Conceptul de Percepţie

Percepţia reprezintă oglindirea în conştiinţa omului a obiectelor şi fenomenelor care acţionează în mod direct asupra receptorilor. În percepţie are loc ordonarea şi unificarea diferitelor senzaţii în imagini integrale ale obiectelor şi fenomenelor respective.
Percepţia - împreună cu senzaţia, asigură orientarea senzorială nemijlocită a omului în lumea înconjurătoare.
- reprezintă o etapă ( nivel) al cunoaşterii,
- este întotdeauna legată, într-o măsură mai mică sau mai mare, de memorie, gândire, imaginaţie,
- este condiţionată de atenţie, are o anumită coloratură emoţională, este stimulată şi orientată selectiv de motivaţie.
- reflectă obiectul în întregime, în ansamblul însuşirilor sale, spre deosebire de senzaţie, care oglindeşte diferitele însuşiri ale lucrurilor.
- constituie o formă calitativ distinctă de cunoaştere senzorială a lumii reale, nu se rduce la o sumă de senzaţii.
- la nivelul percepţiilor se oglindesc însuşirile neesenţiale (periferice), de suprafaţă, ale obiectelor şi fenomenelor ce acţionează nemijlocit asupra receptorilor. De regulă, însuşirile esenţiale nu pot fi percepute direct cu ajutorul analizatorilor, ele trebuind să fie desprinse din relaţiile constante dintre lucruri, şi tocmai acestea intră în conţinutul noţiunilor (al cunoştinţelor ştiinţifice) asimilate în şcoală. Aceasta presupune intervenţia unui proces de reflectare de nivel superior- a gândirii, în legătură indisolubilă cu limbajul
Particularităţi şi legi ale percepţiei :
1. Obiectualitatea -constă în raportarea percepţiei la obiectele lumii reale, nu la organele receptoare sau la structurile cerebrale care participă la descifrarea şi prelucrarea informaţiei perceptive. Această raportare este necesară îndeplinirii funcţiei orientativă şi reglatoare în activitatea umană.
2. Integralitatea - orice obiect şi situaţie obiectuală spaţială sunt percepute ca un întreg sistemic stabil, chiar dacă anumite părţi componente nu pot fi percepute în momentul respectiv. Percepţia cuprinde imaginea integrală a obiectului, care include şi elementele inaccesibile perceperii într-un anumit context. Integralitatea percepţiei este o reflectare a integralităţii lumii obiective, de aceea ea se formează treptat în procesul activ al perceperii obiectelor şi fenomenelor realităţii. Imaginea perceptivă se caracterizează printr-o mare redundanţă, un anumit ansamblu de elemente componente ale unei imagini conţinând informaţii, atât despre el însuşi, cât şi despre alte componente ale imaginii respective, precum şi despre imagine în totalitatea sa.
3. [i ]Structuralitatea [/i]- se referă la faptul că omul percepe o structură generalizată ca o formaţiune psihică nouă, distinctă de senzaţiile care intră în componenţa sa (ex: când cineva ascultă o melodie oarecare, notele continuă să-i persiste în minte, ascultătorul înţelege bucata muzicală, adică percepe structura sa).
4. Constanţa -desemnează stabilitatea relativă a însuşirilor percepute ale obiectelor. Obiectele au anumite caracteristici denumite "indici de recunoaştere
" (recunoaşterea din depărtare a unei persoane după înălţime, forma ovală a feţei etc.). Indicii de recunoaştere constituie părţi importante, caracteristice ale obiectelor sau fenomenelor, pe care le considerăm constante, deşi aspectele percepute variază. Distingem între constanta mărimii obiectelor (indiferent de distanţa la care se află obiectul îl considerăm ca având aceeaşi mărime), o constantă a culorii (lampa de birou o considerăm galbenă, chiar dacă lumina din odaie este albă sau cenuşie), o constantă a formei, etc. Obiectele le percepem prin prisma unui tip (prototip) care rămâne constant pentru noi, în ciuda variaţiilor impresiilor receptate.
5. Inteligibilitatea (categorialitatea) - imaginile perceptive au întotdeauna o anumită semnificaţie semantică; a percepe un obiect înseamnă a-l denumi pe plan mintal, a-l raporta la o anumită clasă de obiecte.
6. Apercepţia -reprezintă dependenţa percepţiei de conţinutul vieţii psihice, de particularităţile personalităţii, de drumul de viaţă parcurs. În percepţie se răsfrâng într-o măsură mai mare sau mai mică atitudinile subiectului faţă de ceea ce percepe, trebuinţele, interesele, sentimentele etc.
Formele percepţiei :
1 -percepţia spaţiului - reflectarea senzorial-intuitivă a însuşirilor spaţiale ale
lucrurilor (mărimea şi forma), a relaţiilor spaţiale dintre ele dispunerea lor unele
faţă de altele şi faţă de subiectul care le percepe, în plan şi în adâncime), a
mişcării lor (viteza de deplasare a unora faţă de altele şi faţă de subiect)
2 -percepţia timpului - constă în reflectarea duratei obiective, a vitezei şi a succesiunii evenimentelor realităţii
3 -percepţia mişcării - constă în reflectarea modificărilor survenite în poziţia pe care o ocupă obiectele în spaţiu, într-un anumit interval de timp
4 -percepţia cauzalităţii.
Când percepţiile reflectă denaturat obiectele sau fenomenele (din diferite cauze obiective şi subiective), imaginile respective se numesc iluzii.
Legile percepţiei:
1. Legea integralităţii perceptive - însuşirile obiectului sunt semnalate nu separat, ci în relaţii intercomplexe, formând o imagine unitară (cuprinde atât însuşirile principale, cât şi însuşirile de detaliu, de fond, de context).
2. Legea structuralităţii perceptive - nu toate însuşirile obiectului au aceeaşi intensitate şi nu comunică aceeaşi cantitate de informaţie, astfel încât însuşirile relevante ocupă primul plan, iar celelalte însuşiri trec pe planul secund.
3. Legea selectivităţii perceptive pune în evidenţă caracteristica omului de a fi o fiinţă activă în relaţiile cu lumea. Omul se fixează asupra unui anumit aspect al lumii care devine "obiectul percepţiei", iar toate celelalte obiecte formează "câmpul percepţiei".
4. Legea constantei perceptive.
5. Legea semnificaţiei - tot ce are semnificaţie pentru subiect se impune în câmpul său perceptiv.
6. Legea proiectivităţii imaginii perceptive - imaginea perceptivă se formează la nivel cortical din punct de vedere neurofuncţional, dar din punct de vedere psihologic, ea este proiectată la nivelul obiectului ce a determinat-o.

Din punct de vedere neurofiziologic, la baza formării unei imagini perceptive stă
activitatea zonelor asociativ-integrative ale analizatorilor și interacţiunea dintre
diverșii analizatori.
În funcţie de specificul mecanismului, există : 1. imagini perceptive monomodale (cuprinzând informaţia extrasă și prelucrată de către un singur analizator) și
2. imagini perceptive plurimodale (cuprinzând informaţia extrasă și prelucrată de mai mulţi analizatori).
Perceperea unuia și aceluiași obiect prin mai mulți analizatori este mai
eficientă decât printr-unul singur. Datorită specializării funcţionale relativ înguste, fiecare analizator poate să reflecte realitatea doar fragmentar, unilateral, iar orice obiect concret, oricât ar părea de simplu, posedă o multitudine de aspecte, însușiri și relaţii, care nu pot fi surprinse de către un singur analizator. Diversificarea analizatorilor a fost impusă, în cursul evoluţiei, de necesitatea cuprinderii unei game mai întinse de însușiri și laturi ale realităţii obiective, pentru o mai bună adaptare la influenţele ei. Dar tocmai pentru ca valoarea adaptativă a percepţiei să devină mai mare, s-a impus tot atât de necesar ca principiul diferenţierii și specializării să fie întregit cu principiul interacţiunii și integrării plurimodale. Superioritatea calitativă pe care o dobândește percepţia umană, se datorează, în bună parte, tocmai dezvoltării
funcţiei integrării plurimodale și interacţiunii dintre imaginile monomodale și
cele plurimodale. Imaginea perceptivă nu se realizează ca o întipărire mecanică
de tip pasiv a amprentelor obiectului în creier. Ea este rezultatul unui proces
activ, orientat și subordonat unor scopuri concrete ale activităţii de cunoaștere
(teoretice) sau practice. Întotdeauna, desfășurarea percepţiei este susţinută și
mijlocită de o serie de operaţii pe care le efectuăm cu și asupra obiectului
perceput : acţiuni de deplasare, de așezare-ordonare, de probare-măsurare, de
descompunere, etc. Graţie acestor acţiuni, imaginea perceptivă dobândește
adecvarea și precizia necesare în reglarea optimă a comportamentului și
activităţii.
În condiţiile percepţiei cotidiene, avem impresia ca percepţia se realizează
automat și instantaneu, de îndată ce stimulul acţionează asupra unui analizator
sau a altuia. În realitate, procesul perceptiv este unul de desfășurare fazică,
având următoarele faze : orientarea, detecţia, discriminarea, identificarea și
interpretarea.
Funcţii : -funcţie informaţională, ca şi senzaţiile, dar mai complexă, prin intermediul căreia percepţia asigură o informare asupra însușirilor complexe, obiectuale, ale lumii înconjurătoare.
- funcţie adaptativ reglatorie, prin care îndeplinește roluri majore în adaptarea
organismului la mediu și în activităţi complexe ale omului (scrisul, cititul, manipularea unor vehicule sau instalaţii complexe, etc.)
Structuri operatorii : percepţia reprezintă primul proces la nivelul căruia putem identifica o serie de operaţii de nivel concret intuitiv, operaţii de analiză, sinteză, comparaţie, după criterii perceptive de formă, mărime, greutate, culoare etc.
Produs : ca și senzaţiile, percepţia se finalizează în plan subiectiv printr-o imagine.
Imaginea perceptivă :
-se aseamănă, dar se și deosebește de cea senzorială.Se aseamănă prin faptul că ea conţine informaţii despre însușirile concret intuitive. La fel ca și imaginea senzorială, este o imagine primară, care se realizează „aici și acum”, în condiţiile acţiunii stimulilor și obiectelor asupra organelor de simţ. Se deosebesc prin faptul că imaginea perceptivă este bogată în conţinut, este relaţionată cu contextul, și este semnificativă.
- primează valoarea ei cognitivă, și mai puţin aspecte cum ar fi intensitatea sau tonalitatea afectivă.
- durează în mod normal doar atât timp cât obiectul se află în câmpul perceptiv.
- dispune de atributul vizualizării. Astfel, în condiţiile în care informaţia parvine pe alte canale decât cel vizual, se constată tendinţa de a transpune informaţia într-o imagine vizuală.
- are atributul verbalizării. Cuvântul joacă un rol foarte important în percepţie. Pe de o parte, cuvântul este un integrator verbal, întrucât prin cuvânt sunt denumite experienţele perceptive. Pe de altă parte, cuvântul are și o funcţie reglatorie. Prin cuvânt percepţia poate fi dirijată, coordonată, mai ales în cazul observaţiei.
În concluzie, percepţia reprezintă un proces psihic de integrare a informaţiilor senzoriale într-o imagine cu sens.