Paradigme ale psihologie evoluţioniste

Paradigme ale psihologie evoluţioniste - Există două paradigme de cercetare în psihologia evoluţionistă.
1.Prima paradigmă, numită şi paradigma clasică, consideră că focalizarea trebuie să se facă asupra structurilor cognitive generale pentru specia noastră (Cosmides & Tooby, 2006), altfel spus – asupra structurilor cognitive care fac parte şi constituie arhitectura minţii umane, indiferent de individ. Diferenţele individuale sunt de interes doar în măsura în care constituie expresia acestei arhitecturi cognitive generale; într-adevăr, mediul poate influenţa serios exprimarea fenotipică a genotipului. Astfel, mecanismele developmentale ale multor organisme au fost structurate de către selecţia naturală să producă fenotipuri diferite în medii diferite. Spre exemplu, unii peşti pot să-şi schimbe sexul în funcţie de mediu: dacă masculul moare, atunci femela cea mai mare devine mascul. Constructele de bază ale acestei abordări, care reflectă caracteristicile fenotipice, sunt cele de adaptare, artefact şi zgomot.
2.A doua paradigmă, numită şi paradigma modernă, este o extensie şi o completare a celei clasice (Buss et al., 1998; Buss, 2001). În acest caz focalizarea se poate face şi asupra unor structuri cognitive care au funcţie adaptativă, dar care nu sunt general valabile pentru toţi membrii speciei. În plus, caracteristicile fenotipice (ex. structurile cognitive) nu sunt toate considerate ca fiind adaptări, unele dintre ele putând fi văzute ca exaptări sau spandreluri.
Paradigme de cercetare în psihologia evoluţionistă
Cercetarea este procesul prin care producem cunoştinţe, necesare rezolvării unei probleme (David, 2006). O problemă este o discrepanţă între o stare prezentă (ce ştim) şi o stare scop (ce vrem să ştim). Demersurile ştiinţifice realiste sunt acelea în care discrepanţa dintre starea prezentă şi starea scop poate fi redusă prin prisma metodologiei actuale. Dacă această discrepanţă este una care nu poate fi abordată, nici măcar potenţial, prin prisma metodologiei actuale (ex., cum să mă transform în diverse animale), atunci ea nu este considerată o problemă sau o problemă ştiinţifică serioasă şi/sau actuală (dar poate face obiectul unor abordări vrăjitoreşti sau artistice). Problema poate să fie una formulată/existentă în domeniu sau una descoperită/creată de cercetător. Dezvoltarea cunoaşterii se face nu doar rezolvând probleme existente (ex., de tip „puzzle”), ci şi formulând/inventând noi probleme; uneori, creând (punând) probleme, putem împinge cunoaşterea mai departe prin rezolvarea pe care o propunem, care devine apoi model de lucru. Acesta este rolul personalităţilor remarcabile care au marcat ştiinţa. Dezvoltarea cunoaşterii se face atât cumulativ (prin rezolvarea de probleme existente), cât şi prin salturi în urma unor descoperiri cruciale ale unor personalităţi marcante, care au găsit şi/sau inventat probleme a căror rezolvare a dus la un salt calitativ în cercetarea din domeniu. Este adevărat că prin formularea stării finale a problemei, putem spune că toate problemele sunt mai mult sau mai puţin create de cercetător; unele formulări pot fi însă atât de neaşteptate, încât rezolvarea lor duce la schimbări paradigmatice în domeniu, în timp ce alte formulări sunt produse inferenţial din starea domeniului. În acest context trebuie să înţelegem foarte clar că o metodă de cercetare ştiinţifică nu este superioară alteia. Fiecare metodă de cercetare are anumite constrângeri care trebuie respectate şi generează un anumit tip de cunoştinţe necesare rezolvării unui anumit tip de problemă. Să ilustrăm această idee prin exemplu de mai jos.
În psihologia evoluţionistă problema porneşte de la încercarea cercetătorului de a descrie, prezice, explica şi/sau sistematiza răspunsurile subiectului uman. Paşii urmăriţi într-un demers de cercetare pe linia psihologie evoluţioniste sunt următorii:
Pasul 1: Care este structura cognitivă care poate explica producerea acestui răspuns?
Pasul 2: În ce constă această structură ca proces şi/sau conţinut? Răspunsul la această întrebare este fundamental, căci el ne ghidează (alături de analiza EEA) spre funcţia proximală şi/sau distală a acestei structuri.
Pasul 3: Care este funcţia distală a acestei structuri:
• Este ea o adaptare? Dacă da, care sunt artefactele ei şi/sau zgomotele asociate?
• Este o exaptare?
• Este un spandrel?
• Care sunt corespondenţele biologice ale acestei structuri? Această secvenţă nu este obligatorie, mai ales din considerente de factură metodologică, dar poate întregi demersul de cercetare.
Toţi aceşti paşi trebuie ghidaţi de metodologia de cercetare ştiinţifică (vezi David, 2006). Astfel, ipotezele evoluţioniste trebuie derivate din teorii şi/sau observaţii bine informate ştiinţific şi verificate apoi prin date culese după formularea lor. Altfel spus, ele trebuie să fie falsificabile şi/sau verificabile. Una dintre criticile aduse abordării evoluţioniste este că ea se transformă adesea într-o „elaborare de poveşti”. Într-adevăr, dacă pornim de la observaţii pentru care construim o teorie evoluţionistă care să le explice, fără a respecta constrângerile descrise mai sus (ex. structura EEA fundamentată de paleoantropologie), nu suntem departe de a spune poveşti. Dacă teoria avansată este constrânsă de EEA, avem o teorie posibilă, care însă nu este validată, ci doar construită; validarea ei trebuie făcută prin noi observaţii anticipate de ipoteze.