentru a despărţi încăperile între ele. Schema, canavaua trupului omenesc o croieşte spiritul, în momentul începerii operei de reîntrupare, folosind drept materie primă fluidul ce însoţeşte cele două elemente sexuale ale părinţilor. Printre firele acestei canavale, se orânduiesc celulele născute din diviziunea oului, dezvoltându-se cu ajutorul materiilor venite de la mamă. Pe parcurs, spiritul îşi măreşte reţeaua, dintr-o materie asemănătoare luată mereu de la părinţii copilului, şi în acelaşi timp celulele se ordonează după liniile acestor fire. Canavaua creşte şi paralel cu ea creşte şi trupul micuţului din pântecele mamei.
În general, fiecare celulă se compune din trei părţi: o membrană la exterior, o substanţă asemănătoare albuşului de ou - la interior, numită protoplasmă şi un mic corp strălucitor,la mijloc, numit nucleu. În masa protoplasmei se află o mulţime de granule microscopice, numite micelii.
Totalitatea reţelei pe care este clădit trupul nostru formează corpul vital. Materia corpului vital este într-o veşnică circulaţie, şi această mişcare este provocată de o mică ramură a marelui curent cosmic, care circulă prin întregul cosmos şi în tot ce se află în el. Sub influenţa acestui curent vital, ce constituie o muzică sublimă, miceliile din interiorul protoplasmei se mişcă, dansează în jurul nucleului. Prin mişcarea lor, se freacă de protoplasmă, dar mai ales unele de altele, generând în corpul lor electricitate. Totalitatea electricităţii din micelii produce, prin inducţie, magnetism în masa celulei. Graţie acestei forţe magnetice, celulele ţin una de alta, se atrag între ele, şi constituie ceea ce se numeşte coeziune celulară.
La începutul vieţii umane, celulele se înmulţesc şi trupul creşte. Acest proces se petrece până în jurul vârstei de 28 de ani. Urmează perioada când celulele uzate se înlocuiesc pe măsura distrugerii lor, şi ca urmare, trupul rămâne acelaşi. În fine, vine a treia parte a vieţii terestre, când celulele noi nu le mai înlocuiesc în acelaşi număr pe cele uzate, si constatăm scăderea grăsimii, reducerea treptată a sistemului muscular, a taliei trupului şi apar zbârciturile pielii, de aici debilitatea celor ajunşi în vârstă, nemaiavând la dispoziţie dinamismul asigurat de miceliile din celulele numeroase avute în anii precedenţi.
Celulele care se reînnoiesc pe o distanţă mare de timp şi se reduc ultimele sunt celulele nervoase. Din această cauză, encefalul este cel din urmă organ ce pierde contactul cu perispiritul. Toată această operă de reparare, de înlocuire, se face sub imboldul, sub conducerea spiritului stăpân. Către sfârşitul vieţii, se alătură omului mesagerul-destrupător, un spirit din spaţiu de un anumit grad, cunoscător şi meşter în desfacerea legăturilor fluidice, eliberând astfel firele fluidice ale perispiritului de corpul fizic. Acest specialist, fizician ceresc, face operaţia de slăbire a adeziunii perispiritului de corpul fizic, pentru ca, la timpul oportun, desprinderea spiritului de trup, să se facă cu o mai mare uşurinţă.
În caz de plecare prin boală, fratele spaţial retrage zi de zi o anumită cantitate din fluidul corpului vital al celui pregătit să părăsească viaţa terestră. în dreptul organului din care lipseşte cantitatea de fluid vital, necesar întreţinerii mişcării miceliilor celulare, nu se mai produce electricitate, şi deci nici magnetism. Din această cauză, slăbeşte vitalitatea organului respectiv, începe dezorganizarea sa şi celulele nu mai au forţa necesară funcţionării lor. În fine, uneori apar aici şi vietăţi microscopice, viruşi, care desăvârşesc opera distragerii celulare. Slăbiciunea funcţională a acestui organ produce, prin influenţă, o perturbare, o tulburare şi în alte organe interne şi astfel tot trupul slăbeşte în puteri . Când s-a împlinit termenul durerii şi mâhnirii la care trebuia supus, intervine mesagerul-destrupător şi desprinde ultimele fire ale legăturii cu acest corp fizic redus şi fără putere. Entitatea spirituală, scânteia însoţită de perispiritul său, iese în afara corpului său fizic bolnav, întreţinând, de la distanţă, viaţa trupului ruinat de boală. Din acest motiv moartea acestui om, la ora cea sfântă, se face uşor. S-a stins viaţa din el, zi cu zi, ceas cu ceas. Un ultim efort şi totul s-a isprăvit.
Moartea prin sinucidere are un alt aspect. Pentru a şterge cât mai mult din lista greşelilor făcute în alte vieţi, duhul, încrezut în puterile sale, a cerut Forului suprem o viaţă grea, plină de boli, dureri sufleteşti, amărăciuni şi lipsuri materiale de tot felul. Venind jos, ca om, a uitat - conform Legii - ceea ce el însuşi a cerut, şi în această existenţă terestră oftează, plânge şi crede că este năpăstuit de soarta impusă de Tatăl divin. După o vreme, i se pare că nu mai poate îndura această viaţă şi crezând că dacă va pieri de pe arena vieţii, va scăpa şi de mizeria ei, se sinucide. Vai, nefericitul de el! Prin actul său nesocotit, prin dezertarea sa de la şcoala vieţii planetare, cerută şi voită de el prin liberul său arbitru, a încălcat Legea divină, care interzice distrugerea. Din acest motiv el va suferi şi mai groaznic în viaţa cerească şi în vieţile lui trupeşti viitoare. Duhul omului care şi-a distrus trupul, instrumentul orânduit de Tatăl divin ca să-l ajute în învăţarea iubirii, va rămâne pe lângă cadavrul său până în ziua când ar fi trebuit să-l părăsească în mod firesc, conform destinului său. În tot acest timp, el va repeta mereu actul sinuciderii, până la nebunie, până la exasperare, provocându-i dureri atroce, de neînchipuit.
Câţi oameni, atâtea feluri de a părăsi trupul la ora fatală. O femeie devenită mamă, dar care nu-şi asumă responsabilitatea de a trece prin procesele fiziologice ale sarcinii şi urmările ei, ce nu vrea să nască şi să se încarce cu neplăcerile, greutăţile şi responsabilitatea alăptării, vegherii, creşterii şi educaţiei copilului, recurge la avort, un mijloc brutal pentru a scăpa de el. Se poate întâmpla ca din cauza acestor demersuri, voite de ea, să moară. Evident, în acest caz moare şi copilul. Dar ce diferenţă între moartea unuia şi a celuilalt, a mamei fiind echivalentă cu sinuciderea, iar copilul fiind victima mamei. Spiritul copilului se desparte cu uşurinţă de embrionul din pântecele mamei, legăturile fiind puţine şi slabe. Însă, spiritul mamei iese din corpul său fizic, nepregătit de mesagerul-destrupător, cu mare greutate, cu mari sforţări, din care cauză are o agonie sfâşietoare. Spiritul mamei trebuie să înţeleagă grozăvia faptei comise, si din acest considerent, Legea divină a sortit ca spiritul să stea, ca în cazul sinucigaşilor, lângă cadavru, resimţind durerile de naştere ale unei mame, dureri repetate până în ziua fixată în destinul ei, ca fiind data părăsirii corpului fizic. Numai rugăciunea fierbinte către Cel Atotputernic, a ei sau a celor rămaşi în urma ei, o pot uşura din această tortură de neînchipuit. Treptat, îşi revine şi îşi recunoaşte greşeala comisă. Se naşte în ea dorinţa de a reveni pe pământ pentru a-şi repara greşeala, devenind mamă şi născând cu plăcere, cu toată dragostea, copiii prin care, Legea divină a hotărât, să coboare entităţi spirituale la o nouă viaţă terestră.
Când omul moare prin accident, dreptaşul, entitatea spirituală asistentă care însoţeşte toată viaţa terestră a acestui om, cunoscând că se apropie termenul fatal, cheamă pe misionarul desemnat de a-l asista în momentul producerii accidentului. Acesta, sosit ca fulgerul, o dată ce spiritul, prin violenţa accidentului, a fost expulzat din temniţa sa, taie rând pe rând ultimele rădăcini fluidice ce mai reţin spiritul de trup. Eliberat cu totul, spiritul îşi ia zborul către sferele cereşti, spre locul rezervat lui, după meritele vieţii sale terestre.
Acest caz de destrupare este adoptat foarte rar de către înaltul For Judecătoresc al Pământului, şi de obicei este aplicat spiritelor leneşe, indolente, care au nevoie de zguduiri, de comoţii puternice, pentru a fi puse în ritmul evoluţiei normale şi generale, a entităţilor spirituale. O asemenea moarte este o durere, o nenorocire pentru omul terestru, dar fiind o deşteptare a conştiinţei entităţii spirituale, constituie pentru ea o fericire. Astfel se adevereşte vorba „Tot răul spre bine.”
Există cazuri când un bărbat sau o femeie sunt întrupări ale unor frumoase lumini cereşti. În acest caz se stabileşte o conversaţie de la spirit la spirit, urmată de o înţelegere între spiritul mesager destrupător şi spiritul întrupat, ajuns la finele existenţei terestre. În urma acestei înţelegeri, operaţiile destrupării decurg în mod normal şi treptat, prin buna învoire a entităţii spirituale întrupate.
În unele cazuri, spiritul întrupat s-a ataşat atât de tare de viaţa şi bucuriile pământeşti, încât nici nu vrea să audă de părăsirea trupului, care îi procură atâtea plăceri lumeşti. S-a obişnuit în el şi îi place aici printre oamenii trupeşti. Dar legea e lege, şi el trebuie să se întoarcă în marea patrie cerească, căci a sosit timpul recoltării roadelor semănate pe pământ în existenţa sa terestră. Ca urmare a dispoziţiei sale sufleteşti, el se opune, nu vrea să revină la viaţa veşnică, nu vrea să părăsească viaţa temporară. În acest caz, mesagerul-destrupător îşi impune voinţa şi puterea, cu mult superioare, o luptă de natură mentală şi fluidică se angajează între cei doi, din care, desigur, cel superior - mesagerul-destrupător - va ieşi învingător. În cele din urmă, entitatea spirituală întrupată se va supune şi va trebui, vrând-nevrând, să părăsească trupul şi viaţa terestră.
De multe ori, în locul forţei, se face uz de diplomaţie, şiretenie, de o oarecare momeală. În acest scop, în afară de fratele misionar, sunt trimişi în jurul candidatului la moartea fizică, iubiţii săi, întorşi înaintea lui din planul fizic. Ei vin, şi dacă nu mai au formă umană, adună materie fluidică şi îşi fabrică un corp fluidic, asemănător cu cel avut în viaţa terestră precedentă, cu îmbrăcămintea pe care au purtat-o. Fizionomia şi forma trupului lor o păstrează perfect în memoria lor spirituală, şi la nevoie o găsesc înregistrată în arhiva spirituală a planetei noastre. O dată ce au luat înfăţişarea ultimei lor întrupări, vin şi se arată spiritului candidat la naşterea în lumea spaţiilor şi stau toată noaptea de vorbă, aducându-i aminte cu multă duioşie de cei dragi, trezindu-i în suflet dorul după ei. .Zilele trec, dorul după cei dragi se intensifică şi după un timp, spiritul se decide să nu se mai agaţe cu disperare de materia carnală, de trupul în care şi-a dus atâţia ani nenorocita existenţă terestră.
Există situaţii când destruparea se face cu o uşurinţă de care se miră cei de faţă. Astfel, prin conduita celor care au dus o viaţă cuminte, semănând blândeţe, mângâiere şi iubire în jurul lor, spiritul şi perispiritul se află deja în afara trupului, conducându-1 din exterior, prin intermediul corpului vital. La ora fatală, la ora cea sfântă, nu mai rămâne de făcut decât o mică sforţare şi spiritul urmat de suflet se desprinde de trup, luându-şi zborul în spaţiu. Rolul mesagerului-destrupător a fost, în acest caz, foarte redus. O simplă formalitate legală, tăind numai cordonul fluidic, care abia mai ţinea captiv sufletul de trup. Oamenii aceştia trec de la viaţa trupească la cea spaţială ca într-un vis, fără nici un zbucium, fără nici o durere; s-au întors pe partea cealaltă, au oftat şi au plecat.
O desprindere uşoară de trup o au şi cei idioţi, orbi, cocoşaţi, schilozi etc. Starea lor fizică - voită de ei sau acceptată, pe când erau în spaţiu - diferă pe pământ de cea a majorităţii oamenilor, provocând în adâncul sufletului lor o mare.mâhnire, o negrăită durere sufletească. Această stare fizică dezavantajată a fost urmarea unor mari şi grozave greşeli din alte vieţi. Ca spirite, au acceptat în mod conştient, spre ispăşire, această cumplită formă de viaţă, dar revenind - ca om trupesc - în lumea fizică, au uitat de ceea ce s-au angajat în faţa Forului suprem, când şi-au dat consimţământul grăind: Amin! Aceste dureri sufleteşti, resimţite ani de-a rândul, au împins spiritul la exteriorul trupului, legăturile sufleteşti dintre trup şi spirit fiind foarte slabe. Când a sosit termenul plecării, destruparea se face foarte uşor, ca şi în cazul entităţilor spirituale miloase şi drepte. Opera mesagerului-destrupător este foarte redusă: taie cordonul fluidic care ţine legat spiritul, prin suflet, de trup.
Din situaţiile prezentate mai sus, se poate deduce că moartea survine:
1. din cauza uzurii corpului - bătrâneţe;
2. prin violenţa produsă de un liber arbitru nesocotit - sinucidere, crimă ori accident;
3. prin boală, uneori foarte de timpuriu, avându-se în vedere provocarea durerii în sufletele celor dragi, în scopul conştientizării sau a plăţii unor greşeli din trecut, din alte vieţi.
Greu s-a afundat în lut spiritul când s-a reîntrupat, dar tot atât de greu se desprinde din lut la ora fatală. În acest scop, e nevoie de concursul mai multor forţe spaţiale, spirite superioare sosite la momentul hotărât, pentru a înlesni desprinderea spiritului ce şi-a terminat şcoala vieţii terestre.
După gradul evolutiv al entităţii spirituale care se destrupează, sosesc trei mesageri-destrupători, fiecare cu o misiune specială. Cel mai mic în grad are rolul de a demagnetiza şi deelectriza corpul fizic, pentru a nu mai avea puterea de a reţine, prin forţa sa atractivă, sufletul. Al doilea, superior celui dintâi, meşter în mânuirea fluidelor, taie pe rând toate firele fluidice ce sunt aninate de celulele trupului, operă asemănătoare cu tăierea rădăcinilor unui copac, ca să poată fi smuls din pământ. Al treilea, superior celui de-al doilea, operează din exterior, asemenea unui sorb, a unui puternic magnet spiritual, atrăgând toate particulele eterice ce formează perispiritul spiritului, pe cale de eliberare. El atrage la exteriorul corpului fizic - fir cu fir, particulă cu particulă - tot perispiritul, şi-l aglutinează într-o masă care prin memoria ce o posedă - căci orice materie îşi are viaţa şi memoria sa - se adună într-o formă umană, eterică, absolut identică cu forma trupului ce agonizează pe patul de moarte. În acelaşi timp, acest savant al spaţiilor lucrează asupra celei mai divine părţi din om, asupra scânteii spiritului, pentru ca ea - fiind de esenţă divină - să iasă cea dintâi, să părăsească din prima secundă trupul, pentru ca după ea să vină, rând pe rând, celelalte părţi componente ale spiritului, cele şapte haine eterice ale scânteii. Acest destrupător, de cel mai înalt grad ierarhic, se străduieşte ca nu cumva să mai rămână legat de perispirit resturi din materia eterică a corpului vital, pentru că în acest caz spiritul va suferi pe tot timpul şederii sale în spaţiu; în plus, aceste particule eterice de o calitate inferioară vor prejudicia felul şi calitatea noului corp fizic, în care se va întrupa spiritul în viitor.
Prezenţa acestor mari entităţi spirituale, a destrupătorilor, este absolut necesară, pentru că în jurul muribundului, adeseori se află membrii familiei sale, care prin jalea şi prin dorinţa lor de a menţine printre ei pe iubitul lor, exercită o forţă de reţinere puternică. Această forţă atractivă a celor iubiţi este neutralizată, este învinsă de forţa atractiv spirituală a entităţilor superioare, care prezidează destruparea.
Se întâmplă uneori, ca forţa celor din jurul muribundului să fie atât de puternică, de sfâşietoare, încât spiritul este rechemat, readus din nou în trupul său, care, oarecum galvanizat de dorinţa vie a celor din jurul său, reia pentru câteva clipe cursul vieţii terestre, deschizând ochii, privind şi chiar vorbind conştient în lumea fizică. Însă această revenire e de scurtă durată, pentru că forţele spirituale, cu puteri dublate, atrag din nou în afară pe cel care şi-a întrerupt calea spre descătuşare. De aici necesitatea ca în ultimele momente, lângă muribund să nu stea decât o singură persoană. Toţi ceilalţi - familia şi prietenii muribundului, să se adune într-o cameră mai depărtată şi să rămână acolo în tăcere şi rugăciune, pentru a uşura efortul celui ce-şi părăseşte cuşca în care s-a prins atât de puternic la reîntruparea sa. O dată ce cordonul fluidic ce leagă sufletul de trup a fost tăiat, duhul e luat de spiritele asistente şi este înconjurat cu o reţea fluidică creată de ele. Motivul acestei operaţii este următorul. După ce spiritul s-a desprins de trup şi a devenit liber, treptat, spiritele asistente îl dezbracă şi de haina planetară. Cum spiritul nu poate sta în preajma globului pământesc fără acest înveliş, spiritele destrupătoare îl îmbracă cu o nouă haină fluidică, o haină provizorie în care se va prezenta în faţa Forului suprem, când i se va da una potrivită ascensiunii sale evolutive. Dezbrăcarea hainei planetare trebuie să se facă treptat, cu mare prudenţă, pentru că altfel spiritul suferă, i se tulbură claritatea conştiinţei, aducându-se prejudicii viitoarei sale reîntrupări. Cât priveşte materia hainei planetare dezbrăcate, aceasta se risipeşte şi dizolvă în spaţiul înconjurător. Această materie planetară va servi entităţilor spirituale de acelaşi grad evolutiv cu a entităţii care a dezbrăcat acest corp planetar, la crearea unui nou înveliş planetar, în momentul întrupării lor. Aşadar o haină nouă se va creea din materia ce a mai fost utilizată, şi deci perfecţionată, în acest mod fiecare materie a creaţiei este spiritualizată, urcând tot mai sus pe treptele evoluţiei. Deşi devenit liber, spiritul mai păstrează oarecum legături fluidico-sufleteşti cu fostul său trup.
Aceste legături trebuie rupte treptat, şi nu brusc. Iată motivul pentru care se recomanda,in special occidentalilor vechiului continent, înmormântarea în locul incinerării, deoarece prin incinerare ultimele legături fluidice ale trupului cu fostul său stăpân şi constructor se rup brusc. Din această cauză spiritul suferă o comoţie în urma căreia îşi pierde pentru multă vreme conştiinţa. Prin înmormântare, dezagregarea corpului este lentă, materia sa se descompune în minerale, iar legăturile fluidice se desprind încet de tot ce a aparţinut fostului trup pământesc.
Dincolo de moarte ne aşteaptă pe fiecare o situaţie pregătită de noi pe pământ. Nu poţi să te duci în alt loc decât în sfera de care aparţii. Calificările noastre spirituale ne fac să gravităm, cu o precizie de neînfrânt, către condiţiile de existenţă corespunzătoare meritelor şi lipsurilor noastre. Marea lege a afinităţii reglează acest proces inexorabil. Omul merge după moartea sa în locul de el pregătit, prin traiul său pe pământ. Acolo, el se adună cu semenii săi, gravitând în sânul acelor legiuni spirituale în mijlocul cărora se va simţi foarte bine.
Natura substanţei întrebuinţate în construcţiile sau creaţiile mediului spiritual, şi metodele întrebuinţate: Lumea spirituala este cea mentală, a gândului. Tot ceea ce se vede, tot ce e utilizat, este creaţia gândirii. Chiar corpul spiritual prin care se exercită activitatea, este o creaţie substanţială a gândului Creatorului. În jurul fiecaruia iau formă creaţiile gândirii, care se unesc şi se armonizează cu gândurile celorlalţi. Unele din ele sunt exteriorizări inconştiente ale unor spirite, altele, din contră, sunt rezultatul forţei creatoare a gândului voit şi cu un scop determinat. Noi suntem fiinţe construite din gândire, şi existăm într-o lume creată prin gândire. Tot ce există pare a fi constituit după felul cum a lucrat gândirea. Substanţa asupra căreia se exercită forţa gândirii este, în raport cu noi, tot atât de solidă şi durabilă ca piatra şi metalele din mediul terestru. Este greu, fireşte, de conceput asemenea lucruri. Multi isi imagineaza că toate creaţiile de acolo sunt formate dintr-o materie vaporoasă, dar mergand acolo, văd că ele sunt, în felul lor, tot atât de solide şi viu colorate ca şi obiectele solide şi colorate ale mediului terestru. Casele sunt zidite de spirite specializate în a modela, prin puterea gândului, materia eterică, spirituală. Desigur, cei ce trăiesc în mediul terestru, radical deosebit, vor înţelege cu greu, iar unii chiar deloc cele afirmate. Cu toate acestea, procesul este foarte simplu, natural şi eficace. Învăţămintele date acum pământenilor, constituie una din numeroasele taine pe care Isus din Nazaret nu le-a propovăduit decât ucenicilor Săi, pentru că omenirea de atunci nu era "coaptă" pentru a le primi.
Omul care a dus o viaţă plină de desfătări şi greşeli, omul care şi-a curmat firul vieţii, venind în lumea spirituală, este marcat cu fluide impure, de o calitate inferioară. Gândurile de ură şi răzbunare, clevetirea şi blestemul, ca şi fapta contra legilor morale şi divine, determină un sorb de fluide inferioare, care se încorporează în corpul sufletesc al spiritului greşit. Sosind în lumea cerească împovărat de această materie greoaie, spiritul nu are posibilitatea de a se elibera de ea decât printr-o suferinţă morală şi o durere corporală - de natură spirituală. De aici groaza de întuneric şi tortura prin frig sau flăcări arzătoare. Durerea este medicamentul, instrumentul care face ca spiritul, scânteia divină să aibă o vibraţie atât de înaltă, încât să provoace eliminarea materiei eterice ordinare. Treptat, spiritul se dezbracă, se scutură de această materie impură. De îndată ce s-a purificat, este atras în sus către nivelul gradului său spiritual. Timpul necesar acestei purificări nu se poate fixa. Unii stau puţin timp în această izolare, întuneric, foc sau gheaţă, iar alţii stau secole.
O anumită categorie de entităţi spirituale rămân legate de mediul unde au trăit, devenind adesea spirite turbulente sau fantome. Multe spirite nou venite, în lumea spirituală, nu rezistă comoţiei mentale provocată de schimbarea produsă. Ca urmare, printr-un efect al ignoranţei lor, al fricii, al resentimentului avut - deoarece au fost smulse din lumea materiei, lumea plăcerii pe care atât de mult o iubeau - vor petrece mult timp jos, la suprafaţa pământului, vizitând locurile pe unde au trăit. Prin urmare - din cauza concepţiilor false, a ataşamentului faţă de materie şi a pasiunilor lor terestre - ele se găsesc în pătura roşie, cea mai joasă a atmosferei fluidice a pământului, în afara lumii fizice şi totuşi prin lume. Aceşti nenorociţi sunt cei cărora li s-au dat numele de spirite rătăcitoare, despre care se vorbeşte atât de mult în experienţele mediumice inferioare. Unele din aceste spirite rătăcitoare sunt atât de neclintite în încăpăţânarea şi felul lor de a gândi pământean, încât sunt adevăraţi orbi, care în acest răstimp nu au posibilitatea avansării spirituale. Ceea ce e mai rău este faptul că aceste nefericite spirite rămân alipite lumii pământene timp de mulţi ani, şi uneori timp de secole.
Examinând seriile nesfârşite de mărturisiri ale entităţilor spirituale ce şi-au dezbrăcat trupul, se constată o concordanţă între ele, confirmându-se unele pe altele. Nu se poate admite ca persoane inculte sau necunoscătoare ale fenomenelor spirituale, din ţări şi timpuri diferite, să se concerteze între ele şi să debiteze, conştient sau din subconştientul lor, despre fenomene identice, referitoare la existenţa omului dincolo de hotarele morţii. Când entitatea ce comunică dă probe, prin comunicările ei personale şi intime, neştiute de nimeni, că într-adevăr, ea este fosta personalitate terestră, şi când ea, ca şi alte entităţi spirituale, descrie aceleaşi fenomene, petrecute şi resimţite în lumea invizibilă, o minte rezonabilă, dezbrăcată de orice idee prestabilită, nu poate să nu admită realitatea lor.
Din enumerarea acestor câteva cazuri, se poate constata că există fenomene fundamentale, care se produc în mod constant, indiferent de gradul evolutiv al entităţii spirituale ce se destrupează, şi există fenomene secundare,care se produc sau nu, în funcţie de evoluţia spiritului trecut în lumea spaţială.
Fenomenele fundamentale prin care trece entitatea spirituală după părăsirea vieţii terestre sunt:
1. La început, nu crede că trupul său a murit;
2. Se vede om, ca şi mai înainte;
3. I se derulează panorama întregii vieţi terestre;
4. Este întâmpinată de rude sau prieteni;
5. Cade într-un somn;
6. Sesizează că lumea unde a sosit este splendidă sau întunecoasă, conform faptelor sale;
7. Observă că lumea cerească este substanţială, reală şi asemănătoare ca aspect cu cea terestră;
8. Constată că entităţile spirituale comunică între ele prin gândire - limbajul spiritual;
9. Remarcă faptul că gândirea este forţa creatoare a lucrurilor şi fenomenelor;
10. Vede că entităţile spirituale străbat spaţiile, ca gândul, în sus sau împrejurul pământului;
11. Constată că, potrivit condiţiei lor morale şi evoluţiei lor intelectuale, entităţile spirituale gravitează automat către nivelul spiritual corespunzător.
Fenomenele de ordin secundar prin care trece entitatea spirituală după părăsirea vieţii terestre sunt:
1. După ce-şi vede trupul întins rece şi palid pe pat, observă că are un corp eteriform;
2. Constată că, după cum în lumea trupească nu există doi indivizi absolut identici, tot aşa două entităţi spirituale nu pot să treacă în mod absolut prin aceleaşi fenomene spirituale, fiind vorba de diferite grade evolutive;
3. Două duhuri care au trăit pe pământ împreună ca soţi, se vor duce fiecare în nivelul lor spiritual, dar pot să se întâlnească şi să-şi comunice ideile şi sentimentele de câte ori doresc;
4. Cu toate că orice entitate spirituală poate crea prin puterea gândului său, marile creaţii sunt rezervate doar anumitor ierarhii de spirite specializate;
5. Entităţile spirituale dominate de pasiuni umane rămân totdeauna legate de mediul unde au trăit, un timp mai scurt sau mai lung, după intensitatea pasiunii lor. În general, moartea fizică nu
le produce nici o schimbare în înţelegere, de aceea ele se cred tot pământeni, cred că trăiesc tot
printre oameni trupeşti. Dintre aceste spirite sunt şi cele ce bântuie anumite locuinţe;
6. Durerea sfâşietoare a celor rămaşi pe pământ îi produc torturi groaznice şi din această cauză nu poate să intre în relaţie cu ei. În acelaşi timp, este reţinut la suprafaţa pământului, nepermiţându-i-se să se ridice la nivelul corespunzător evoluţiei sale;
7. Văzându-se singură, se înspăimântă, dar imediat aude o voce sosită de departe. Este vocea unui spirit amic, care simţind din depărtare neliniştea sa, vine să-i vorbească şi să-l sfătuiască.
Din toate aceste afirmaţii se relevă cât de numeroase taine există în operele Creatorului, pe care omul nu le cunoaşte şi nici nu caută să le afle. El se alipeşte cu toată puterea sufletului de lucrurile pământeşti, trecătoare precum fumul, uitând că e un musafir al pământului, al acestei forme de viaţă trupească.

georgiana_coryna Dum Aug 29, 2010 12:55 am

Inteleg ca omul nu poate decat sa se pregateasca in aceasta existenta pentru acea moarte spirituala. Fara sa stie cand va veni sau cand va avea loc. Daca e pregatit va fi mai usor.
Pregatirea consta in deprinderea de tot ce e material sau uman. De unde rezulta ca toate pierderile din lumea materiala sunt adevarate ajutoare pentru spirit. Astfel el poate sa treaca mai usor in lumea spirituala pentru ca nu il mai retine nimic destul de puternic ca sa ramana.

Interesant!