SINE, EGO, EU, PERSONALITATE, MARTORUL, SPECTATORUL, CONŞTIINŢA DE SINE

EU = Ceea ce constituie individualitatea, personalitatea cuiva; reflectarea propriei existențe de către conștiința individuală a omului.
[ Pr.: ( I ) ieu. – Var.: ( I, pop.) io pron. pers. 1 sg.] – Lat. ego, mihi, me. Dex 98
EGO- Element prim de compunere savantă însemnând „eu”, „propria persoană”. [< lat. ego].


Distincţia Sine-Eu (Guenon)

Sinele este principiul însuşi al fiinţei.
Mentalitatea occidentală a deformat teribil sensurile acestor termeni, de aceea în loc de termenii „Sine” şi „eu” voi folosi în continuare pentru:
„Sine” –> personalitate cu menţiunea că Sinele poate fi ceva mai mult decît personalitatea
„eu” -> individualitate
În sens metafizic, personalitatea nu are nimic comun cu ceea ce filozofii moderni numesc „personalitate umană”, care nu este decît individualitate pur şi simplu. Doar individualitatea nu şi personalitatea poate fi propriu-zis umană !
„Sinele” este principiul transcendent şi permanent a cărui fiinţă manifestată, fiinţa umană, de exemplu, nu este decît o MODIFICARE TRANZITORIE şi CONTINGENTĂ, neafectînd în nici un fel principiul.
„Sinele” nu este niciodată individualizat, el fiind întotdeauna abordat sub aspectul eternităţii şi al imuabilităţii, atribute necesare Fiinţei Pure, nefiind susceptibil de nicio particularitate care să-l facă „altceva decît este însuşi”.
„Sinele” fiind imuabil, dezvoltă numai posibilităţile infinite conţinute în sine, prin trecerea relativă de la putere la act, printr-o infinitate de trepte, fără ca permanenţa sa esenţială să fie afectată.
Dpdv al manifestării „Sinele” îşi dezvoltă posibilităţile în toate modalităţile de realizare, care sunt pentru fiinţa integrală tot atîtea stări diferite, din care doar una singură, supusă unor condiţii de existenţă foarte speciale care o definesc, constituie determinarea particulară a acestei fiinţe care este individualitatea umană.
„Sinele” este principiul prin care există în domeniul propriu, toate stările fiinţei şi nu numai stările manifestate, individuale precum starea umană sau supra-individuale, ci şi al stărilor nemanifestate, conţinînd toate posibilităţile care nu sunt susceptibile de nicio manifestare în acelaşi timp cu posibilităţile de manifestare înseşi la modul principal: dar acest „Sine”, el însuşi nu există decît prin sine neavînd şi neputînd să aibă în unitatea totală şi indivizibilă a naturii sale intime NICIUN PRINCIPIU CARE SĂ-I FIE EXTERIOR.
În raport cu o fiinţă, „Sinele” - personalitatea este principiu al stărilor manifestate. La fel cum „Personalitatea divină” numită în tradiţia hindusă Ishwara, este principiul manifestării universale adică a diferitelor trepte de existenţă pe care se găseşte fiinţa. Personalitatea este principiul tuturor stărilor fiinţei manifestate şi nemanifestate.
Această personalitate este o determinare imediată, primordială, neparticularizată a principiului care în sanskrită se numeşte Âtmâ/Paramâtmâ, care mai poate fi numit de către noi „Spirit universal” dar aici cuvântul „spirit” nu este un corelativ al „materiei”.
Âtmâ pătrunde toate lucrurile, care nu sunt altceva decât modificări accidentale ale sale şi care contituie „corpul său”, fie că sunt de natură inteligentă sau noninteligentă (sau în limbaj occidental „spirituale” sau „materiale”), acestea exprimând o diversitate de condiţii în manifestare.

Paramâtmâ este „Supremul Sine” a tot ceea ce există, în orice mod ar fi şi rămâne mereu „acelaşi” chiar dacă „traversează” multitudinea infinită (indefinită) a treptelor Existenţei înţeleasă în sens universal, precum şi tot ce se află dincolo de Existenţă, adică în nemanifestatul principial.
Pentru o fiinţă, „Sinele” este identic în realitate cu Âtmâ, el aflându-se dincolo de orice distincţie şi orice particularizare de aceea în sanskrită cuvântul „âtman” ţine locul pronumelui reflexiv „însuşi” nu numai la nominativ.
„Sinele” nu este ce adevărat distinct de Âtmâ, ci doar dacă e considerat în mod particular şi „distinct” în raport cu o fiinţă (adică mai precis cu o anumită stare definită a acesteia, precum cea umană). „Sinele” nu devine efectiv distinct de Âtmâ pentru că nu poate fi „altceva decât sine-însuşi”.
Dar, în măsura în care facem distincţia „Sine” - Âtmâ, ne îndepărtăm de considerarea directă a „Sinelui” şi astfel se ajunge la luarea în considerare doar a reflexului său în individualitatea umană sau în orice stare a fiinţei.
Acest reflex determină centrul acestei individualităţi (în cazul nostru cea umană) dar dacă acest reflex va fi izolat de principiul său, „Sinele” însuşi, nu va avea decât o existenţă pur iluzorie deoarece din principiu îşi extrage întreaga realitate, neposedând această realitate decât prin participarea la natura „Sinelui” adică atât cât se identifică cu acesta prin universalitate.
Distincţia Universal de individual nu trebuie văzută ca o corelaţie, deoarece individualul în raport cu Universalul se anulează riguros şi n-ar putea să-i fie opus în nici un fel. La fel se întâmplă şi în ceea ce priveşte nemanifestatul şi manifestatul: la prima vedere ar putea să pară că Universalul şi nemanifestatul ar trebui să coincidă, totuşi ţinând cont de anumite stări de manifestare, care fiind informale, sunt prin asta supra-individuale, aceste stări vor trebui raportate la Universal (deşi aceste stări supra-individuale sunt încă la nivel condiţionat, adică relativ).

Omul Universal (Coomaraswamy)
Fie dat un Spectator, Omul Universal, ,,câmpul” este arena sau circul lumii.
Poziţia Spectatorului, Omului Universal, este centrală şi la înălţime, iar
privirea sa, ca de vultur, cuprinde întregul câmp (atât înainte cât şi după
punerea în scenă a oricărui act), astfel că, din punctul său de vedere, toate
evenimentele se petrec fără întrerupere. Pentru a putea vorbi dpdv al
Spectatorului, noi trebui să mutăm conştiinţa noastră de a fi, din poziţia pe
care o avem în câmp, unde jocurile se desfăşoară, în pavilionul unde
Spectatorul, de care depinde întreaga piesă, stă în tihnă.
Să ne închipuim că liniile drepte ale vederii prin care Spectatorul este legat
de fiecare interpret luat separat şi de-a lungul cărora fiecare interpret se
poate uita în sus (adică în interior) spre Spectator, în cazul în care puterile
vederii îi ajung acolo, sunt linii de forţă sau sforile prin intermediul cărora
păpuşarul manevrează marionetele pentru el însuşi (păpuşarul reprezentând
singurul public). Fiecare dintre marionetele executante este convinsă de
propria existenţă independentă şi de ea însăşi ca una între celelalte, pe care
le vede în mediul său apropiat şi pe care le deosebeşte prin nume,
înfăţişare şi comportament.
Spectatorul NU VEDE şi NU POATE SĂ VADĂ EXECUTANŢII AŞA CUM, în mod
imperfect, SE VĂD PE EI ÎNŞIŞI, dar CUNOAŞTE FIINŢA ADEVĂRATĂ A
FIECĂRUIA – adică, nu doar din perspectiva unei poziţii particulare date, ci
SIMULTAN DIN FIECARE PUNCT DE PE LINIA FORŢEI VIZUALE PRIN CARE
MARIONETA ESTE LEGATĂ DE EL, şi mai ales, din acel punct ÎN CARE TOATE
LINIILE CONVERG ŞI UNDE FIINŢA TUTUROR LUCRURILOR COINCIDE CU
FIINŢA ÎN SINE. Acolo fiinţa marionetei dăinui ca raţiune eternă în intelectul
etern – Soarele Divin, Lumină a luminilor, Spirit şi Adevăr.
Să presupunem acum că Spectatorul adoarme; când îşi închide ochii,
universul dispare, urmând să reapară numai atunci când îi va redeschide.
Deschiderea ochilor (,,Să fie lumină”), în religie, poartă numele de ACT AL
CREAŢIEI. Închiderea ochilor, în religie, se numeşte ,,sfârşitul lumii”. Cu alte
cuvinte, pentru noi există o alternare sau o evoluţie şi o involuţie. Dar
pentru Spectatorul central nu există nici o succesiune de evenimente. El este
întotdeauna treaz şi întotdeauna adormit. Spectatorul nostru stă şi
gândeşte, şi nu gândeşte, acum-şi-pururea.
Acest „câmp” este împărţit în mai multe garduri concentrice ce pot fi gândite
ca fiind în număr de 21. Spectatorul se situează astfel la cea de-a 21
despărţitură al celui mai dinafară gard prin care este definit mediul de faţă.

Execuţia fiecărui jucător sau persoană de la sol este limitată la posibilităţile
reprezentate de spaţiul dintre 2 garduri. Acolo se naşte şi acolo moare. Să
luăm în considerare acum această fiinţă născută, cutare individ, aşa cum
este în sine şi aşa cum crede că este - „un animal, raţional şi muritor, pe
care îl cunosc şi care mărturisesc că sunt”, cum spune Boethius. Această
fiinţă născută, cutare individ, se va numi de aici încolo Cutare. Să ne
întoarcem: acel Cutare nu concepe că poate să se deplaseze după voie
înainte şi înapoi, în timp şi spaţiu, dar ştie că îmbătrâneşte, în fiecare zi,
chiar dacă îi place sau nu. În schimb, crede că, într-o măsură sau alta,
poate să facă ce îi place, atât timp cât acest lucru nu este împiedicat de
mediul înconjurător. Nu îşi dă seama că acest mediu al cărui parte este şi
din care nu poate să scape, este un mediu cauzal determinat: face ceea ce
face fiindcă s-a făcut ceea ce s-a făcut. Nu îşi dă seama că este ceea ce este
şi face ceea ce face fiindcă alţii înaintea lui au fost ceea ce au fost şi au
făcut ceea ce au făcut, şi toate astea fără vreun început imaginabil. Este
practic un produs al circumstanţelor, un automat al cărui comportament ar
putea fi prevăzut şi explicat în întregime printr-o cunoaştere adecvată a
cauzelor din trecut, acum reprezentate de natura lucrurilor – din care şi
natura sa face parte. Aceasta este binecunoscuta doctrină a karma, o
doctrină a fatalităţii inerente, care este exprimată în Bhagavad Gita astfel:
,,Eşti legat de fapta (karma) născută din firea ta... ceea ce nu doreşti să
înfăptuieşti vei făptui silit.” (B.G. XVIII.60).
Acel Cutare nu este altceva decât o verigă dintr-un lanţ cauzal căruia nu-i
putem imagina un început sau un sfârşit. Nu se găseşte nici un lucru aici pe
care chiar şi cel mai hotărât determinist ar putea să-l respingă. Existenţa
unui lanţ cauzal presupune posibilitatea logică anterioară a acestei existenţe
adică presupune o cauză primă ce nu poate fi gândită ca una dintre celelalte
cauze intermediare fie că sunt în timp sau în spaţiu. Acum reîntorcându-ne
la automatul nostru, Cutare, să vedem ce se întâmplă la moartea acestuia.
Fiinţa compusă este dispersată în cosmos, nimic nu poate supravieţui sub
forma unei conştiinţe a lui Cutare. Elementele entităţii psihofizice se risipesc
şi sunt transmise altora sub forma unei moşteniri. Acesta este, într-adevăr,
un proces ce a avut loc pe tot parcursul vieţii noastre de Cutare şi care
poate fi clar observat în înmulţire, tradiţia indiană descriind-o în repetate
rânduri ca „renaştere a tatălui în şi ca fiu.”. Cutare trăieşte în urmaşii săi
direcţi şi indirecţi. Aceasta este aşa-numita doctrină a „reîncarnării”, aceeaşi
cu doctrina grecească a metasomatozei şi a metempsihozei, aceeaşi cu
doctrina creştină a preexistenţei noastre în Adam „asemenea substanţei
trupeşti şi virtuţii seminale.”, fiind şi doctrina modernă a „reiterării
trăsăturilor ancestrale.”. Doar acest adevăr, al transmiterii trăsăturilor
psiho-fizice, poate să lămurească ceea ce în religie se cheamă măştenire a
păcatului primar, în metafizică constituie moştenire a ignoranţei, iar pt.
Filozof capacitatea înnăscută de a cunoaşte în termeni de subiect şi obiect.
Evident că în cele spuse mai sus nu este vorba de o doctrină a reîncarnării
(observaţi că acum ghilimelele lipsesc). Nicio doctrină a reîncarnării –
conform căreia fiinţa în sine a unei persoane umane ce a trăit pe pământ şi
care acum a murit, urmează să renască într-o altă mamă de pe pământ – nu
a fost învăţată niciodată în India, chiar şi în buddhism – ori în tradiţia
neoplatonică sau în oricare altă tradiţie ortodoxă.

În Brahmane ca şi în Vechiul Testament se spune foarte clar că cei ce au
părăsit această lume au părăsit-o pentru totdeauna şi nu vor mai fi văzuţi
niciodată printre cei vii. Atât din punct de vedere indian cât şi platonic, tot
ce se schimbă moare. Murim şi renaştem zilnic, în fiecare oră, iar moartea
din clipa „când a sunat ceasul”, nu este decât u caz special. Deşi în India a
existat o credinţă în reîncarnare, dar ea nu a apărut decât în urma
răstălmăcirii populare a limbajului simbolic al textelor iar acceptarea
acesteia din partea savanţilor şi teozofilor moderni nu constituie decât
rezultatul unei interpretări la fel de naive şi de neinformate a textelor.
Exemplu: Cuvintele Sf. Augustin şi Thoma De Aquino conform cărora noi eram în Adam „asemenea substanţei trupeşti seminale”; ,,trupul omenesc a preexistat în
virtuţile cauzale ale lucrărilor anterioare”; „Dumnezeu nu guvernează lumea
în mod direct, ci prin cauze intermediare, şi dacă nu ar fi aşa, lumea ar fi
fost privată de perfecţiunea cauzalităţii”; „Aşa cum o mamă este însărcinată
cu copilul nenăscut, la fel lumea în sine este însărcinată cu cauzele
lucrurilor până acum nenăscute”; „Soarta sălăşluieşte chiar în cauzele
create”. Dacă toate aceste texte ar fi fost extrase din Upanişade sau din
buddhism, nu-i aşa că nu aţi fi văzut acolo doar ceea ce se găseşte cu
adevărat, şi anume doctrina legată de karma, dar şi o doctrină a
„reîncarnării” ? Prin „reîncarnare” înţelegând o renaştere în această lume a însăşi fiinţei şi persoanei celui decedat. Acest lucru este o imposibilitate, iar argumentele
metafizice nu pot fi nicicum combătute. Principalul argument este: în măsura
în care cosmosul se constituie dintr-o serie indefinită de posibilităţi, toate
trebuind să fie realizate într-o durată tot la fel de indefinită, universul
actual îşi va încheia cursul atunci când toate posibilităţile sale vor fi reduse
la act (luaţi aminte cosmologi!) - tot aşa cum fiecare viaţă de om îşi va
încheia cursul când toate posibilităţile acesteia se vor epuiza. Finalul unei
perpetuităţi va fi atins fără să mai existe vreun loc pentru repetarea unor
evenimente sau pentru o reiterare a condiţiilor trecute. Succesiune
temporală înseamnă succesiune de lucruri diferite. Istoria se repetă în
tipologii, ea nu se poate repeta la nivelul lucrurilor particulare. Se poate
vorbi de „migrare” a „genelor”, numind-o renaştere a tipologiilor, dar
această reîncarnare a caracterului lui Cutare trebuie deosebită de
„transmigrarea” adevăratei persoane a lui Cutare.
În acest fel este viaţa şi moartea animalului cutare, raţional şi muritor. Dar
când Boethius mărturiseşte că este doar un animal, Înţelepciunea răspunde
că acest om, Cutare, a uitat cine este. Acesta este momentul când ne
despărţim de viziunea materialistului” şi „senzorialistului” (ghilimele aici
provin din faptul că „materia” este elementul „simţit”).

Definiţia dată de creştinism omului este : „trup, suflet, duh”. Vedanta susţine că
unica fiinţă adevărată a omului este cea spirituală, şi că această fiinţă a sa
nu este „în” Cutare sau în oricare „parte” a acestuia, ci este doar reflectată
în el. Cu alte cuvinte Vedanta spune că această fiinţă nu se află în planul,
sau nu este limitată de câmpul lui Cutare, ci se extinde de la acest câmp
spre centrul lui, indiferent de gardurile prin care trece.
Prin urmare, la moarte, pe lângă distrugerea lui Cutare, are loc o retragere
a spiritului din vehiculul fenomenal, a cărui „viaţă” a fost. În consecinţă,
exprimarea care vorbeşte despre moarte ca o „dare a duhului” este foarte
exactă, sau când spunem despre Cutare că „expiră” („moare”). „Duhul” nu
este spirit în sensul în care îl înţelege spiritistul, nu este o ”personalitate
supravieţuitoare”, ci un principiu pur intelectual, din care sunt făcute şi
ideile; „duhul” este „spirit” în acelaşi sens în care Sfântul Duh este Sanctus
Spiritus. Astfel, la moarte, ţărâna se întoarce în ţărână, iar spiritul la izvorul
său.
Prin urmare se poate înţelege deja că moarte lui Cutare presupune 2
posibilităţi sugerate cu aproximaţie de expresiile familiare „mântuit” şi
„pierdut”:
1. fie conştiinţa de a fi a lui Cutare a fost centrată în sine însăşi şi aceasta
trebuie să dispară odată cu acest Cutare
2. fie conştiinţa lui Cutare a fost centrată în spirit, plecând în schimb cu spiritul.
Numai spiritul, când trupul şi sufletul sunt distruse ,,continuă să rămână”.
De-abia acum iese la iveală noima profundă a Poruncii ,,Cunoaşte-te pe tine
însuţi”. Presupunând conştiinţa noastră de a fi ca fiind centrată în spirit
înainte de disoluţia trupului, cu cât mai mult am „devenit ceea ce suntem”
sau ne-am „trezit”, cu atât mai aproape de centrul câmpului va avea loc
următoarea noastră apariţie sau „renaştere”. La moarte, conştiinţa noastră
de a fi nu se duce acolo unde nu este deja.
Există 21 de nivele de referinţă, paşi, garduri în ceea ce priveşte ”trezirea”
conştiinţei. Dacă am făcut primul pas înainte de a muri – şi am trăit într-un
anumit grad „în duh” şi nu doar ca animale raţionale – iar trupul şi sufletul
au fost risipite în cosmos, se poate considera că am trecut de primul din
cele 21 de garduri sau circumferinţe ce stau între noi şi Spectatorul central
al tuturor lucrurilor, Soarele Divin, Spiritul, Adevărul. Vom lua fiinţă
(observaţi şi meditaţi puţin la expresia A LUA FIINŢĂ, şi luând-o mot-a-mot)
într-un nou mediu unde, de exemplu, ar putea să mai existe durată, dar nu
o trecere a timpului aşa cum o înţelegem noi acum. Nu vom lua cu noi nimic
din ceea ce ţine de aparatul psiho-fizic căruia ar putea să-i fie inerentă o
memorie senzitivă. NUMAI „VIRTUŢILE INTELECTUALE” SUPRAVIEŢUIESC.
Aceasta nu este o supravieţuire a „personalităţii”, ci a fiinţei neîntrerupte a
persoanei adevărate a lui Cutare, ce nu mai este împovărată de grosolănia
fostelor definiţii ale lui Cutare. Vom trece dincolo fără întreruperea
conştiinţei de a fi.
În acest fel, printr-o succesiune de morţi şi renaşteri, toate gardurile vor fi
traversate. Calea pe care o urmăm va fi aceea a razei spirituale ce ne leagă
de Soarele central. Aceasta este singurul mod ce trece peste râul vieţii, ce
desparte ţărmul acesta de cel de dincolo. Cuvântul „pod” aici vrea să
semnifice, şi chiar semnifică acea „trecătoare mai ascuţită decât lama unui
brici”, dacă vreţi podul Cinvat din Avesta, „aducătorul de spaimă”, un pod
ung de lumină, consubstanţial cu sursa sa. Nu degeaba Hristos a zis: ,,Eu
sunt Calea”. Exact la acest lucru se referea. Trecerea acestui pod constituie,
prin stadii ce sunt definite de punctele de intersecţie ale acestuia cu cele 21
de circumferinţe ale noastre, ceea ce propriu-zis se numeşte transmigrare
sau regenerare progresivă. Fiecare pas pe această cale a fost marcat de o
moarte faţă de un „sine” anterior şi o „renaştere” consecventă şi imediată ca
„alt om”.
Expresia ,,pas pe cale” traduce următorul aspect: există 2 direcţii de
mişcare: una de circumferinţă şi determinată, cealaltă centripetă şi liberă,
dar rezultanta lor care este „pasul pe cale” este de fapt rezultanta celor 2
direcţii: spirala.
Acuma sosit momentul pentru dărâmarea materialismului spaţial şi temporal
al imaginii făurite de noi despre cosmos şi a pelerinajului omului de la
circumferinţă spre centrul şi inima acestuia. Toate stările fiinţei, toţi acei
Cutare pe care i-am gândit ca născându-se pe niveluri de referinţă
suprapuse, toate acestea se află în interiorul tău, în aşteptarea recunoaşterii
lor: toate morţile şi renaşterile antrenate aici sunt supranaturale –
neînsemnând că sunt „împotriva Naturii”, ci exterioare posibilităţilor
particulare ale unei stări de fiinţă date, de la care se consideră că are loc
transmigrarea. Şi aici se poate spune că nici măcar un factor ce ţine de timp
nu este implicat aici, din moment ce vicisitudinile timpului nu joacă nici un
rol în viaţa spiritului, călătoria putând fi făcută mai degrabă în parte sau în
întregime, fie înainte de evenimentul morţii naturale, fie la moarte sau chiar
după aceea. Balconului Spectatorului este Împărăţia Cerurilor din interiorul
tău, din „inimă” (în toate tradiţiile orientale şi antice, inima nu este doar un
loc al voinţei, ci şi unul al intelectului pur, loc unde are loc unirea dintre Cer
şi Pământ); contemplativul uman numai acolo poate să vadă Spectatorul –
contemplativ a cărui privire este inversată, şi care astfel merge pe calea
Razei ce leagă ochiul exterior de Ochiul lăuntric, suflarea de viaţă de Vârtejul
Spiritului.
În Vede se spune: ,,Soarele primeşte ochiul tău, Vârtejul al tău spirit.” sau
echivalentul din logosul „în mâinile Tale încredinţez duhul Meu.” sau cum
spune Eckhart : ,,Ochiul cu care îl văd pe Dumnezeu şi care este acelaşi ochi
cu care Dumnezeu mă vede; ochiul meu şi ochiul lui Dumnezeu, un singur
ochi şi o singură vedere şi o singură cunoaştere şi o singură iubire.” sau Sf.
Pavel: „este un duh.”

Cine sunt Eu ?
Cele 14 întrebări adresate de Shivaprakasham Pillai şi cele 14 răspunsuri
corespunzătoare date de Sri Ramana Maharshi.
“Sri Pillai: Swami, cine sunt eu? Şi cum poate fi dobândită mântuirea?
Bhagavan: Prin neîntrerupta introspecţie “Cine sunt eu?” te vei cunoaşte pe
tine însuţi şi astfel vei dobândi mântuirea.
S.P.: Cine sunt eu?
Bh.: Eul sau Sinele real nu e trupul, nici vreunul din cele cinci simţuri, nici
obiectele simţurilor, nici organele de acţiune, nici prana (respiraţie sau forţă
vitală), nici mintea, nici chiar starea de somn adânc unde nu există nici o
conştiinţă a lor.
S.P.: Dacă nu sunt nici unul din toate acestea, atunci ce altceva sunt?
Bh.: După ce le respingi rând pe rând pe toate spunând “nu sunt eu”, ceea
ce rămâne, unicul, este “eul” şi aceasta e Conştiinţa.
S.P.: Care e natura acelei Conştiinţe?
Bh.: Este Sat-Chit-Ananda (Existenţă-Conştiinţă-Beatitudine), în care nu
persistă nici urma cea mai firavă a gândului “eu”. E denumită şi mouna
(Tăcere) sau Atma (Sine). E singurul lucru existent realmente. Dacă în triada
lume-ego-Dumnezeu fiecare e considerată ca o entitate separată, toate trei
sunt simple iluzii, ca părelnica licărire a argintelui în sidef. Dumnezeu, ego-
ul şi lumea sunt în realitate Shivaswarupa (forma lui Shiva) sau
Atmaswarupa (Forma spiritului).
S.P.: Cum putem realiza această Realitate?
Bh.: Când lucrurile văzute dispar, apare adevărata natură a celui ce vede
sau a subiectului.
S.P.: Nu se poate atinge stadiul respectiv concomitent cu receptarea
obiectelor exterioare?
Bh.: Nu, fiindcă cel care vede şi ceea ce se vede sunt ca o sfoară ce aduce a
şarpe. Până nu scapi de aparenţa amăgitoare a şarpelui, nu poţi vedea că
aceea e doar sfoara.
S.P.: Când vor pieri obiectele externe?
Bh.: Când mintea, originea tuturor gândurilor şi a activităţilor, va dispărea,
se vor mistui şi obiectele externe.
S.P.: Care e natura minţii?
Bh.: Mintea constă numai din gânduri. Ea e o formă de energie. Se
manifestă pe ea însăşi ca lume. Când se cufundă în Sine, atunci are loc
realizarea Sinelui; când îşi face apariţia, se iveşte instantaneu şi lumea, iar
Sinele nu e realizat.
S.P.: Cum va dispare mintea?
Bh.: Doar prin interogaţia “Cine sunt eu?”. Deşi aceasta e, la rându-i, o
operaţiune mentală, ea distruge toate operaţiunile mentale, inclusiv pe
sine, exact aşa cum băţul cu care se aţâţă focul rugului funerar e şi el redus
la cenuşă după combustia completă a rugului şi a cadavrelor. Numai atunci
urmează Realizarea Sinelui. Gândul eului e distrus, respiraţia şi celelalte
însemne ale vitalităţii capitulează. Ego-ul şi prana (rezistenţa sau forţa
vitală) au o sursă comună. Orice întreprinzi, să o faci fără egoism, adică fără
simţământul “Eu fac asta”. Când un om atinge acea stare, atunci şi propria
soţie îi apare ca Mamă Universală. Adevărata Bhakti (devoţiune) e
supunerea ego-ului în faţa Sinelui.
S.P.: Nu este nici o altă metodă adecvată pentru distrugerea minţii?
Bh.: Nu, cu excepţia investigaţiei Sinelui. Alinarea prin alte mijloace a minţii
nu-i conferă decât un calm temporar, după care ea irumpe din nou şi îşi reia
vechea activitate.
S.P.: Oare când vor fi supuse instinctele şi tendinţele noastre (vasanas), ca,
de pildă, instinctul de autoconservare?
Bh.: Cu cât te afunzi mai adânc în Sine, cu atât aceste tendinţe se veştejesc
şi în cele din urmă se sting cu desăvârşire.
S.P.: E oare posibil să dezrădăcinăm toate aceste tendinţe infiltrate în
mintea noastră în decursul atâtor vieţi anterioare?
Bh.: Nu permite nicicând minţii tale să găzduiască astfel de îndoieli, ci
coboară în Sine cu hotărâre fermă. Dacă mintea e îndreptată în mod
constant spre Sine prin intermediul acestei interogaţii, în cele din urmă va fi
dizolvată şi transformată în Sine. Orice dubiu ai simţi, nu încerca să-l
clarifici, ci să afli cui îi apare.
S.P.: Cât timp ar trebui perseverat în această căutare?
Bh.: Atâta timp cât există în minte şi cea mai slabă urmă de impulsuri apte
să genereze gânduri. Câtă vreme inamicul ocupă o citadelă, ostaşii săi
împresuraţi nu vor ezita să dea năvală în exterior. Dacă îi ucizi unul câte
unul, pe măsură ce ies afară, citadela îţi va cădea până la urmă în mâini. Tot
aşa, de fiecare dată când un gând îşi înalţă capul, zdrobeşte-l cu investigaţia.
Stârpirea din rădăcină a tuturor gândurilor poartă numele de vairagya (lipsa
patimilor). Astfel că vichara (interogaţia Sinelui) continuă să fie necesară
până El e realizat. Ceea ce se reclamă e necontenita şi veşnica reamintire a
Sinelui.
S.P.: Nu e oare această lume, cu tot ce se întâmplă în ea, rezultatul voinţei
lui Dumnezeu? Şi dacă da, de ce ar dori-o Dumnezeu?
Bh.: Dumnezeu nu are niciun scop. El nu e îngrădit de nicio activitate.
Faptele din lume nu-L pot atinge. Asemuiţi-L cu soarele. El răsare fără vreo
dorinţă, fără efort sau osteneală, dar, din clipa în care urcă pe cer, încep să
se producă pe pământ o sumedenie de acţiuni: lentilele plasate în calea
razelor sale generează scântei în focare, bobocul lotusului se deschide, apa
se evaporă şi orice creatură îşi începe făptuirea, pe care şi-o continuă o
vreme, iar la final o părăseşte. Dar soarele nu e afectat de nicio astfel de
lucrare, deoarece acţionează pur şi simplu potrivit naturii sale, prin legi fixe,
fără niciun ţel anume, şi e doar martorul. Tot aşa stau lucrurile şi în privinţa
lui Dumnezeu. Sau faceţi analogia cu spaţiul (eterul). Pământul, apa, focul şi
aerul sunt toate cuprinse în el şi tot în el îşi succed metamorfozele, fără va
vreuna să-l afecteze. La fel se întâmplă şi cu Dumnezeu: nu are nicio
dorinţă, niciun scop în actele Sale de creaţie, menţinere, distrugere,
retragere şi mântuire, cărora le sunt supuse făpturile. Deoarece acestea îşi
pârguie rodul acţiunilor în armonie cu legile Sale, lor le revine
responsabilitatea, nu lui Dumnezeu, care nu e îngrădit de nimic. ”

Teoria lui Freud asupra personalitatii:
Sigmund Freud - parintele psihanalizei - a incercat sa explice prin teoria personalitatii procesele implicate in expresia si modelarea unei personalitati. Personalitatea consta din trei parti : id, ego-ul si superego-ul.
1. ID : Id este definit de expresia psihologica a necesitatilor biologice umane cum este foamea si setea. Id este prezent la nastere si este mai mult sau mai putin la fel la noi toti. De aceea manifestarea id este parte din noi si nu face personalitatea noastra unica. Dupa Freud id este prima data prezent la nou-nascut unde se manifesta prin urmarirea principiilor placerii. Aceasta inseamna de fapt ca id va indemna copilul sa-si satisfaca necesitatile biologice primare cum este nevoia de apa pentru a satisfice setea sau nevoia de a dormi pentru a ameliora oboseala. Id continua sa stea cu noi toata viata. Id este o parte non unica a personalitatii care ne ajuta sa traim. Acesta ne face sa ne satisfacem necesitatile fiziologice oricat de nepotrivite ar fi ele.
2. Ego: Ego este ceva care se dezvolta drept rezultat al experientelor pe care
omul le are in viata, frustrarile si incercarile sale. Ego se dezvolta pentru ca omul sa se integreze in societate asa cum este ea nu asa cum ar vrea el sa fie. Ca rezultat ego urmeaza principiile realitatii deoarece ne permite sa facem fata situatiilor actuale in acelasi timp prevenind satisfacerea nevoilor fiziologice imediate pe care le avem de la id. Se spune ca ego incepe sa se dezvolte de la varsta de 2 - 3 ani si va continua sa ramina parte din personalitatea noastra pentru intreaga viata. Astfel putem spune ca ego actioneaza ca un mecanism de control impiedicandu-ne de a fi un sclav al id care este interest doar sa ne faca sa ne satisfacem nevoile primare indiferent de cat de nepotrivite ar fi.
3. Superego: Se dezvolta drept rezultat al valorilor pe care le castigam de la familie si in societate. Daca acceptam aceste valori superego devine o parte integrala a personalitatii noastre. O parte din superego este constiinta care ne face sa ne simtim vinovati cand facem ceva care este impotriva cererilor superego. Astfel superego este ghidul nostru moral care ne face sa ne conformam valorilor sociale pe care le-am acceptat de la societate.
Daca facem ceva care sa rupa aceste valori constiinta noastra ne va face sa ne simtim vinovati. Se spune ca superego se stabileste pe la varsta de 7 ani.
EGO IDEAL: Este o alta parte a superego implicata in determinarea dorintelor noastrede afirmare in viata si a responsabilitatilor pe care ni le asumam.
Deoarece ego ideal este parte din superego acesta reflecta de obicei ce vor parintii nostrii sa facem in viata. Ego ideal arata dorintele parintilor nostri pentru viitorul nostru in viata.
Mecanisme de protectie ale personalitatii (mecanisme de ego aparare) :
Unul dintre conceptele cheie ale teoriei personalitatii lui Freud este existenta mecanismelor de ego aparare. Aceste procese inconstiente actioneaza ca un scut si protejeaza ego de a fi lezat de evenimentele emotional dureroase pentru a putea functiona si face fata realitatii.
Exista 7 tipuri de mecanisme de aparare folosite pentru a proteja ego:
1. Negarea realitatii: Este primul mecanism si frecvent folosit de catre copii desi mai apare si la adulti. De fapt implica negarea realitatii unei situatii si a crede ceea ce vrei fara a fi bazat pe niste fapte.
2. Represia: Apare cand ego experimenteaza unele evenimente neplacute legate de emotii negative. Pentru a se proteja ego represeaza aceste sentimente neplacute si evenimente la un nivel inconstient.
Freud credea deasemeni ca si unele dorinte sexuale devin represate.
3. Proiectia: Apare cand crezi ca s-a intamplat evenimentul altei persoane si nu tie. In alte cuvinte se spune ca iti reflectezi inconstientul in alta persoana iar de fapt te uiti la tine insuti. De exemplu daca spui ca o anumita persoana este foarte geloasa pe succesul alteia, de fapt esti o persoana geloasa si invidioasa. Totusi pentru ca ego nu vrea sa se confrunte cu aceste sentimente isi proiecteaza gelozia asupra altei persoane din inconstientul nostru.
4.Identificarea: Apare cand ego se identifica cu atributele dezirabile. Sunt de obicei atributele unei alte persoane cum este puterea, statutul sau unele talente speciale. De exemplu persoana vede un film care il inspira iar ego sau se identifica cu anumite caractere facind respectiva persoana sa creada ca sunt similari in unele feluri.
5. Fantezia:Apare cand ego isi imagineaza a avea ceva ce nu poate obtine in viata de zi cu zi. Aceasta fantezie protejeaza ego de emotii inconfortabile si negative pe care nu vrea sa le confrunte.
6. Rationalizarea: Este un proces prin care ego isi explica un esec. De exemplu cand nu reusesti in ceva ce ti-ai propus dai vina pe ghinion sau o pregatire mai slaba. Rationalizarea nu se bazeaza de obicei pe fapte desi felul in care sunt prezentate le face sa para explicatii logice.
7. Formarea reactiei: Apare ca un fel de a bloca o dorinta inconstienta de a se manifesta la un nivel constient. Astfel o persoana poate actiona ostil fata de o alta in efortul de a represa o dorinta sexuala ascunsa pe care o are. La nivel inconstient acestia pot dori o relatie sexuala cu un membru al familiei dar deoarece este inacceptabil social este represata la nivel inconstient.
Astfel, pentru a evita formarea unei prietenii cu acest membru vom deveni ostili. Daca sunt sub influenta alcoolului sau a drogurilor atunci formarea acestei reactii cedeaza si se va manifesta dorinta ascunsa.

Ego-ul şi experienţa de a nu fi identificat 100% cu corpul fizic :
Newberg şi d'Aquilli au publicat mai multe articole pe această temă. Pe d'Aquilli îl puteţi vedea în filmul documentar cu titlul "What the Bleep do we know ?"
Ego-ul este reprezentarea mentală a corpului fizic, construită din impulsurile aferente ale informaţiei celor 5 simţuri, care sînt unite în structura neurală parietală stîngă, considerată responsabilă pentru percepţia de a fi ceva solid, material, o persoană. Cei doi cercetători au dovedit, prin poze luate cu Pet Scan asupra creierelor unor persoane care meditau, că meditaţia dezactivează această zonă, conducând la diminuarea percepţiei fizice materiale a corpului fizic, şi de aici că trăirile mistice de uniune cu Universul nu sînt aberaţii şi halucinaţii mentale, ci trăiri subiective (ale subiectului experienţei).
Psihiatria a patologizat această experienţă, şi a încercat să o explice prin "gânduri distorsionate", aspect neadevărat din punctul de vedere al neurologiei, care a dovedit că senzaţia de ego, de corp fizic se asamblează în creier în această zonă parietală inferioară stângă, şi de aici concluzia că creierul uman este construit şi setat a avea această trăire, experienţă, care nu este halucinaţie ori gând distorsionat, ci o realitate subiectivă !
Din această perspectivă ar rezulta faptul că misticii care şi-au însuşit arta meditaţiei, ar avea o dezactivare a acestei zone, zona ego-ului !

EGO-ul si Disocierea (Separarea)
Multi spiritualisti afirma lucruri de genul "Ego face, Ego drege, incontrolabil". Asta sună a ...disociere, de personalitate. Ei atribuie o personalitate distincta Ego-ului, diferita de Eu.
Disocierea de personalitate reprezinta o separare a constiintei, ce duce la formarea a 2 personalitati diferite, niciuna dintre ele nefiind constienta de actiunile, vorbele si sentimentele celeilalte...
Chestii patologice...