Gandirea

Gândirea - este procesul complex de reflectare generalizată şi mijlocită a obiectelor şi fenomenelor, precum şi a relaţiilor dintre ele, sub formă de noţiuni, judecăţi şi raţionamente. Gândirea presupune o succesiune de aplicaţii care dezvăluie aspecte importante ale realităţii, operaţii care ajută şi la rezolvarea de probleme.
Operaţiile gândirii se grupează în două categorii:
a) operaţii generale, prezente în orice act de reflecţie;
b) operaţii specifice, aflate în relaţie cu o anumită categorie.
a) Operaţiile generale sunt:
- analiza - este operaţia de separare mintală a unor obiecte, fenomene sau a unor însuşiri, părţi, elemente ale lor;
- sinteza - este o legătură stabilită între obiecte, fenomene sau între diferitele lor părţi, elemente sau însuşiri, deci presupune reunirea într-un tot unitar a elementelor obţinute prin analiză. Din punct de vedere cognitiv, valoarea sintezei este superioară, deoarece permite înţelegerea ansamblului, a principiului său de organizare;
- comparaţia - stabileşte pe plan mintal asemănările esenţiale dintre obiectele şi fenomenele analizate, cu scopul surprinderii elementelor lor comune şi diferenţiatoare;
- abstractizarea - este o forma superioară de analiză şi constă în reţinerea (abstragerea) însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor analizate şi gândirea acestor însuşiri independent de obiectele şi fenomenele cărora aparţin;
- generalizarea - presupune extinderea notelor desprinse prin abstractizare şi asupra altor cazuri particulare din aceeaşi categorie de obiecte sau fenomene;
- concretizarea - este operaţia largă prin care coborâm de la abstract şi general la concret, prin aplicarea noţiunilor, principiilor, legilor, la analiza şi interpretarea cazurilor particulare corespunzătoare din lumea obiectivă.
b) Operaţiile specifice
J. Piaget a demonstrat că acţiunile mintale, operaţiile specifice gândirii provin din interiorizarea treptată a unor acţiuni pe care copilul le face mai întâi în mod real. Operaţiile asigură gândirii o mare mobilitate şi plasticitate. Aşadar, din punct de vedere structural-operatoriu, gândirea constă din:
- structuri cognitive (informaţii structurate) şi
- operaţii sau secvenţe de operaţii (strategii).
Noţiunea este structura cognitivă tipică pentru gândire şi reflectă trăsăturile esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor.
Clasificarea noţiunilor se face după mai multe criterii, şi anume:
- după conţinutul reflectat - avem noţiuni concrete (reflectă însuşirile esenţiale şi generale ale unei mulţimi de obiecte şi fenomene concrete, perceptibile) şi noţiuni abstracte (reflectă relaţii între obiecte şi fenomene);
- după gradul de generalitate - avem noţiuni particulare (referitoare la o categorie limitată de obiecte sau fenomene) şi noţiuni generale (reflectă însuşiri esenţiale comune mai multor clase de obiecte şi fenomene);
- după modul de constituire - distingem noţiuni empirice (constituite prin experienţă) şi noţiuni ştiinţifice (formate în procesul de învăţământ, unde sub îndrumarea profesorului, elevii desprind notele esenţiale şi generale ale noţiunilor).
Formarea noţiunilor ştiinţifice se realizează prin învăţare şi experienţă. Referitor la formarea noţiunilor, metoda definiţiei s-a dovedit insuficientă, deoarece a şti, a "recita" o definiţie nu înseamnă că se surprinde dinamica procesului de formare a noţiunii şi alt inconvenient este că se operează exclusiv cu cuvântul, iar la copilul mic noţiunea este legată de materialul concret.
În şcoală noţiunile se formează la ore (lecţii), iar mijloacele de transmitere a informaţiei sunt: schema, definiţia, modelul, exemplul etc. Se face o distincţie între exemplele care ilustrează conceptul, aduc o informaţie pozitivă (notate cu "+") şi exemplele de diferenţiere (notate cu "-") ce arată ce nu este un concept, ce nu se cuprinde în el. În formarea noţiunilor, exemplele pozitive trebuie să predomine, fără a neglija aportul exemplelor negative. Un loc important îl au schemele ca "reprezentări figurate ale conştiinţei" (utilizează formele şi au caracter generalizat deoarece redau însuşirile valabile pentru o categorie întreagă de obiecte şi fenomene).
Noţiunile se formează prin strategii:
-inductive - când se desprind notele comune de la un grup de obiecte, fenomene, şi prin adăugarea de noi exemple, din aceeaşi clasă se uşurează generalizarea dar şi procesul de conceptualizare (când se păstrează notele esenţiale care intră în definiţii, caracterizări etc.). Prin acumularea de indici sau note se ajunge la un construct mintal în genul unei "imagini comparate" ca prin aducerea unui element de contrast (exemplu diferenţiator) construcţia se transformă într-o noţiune integrată, unitară. Până la 10 -11 ani, strategia inductivă este de fapt o strategie a comunalităţii, prin care procesul de conceptualizare este bazat numai pe extragerea notelor comune.
-deductive - se bazează pe transferul de semnificaţie, noţiunea nouă se pune în relaţie cu alte noţiuni cunoscute. Conţinutul conceptului se arată prin exemplele care îl ilustrează şi îl delimitează. Un aspect interesant îl reprezintă faptul că noţiunile nu sunt înţelese în funcţie de notele lor definitorii, cât mai ales de exemplele care le ilustrează. Exemplul care vine cel mai repede în minte se numeşte prototip (deci unele exemple sunt mai ilustrative decât altele).
Operaţiile sau procesările la care este supusă informaţia sunt variate şi organizate ierarhic. Operaţiile inferioare intră în structura operaţiilor superioare; la nivel mediu de analiză a gândirii, operaţia cea mai importantă este raţionamentul (inferenţa).
Limbajul este o activitate de comunicare interumană, care se realizează prin intermediul limbii. Limba este o realitate supraindividuală (A. Cosmovici) consemnată în dicţionare, cărţi, gramatici. Cele mai simple unităţi ale limbii sunt fonemele, care apar unite în silabe, morfeme. Fonemele nu au înţeles şi exprimă mai mult stările afective: de durere, mirare, bucurie, prin intermediul interjecţiilor: A! Ooo! Modificarea unui fonem schimbă sensul cuvintelor: "lac-loc " etc.
Funcţii ale limbajului:
- funcţia cognitivă, de conceptualizare;
- funcţia de comunicare, prin care se transferă un conţinut de la o persoană la alta;
- funcţia simbolic reprezentativă, prin care se substituie obiecte, fenomene, relaţii prin formele verbale;
- funcţia expresivă, de manifestare complexă a ideilor, imaginilor prin mimică, pantomimică, gestică;
- funcţia persuasivă, de convingere;
- funcţia reglatorie, de a determina, a conduce propriul comportament sau conduita altei persoane;
- funcţia ludică sau de joc;
- funcţia dialectică, de rezolvare, de formulare a contradicţiilor sau
conflictelor problematice13.
Karl Buhler susţine trei aspecte ale funcţiilor limbajului:
1 -de reprezentare (a unei situaţii, obiect),
2 -de expresie (a stării subiectului) şi
3 -de apel (cei care ne ascultă).
A. Ombredane distinge cinci funcţii: funcţia semnificativă, dialectică,
practică, afectivă, ludică şi catarhică.
Raportul gândire - limbaj a fost abordat din mai multe direcţii:
concepţia monistă vede limbajul ca fiind aspectul exterior al gândirii, iar gândirea fiind aspectul interior (o singură realitate redată de gândire-limbaj) şi
concepţia dualistă, cu două poziţii. Prima poziţie consideră gândirea şi limbajul ca două funcţii esenţial diferite, iar a doua poziţie argumentează interdependenţa vorbirii şi raţionamentului.
Prin asocierea repetată a cuvintelor cu obiectele, cuvintele vor direcţiona atenţia, vor orienta operaţiile gândirii (analiză, sinteză etc.), astfel că fiecare cuvânt va deveni un punct de fixare a semnificaţiilor. Semnificaţiile sunt în funcţie de experienţa individului, dar în timp vor fi corectate, sancţionate sau apreciate de societate. Cu cât cuvântul cere mai multe relaţii cu noţiuni, imagini, fapte, cu atât mai bogat îi va fi înţelesul. Termenii cu noţiunile vor forma memoria fonetică legată de memoria semantica.
Formele limbajului se împart în două mari categorii:
1.limbajul exterior (prin care comunicăm în societate) - poate fi oral, dialogat şi monologat. Limbajul dialogat prezintă alte două forme: limbajul situativ (este înţeles numai dacă eşti în situaţia la care se referă locutorul), prezent până la 6-7 ani (copiii îşi închipuie că interlocutorii văd ce spun). A doua formă a dialogului este limbajul contextual, care nu face apel la datele percepute, deoarece denumirile, propoziţiile sunt neeficiente pentru imaginea celor spuse.
Monologul este dificil pentru că necesită cursivitate, organizare, efort, trezirea unui ecou la cei care audiază, răspunderea la posibilele întrebări puse de auditor etc. Monologul oral absolut (în absenţa oricărei persoane, intră în sfera patologicului).
2. Limbajul interior (însoţeşte gândirea abstractă)- se desfăşoară în sfera lăuntrică, este o vorbire cu sine şi pentru sine, este aşadar ascuns, centrat pe înţelesuri, idei, imagini, economicos, prescurtat, foarte rapid.
În timp, îndeplineşte funcţii de anticipare, proiectare şi coordonare a limbajului oral şi a scrierii.
Formele limbajului intern sunt: forma automatizată (în baza deprinderii), forma pasivă (în ascultare şi înţelegere), forma anticipativă (planificare a vorbirii) şi vorbirea internă.