Creaţia

Despre Creaţie (Burckhardt)
Ideea de creaţie, care este comună celor 3 mari religii monoteiste, contrazice în aparenţă pe aceea de Unitate esenţială a tuturor fiinţelor, deoarece creatio ex nihilo pare a nega preexistenţa posibilităţilor în Esenţa divină şi, în consecinţă, subzistenţa lor în Ea, în timp ce ideea de manifestare, aşa cum o exprimă hinduismul, raportează fiinţele relative la Esenţa absolută ca fiind tot atâtea reflexe ale sursei lor luminoase.
Cele două concepţii se apropie una de cealaltă dacă se consideră că semnificaţia metafizică a „neantului”, din care Creatorul face să izvorască lucrurile, nu poate fi decât cea de „non-existenţă” adică de non-manifestare sau stare principială, deoarece posibilităţile conţinute principial în Esenţa divină nu sunt distincte ca atare de aceasta înainte de desfăşurarea în mod relativ, ele nefiind „existente”, deoarece existenţa implică deja o primă condiţie şi o distincţie virtuală între „cunoscător” şi „cunoscut”.
În ceea ce priveşte acţiunea de „a crea”, ea este sinonimă cu „a desemna unui lucru propria măsură”, ceea ce transpus în ordinea metafizică, corespunde cu prima determinare a posibilităţilor în Intelectul divin. Deci „creaţia” poate fi considerată ca precedând logic „producerea în existenţă” a chiar acestor posibilităţi, dpdv cosmologic acest lucru se poate transpune astfel: Dumnezeu „concepe” mai întâi posibilităţile susceptibile de manifestare într-o stare de simultaneitate perfectă, desemnând fiecăreia „capacitatea” sa de a se dezvolta în mod relativ, apoi le „produce” în existenţă manifestându-se în ele.
Aici se cuvine o paranteză, anume ce ar trebui înţeles prin expresia „creatio ex nihilo”. Aşa că, deoarece am fost harnic mai demult, o să reiau ce spuneam atunci legat de această expresie, pentru a putea să pornim la abordarea temei sutrei de faţă.
Originea creaturii nu este o substanţă materială, ci este un arhetip perfect şi non-material: perfect şi în consecinţă fără nici o trebuinţă a unei evoluţii transformatoare; non-material şi în consecinţă avându-şi originea în Spirit, şi nu în materie. Există o traiectorie; aceasta începe nu dintr-o substanţă neconştientă şi inertă, ci procede din Spirit – matricea tuturor posibilităţilor – către rezultatul pământesc, creatura; un rezultat care se întinde dinspre invizibil la un moment al ciclului atunci când lumea fizică încă mai era mult mai puţin separată de lumea psihică decât în perioadele „de îngreunare” progresivă ulterioare.
Dpdv tradiţional, atunci când se vorbeşte despre Creatio ex nihilo, se are în vedere pe de-o parte, faptul că creaturile nu derivă dintr-o materie preexistentă şi, pe de altă parte, că „încarnarea” posibilităţilor nu poate în nici un fel afecta imutabila Plenitudine a Principiului.

În expresia creatio ex nihilo, cuvântul nihil determină înţelesul cuvântului ex, astfel ex nu presupune o substanţă sau un conţinător aşa cum este cazul în mod obişnuit, ci indică simplu posibilitatea în principiu – care posibilitate este negată în mod precis de către cuvântul nihil în ceea ce priveşte creaţia – mai degrabă precum cuvântul „cu” indică un posibil obiect chiar în expresia „cu nimic”, care de fapt înseamnă „fără obiect”. De aici nu există nici un punct de blamare formulei teologice în cauză în a sugera o extra- substanţă divină şi deci un dualism fundamental.
În mod evident, creaţia „vine din” – aceasta este semnificaţia cuvântului ex – o origine; nu din una cosmică, deci substanţă „creată”, ci dintr-o realitate care aparţine Creatorului, şi în acest sens – şi doar în acest sens – se poate spne că creaţia este situată în Dumnezeu. Este situată în El în ceea ce priveşte imanenţa ontologică: totul de fapt „conţine” pe durerea de a fi non-existent – pe de o parte Fiinţă, şi pe de altă parte un Arhetip dat sau „Idee”; „conţinutul” divin este ipso facto de asemenea „conţinătorul”, şi chiar este aşa a priori, deoarece Dumnezeu este Realitate ca atare. Dar lucrurile sunt „în afara lui Dumnezeu” – toate Scripturile sacre atestă asta – cu privire la contingenţă, deci în ceea ce priveşte fenomenele concrete ale lumii.
Ex nihilo poate însemna: „din nimicul care ar putea fi extern lui Dumnezeu”; dar această semnificaţie este strict ezoterică deoarece presupune înţelegerea doctrinei Posibilităţii Totale, deci a omogenităţii posibilului.
De fapt, lucrurile, considerate în perspectiva infinităţii Esenţei divine stau cam aşa: faţă de Infinit, toate posibilităţile sunt ceea ce sunt din veşnicie, adică, în Cunoaşterea divină, toate posibilităţile sunt conţinute ca fiind ceea ce sunt, cu ceea ce fiecare dintre ele comportă ca actualitate permanentă sau relativă, iar alegerea posibilităţilor de manifestare coincide (din acel moment) cu natura lor proprie.
Sau altfel spus, Fiinţa divină se manifestă Ea-Însăşi în toate modurile posibile, neexistând limită pentru posibilităţile divine.
Lumea este de fapt, în mod esenţial, manifestarea lui Dumnezeu Însuşi, aşa cum se spune într-un hadith qudsî, care asociază ideea de creaţie cu cea de Cunoaştere:
„Eram o comoară ascunsă; am dorit să fiu cunoscut (sau: să cunosc) şi am creat lumea.”
Universul poate fi comparat cu un ansamblu de oglinzi în care Esenţa infinită se contemplă într-o mulţime de forme, sau care reflectă diferite trepte ale iradierii Fiinţei unice; oglinzile simbolizează aici posibilităţile pe care le are esenţa de a se determina pe Ea-Însăşi, posibilităţi pe care Ea le conţine în mod suveran în virtutea infinităţii Sale. Oglinzile au de asemenea un sens cosmologic, acela de substanţe receptive faţă de Actul pur.
În ambele cazuri este vorba despre prezenţa unei polarităţi care se integrează totuşi în Unitate, deoarece cei doi termeni opuşi conduc pe de o parte la Fiinţa divină, care nu este altceva decât prima afirmaţie perfectă şi necondiţionată a Esenţei şi pe de altă parte, la „posibilităţile principiale” care se reduc, în mod egal la Esenţă, faţă de care nu sunt decât decât „determinări” sau „relaţii” „non-existente ca atare dar permanente ale acesteia”. (vezi Ibn Arabî, Cartea Înţelepciunii).
Această opoziţie pur logică a Fiinţei şi a „posibilităţilor principiale” nu vizează deloc entităţile cosmice distincte, ci reprezintă oarecum o cheie speculativă pentru reintegrarea tuturor dualităţilor posibile în Unitatea Esenţei; ele corespund totodată unei realităţi metafizice precise.
În ceea ce priveşte simbolismul care I se ataşează şi care prezintă Fiinţa divină ca o sursă de lumină a cărei „efuziune” sau „revărsare” se realizează asupra posibilităţilor, comparate cu spaţiul tenebros, nu trebuie înţeleasă ca o revărsare, ca o emanaţie substanţială, deoarece Fiinţa nu va ieşi din Ea-Însăşi, deoarece nimic nu poate fi în afara ei.
Fiinţa revelează Esenţa prin afirmare, în timp ce posibilităţile principiale se reduc la ea într-o oarecare măsură prin negaţie deoarece ele nu sunt decât limitări, cel puţin în măsura în care le detaşăm logic de Fiinţă.

Toate posibilităţile se reduc principial la non-existenţă, şi nu există Fiinţă (sau Existenţă) alta decât Fiinţa lui Dumnezeu – revelându-se în „forme” ale stărilor care rezultă din posibilităţi aşa cum sunt în ele-însele, în determinările lor esenţiale.
Această distincţie între Fiinţă şi posibilităţile principiale sau esenţele imuabile, distincţie care este la limita conceptibilului şi care se resoarbe în Infinitatea divină, permite să se considere manifestarea universală sub două raporturi complementare:
- cel al „auto-determinărilor” sau „subiectivărilor” Esenţei şi pe de altă parte,
- cel al „revelaţiilor” divine care apar din aceste „auto-determinări”
Fiinţa se concepe prin integrare, adică se dovedeşte unică în fiecare posibilitate manifestată şi singură în toate, în vreme ce posibilităţile ca atare stabilesc diversitatea fără ca vreodată să se detaşeze în mod esenţial de Unul.
Distincţia stabilită mai sus, între Fiinţă şi posibilităţile principiale, nu este pe planul raţional: coincidenţa Fiinţei şi a posibilităţilor principiale care nu au simţit niciodată parfumul existenţei, este în egală măsură paradoxală ca şi cea dintre „existenţă” şi „absenţă”, în aceasta exprimându-se în acelaşi timp „vacuitatea” lucrurilor (a buddhiştilor).

Arhetipuri
„Posibilităţile principiale” sau „esenţele imuabile” fiind conţinute în indistincţiunea Esenţei divine, sunt, de asemenea – în măsura în care se reflectă în înţelesul universal - „ideile” sau arhetipurile pe care Platon, în parabola peşterii, le compară cu lucrurile reale, prizonierii neputând percepe decât umbrele proiectate pe peretele acesteia.
Doctrina arhetipurilor este solidară cu cea a Omniscienţei divine. Adevărata esenţă a oricărui lucru rămâne totdeauna, cu toate că e nemanifestată, în abisul interior al Fiinţei adevărate, în timp ce calităţile sale sensibile apar în exterior. Este imposibil ca Ideile divine incluse în lumea inteligibilă să fie evanescente.
Argumentele anumitor filozofi contra existenţei „ideilor” lui Platon cad în gol, dacă se înţelege că aceste „idei” sau „arhetipuri” nu au existenţă, adică nu au natura substanţelor distincte, ele nefiind decât posibilităţi inerente Intelectului, principial inerente Esenţei divine. Orice discuţie filozofică asupra „universaliilor” (vezi clasica problema universaliilor) pleacă de la o confuzie între arhetipuri şi reflexele lor pur mentale.
Ideile generale nu sunt, ca forme mentale, decât pure abstracţii, dar această constatare nu atinge în nici un fel arhetipurile sau „ideile” lui Platon, deoarece acestea nu sunt decât posibilităţi şi dispoziţii intelectuale, posibilităţi pe care „abstracţiunile” le presupun şi fără de care le-ar lipsi orice adevăr intrinsec. A nega „esenţele imuabile”, sursă a oricărei cunoaşteri relative, ar echivala cu a nega spaţiul sub pretextul că nu are formă spaţială.
Arhetipurile nu se manifestă niciodată ca atare, nici în ordinea sensibilă, nici în ordinea mentală, totuşi, la ele duc, principial, toate cele care sunt incluse în cele două ordine. Când se caută a le sesiza, ele se ascund viziunii distinctive, ele nu pot fi cunoscute decât intuitiv, fie plecând de la simbolurile lor, fie prin identificarea cu Esenţa divină.

Înnoirea creaţiei în fiecare clipă, adică la fiecare suflu
Creaţia se înnoieşte în fiecare clipă, adică „la fiecare suflu”. „Esenţele imuabile”, adică posibilităţile pure în care Dumnezeu se manifestă Lui-Însuşi nu sunt niciodată ca atare produse în existenţă, ci numai modalităţile lor relative – sau toate relaţiile posibile pe care le implică – se desfăşoară în Univers.
Dar, nici acestea nu „ies” realmente din arhetipurile lor. De asemenea, variaţia lor nu se epuizează niciodată în mod succesiv, aşa cum valurile unui fluviu nu încetează a-şi schimba forma supunându-se totuşi legii pe care le-o impune configuraţia albiei lui. În această imagine – imperfectă în virtutea caracterului ei concret – apa fluviului reprezintă „efuziunea” sau „fluxul” neîncetat al Fiinţei, iar configuraţia albiei fluviului „determinarea imuabilă”, în vreme ce valurile corespund formelor sensibile sau subtile care rezultă din această polaritate ontologică.
„Esenţa imuabilă” sau arhetipul se poate compara de asemenea cu o prismă care răsfrânge lumina Fiinţei în raze irizante; culoarea razelor va depinde totodată de natura esenţială a luminii şi de natura prismei.
În lumea non-formală sau spirituală, varietatea reflexelor unui singur şi acelaşi arhetip apare ca o „bogăţie” de aspecte, conţinute unele în altele, aşa cum sunt multiplele aspecte logice ale unuia şi acelaşi adevăr, sau beatitudinile incluse într-o aceeaşi frumuseţe; varietatea lor, pe această treaptă de existenţă, este cât se poate de îndepărtată de repetiţie, deoarece exprimă direct Unicitatea divină.
În lumea individuaţiei, dimpotrivă, reflexele unui arhetip se manifestă în mod succesiv deoarece intervine condiţia cosmică a formei, în sensul unei delimitări sau al unei excluderi reciproce de aspecte.
Lumea aceasta, care înglobează de altfel formele psihice precum şi pe cele corporale, este numită „lumea analogiilor” sau „lumea celor asemănătoare”, deoarece formele care se manifestă în ea în mod succesiv sau simultan sunt analoage unele cu altele prin aceea că sunt analoage cu arhetipul lor comun.
Pe treptele inferioare ale existenţei, în special în lumea corporală, varietatea formelor se apropie de repetiţie, exprimată prin modul cantitativ, fără ca totuşi să o atingă vreodată, deoarece în pura repetiţie s-ar dizolva toate calităţile distincte care constituie lumea.
Dpdv al variaţiei reflexelor aceluiaşi arhetip sub raportul succesiunii lor temporale, care poate fi luată ca expresie simbolică a oricărei succesiuni posibile, „proiecţia” arhetipului în existenţă se înnoieşte în fiecare clipă, adică aceeaşi stare de existenţă „reflectată” nu subzistă niciodată, fiinţa relativă fiind subiectul unei continue nimiciri şi al unei continue înnoiri.
Şi Omul este la fiecare „suflare” nimicit şi înnnoit, acest „interval” între nimicire şi înnoire, nu este unul temporal ci unul pur logic. În înnoirea Creaţiei cu fiecare suflare, clipa nimicirii coincide cu clipa manifestării asemănătorului. Nu există interval temporal între nimicire şi remanifestare, astfel că nu percepem o întrerupere între două creaţii analoage şi succesive, astfel existenţa pare omogenă. Această iluzie de continuitate este exprimată printr-o expresie: nu trece o clipă pentru ei fără ca să perceapă ceea ce percep…”

Există o parabolă buddhistă în care existenţa este comparată cu flacăra unei lămpi cu ulei, aceasta părând în mod continuu identică sieşi, nu încetează de a se înnoi cu fiecare clipă, astfel încât flacăra nu este în realitate nici aceeaşi, dar nici alta.
Lumina ca atare corespunde Fiinţei, în timp ce forma flăcării reflectă arhetipul şi acestuia i se datorează relativa sa continuitate. Căci dacă este adevărat că flacăra nu are existenţă autonomă, este adevărat în egală măsură şi că ea există.
Există în cosmos o discontinuitate cvazi-absolută, care este expresia caracterului său iluzoriu, şi care duce la discontinuitatea funciară între Dumnezeu şi lume. Pe de altă parte, există în cosmos o continuitate cvazi-absolută, în măsura în care cosmosul este pe de-a-întregul reflexul cauzei sale divine.
În măsura în care omul este o posibilitate de manifestare, dar nu vede Ceea ce îl manifestă, el este absenţă pură; dimpotrivă, în măsura în care îşi primeşte fiinţa din iradierea perpetuă a Esenţei, el ESTE. Neîncetata revelaţie a Lucrărilor divine ce decurg din Numele divine îl înnoiesc după fiecare nimicire, instantaneu, fără succesiune temporală perceptibilă, dar urmând o succesiune pur logică, deoarece acolo nu există decât o non-existenţă permanentă, care este cea a purei posibilităţi, şi există o Fiinţă permanentă, revelaţia Esenţei-una, apoi activităţi şi individuaţii se succed odată cu „suflurile” ce decurg din Numele divine.
„Suflurile” sau „expirurile” sunt modalităţi ale „Expirului Celui Milostiv” adică principiul divin care „dilată” sau desfăşoară posibilităţile relative plecând de la arhetipuri. Această „dilatare” nu se prezintă ca atare decât într-un punct de vedere relativ, după care starea de „interioritate” a posibilităţilor înainte de manifestarea lor apare ca o „restrângere”.
„Expirul” divin se ataşează Misericordiei (Posibilităţii) totale, deoarece prin aceasta supraabundenţa Fiinţei „debordează” asupra esenţelor limitate.
Pe de altă parte, ideea de „expir” sau de „suflu” se referă la simbolismul Cuvântului divin: aşa cum diferitele sunete sau „litere”, care constituie cuvintele din Cartea revelată, sunt analoage arhetipurilor ce se reflectă în cosmos, suflul care suportă sau vehiculează sunetele articulate este analog principiului divin care desfăşoară şi suportă posibilităţile de manifestare. Tot fundamentul ştiinţei incantaţiei este aici.
„Expirul” divin este complexul „dinamic” şi „feminin” al Poruncii divine, Actul pur, care este exprimat prin cuvântul „să fie”. În simbolismul analog de mai sus cu sunetul, acest act corespunde într-o oarecare măsură emiterii unui sunet.
„Expirul” divin este Natura universală, având o funcţiune cosmogonică analoagă cu ceea ce hinduşii numesc „Shakti”, adică „Energia productivă” a Divinităţii. În funcţie de acest simbolism trebuie înţeleasă înnoirea creaţiei cu fiecare suflu sau prin sufluri.
Sufletul omului face parte din „lumea celor asemenea”, care cuprinde atât lumea aceasta cât şi paradisurile formale şi infernurile, „lumea celor asemenea” este constituită din reflexele care se succed indefinit şi neîncetat, în aşa fel încât ea nu are o continuitate proprie; identitatea „eului” nu este decât o „reminiscenţă” a „Sinelui” (ipseitate), posibilitatea etern subzistentă a finiţei în Esenţa infinită.
Ceea ce „luminează” şi cunoaşte fuga neîncetată a „celor asemenea” şi care le raportează la arhetipurile lor, nu este conştiinţa individuală ci Inteligenţa pură şi transcendentă.

Spiritul (ar-ruh) Universal numit de asemenea Intelectul prim, este creat şi increat. Primul lucru pe care Dumnezeu l-a creat a fost Spiritul (ar-ruh). Când Dumnezeu I-a suflat din Spiritul Său, acest Spirit e increat deoarece e ataşat Naturii divine.
Spiritul se iveşte din Porunca lui Dumnezeu. Asta înseamnă fie Spiritul este de aceeaşi natură cu Porunca divină, care este în mod necesar increată, deoarece prin ea El a creat toate lucrurile; fie că Spiritul purcede din Porunca divină şi se sitează el-însuşi pe o treaptă ontologică imediat inferioară.
Spiritul posedă aceste aspecte deoarece el este mediator între Fiinţa divină şi universul condiţionat. Spiritul este increat în esenţa sa imuabilă dar şi creat ca primă entitate cosmică.
El este Calamul suprem cu care Dumnezeu înscrie toate destinele pe Tabla Păstrată, tablă ce corespunde Sufletului universal. Spiritul înglobează toată Ştiinţa divină privitoare la lucrurile create, adică el este Adevărul adevărurilor sau Realitatea Realităţilor, sau manifestarea imediată a acesteia, în funcţie de perspectiva abordată.
Esenţa increată a Spiritului este Sfântul Spirit - Intelectul Divin.
Esenţa increată a Spiritului corespunde lui Puruşa sau mai exact Puruşottama, iar natura sa creată corespunde lui Buddhi sau Lumina intelectuală. Buddhi este primul produs al lui Prakriti, Substanţa „plastică” universală, Buddhi, cu toate că este de natură supra-individuală, este „creat”, deoarece orice „creatură” participă la pasivitatea Substanţei.
Substanţa universală (gr. hyle) este pentru Intelectul increat ceea ce este Sufletul universal (Psyche la Plotin) pentru Intelectul creat (Nous la Plotin). Primul cuplu, Substanţa universală – Intelect increat conduce la cel al Naturii universale şi Poruncii divine, deoarece Natura universală, care se identifică principial cu „Expirul” divin, este ca un aspect „matern” al substanţei (hyle).

„Cuplurile” fundamentale ai căror termeni se raportează unul la celălalt aşa cum se raportează un principiu masculin (partea stângă mai jos) la unul feminin (partea dreaptă mai jos):

1. Porunca divină <----> Natura universală sau Expirul divin

2. Intelectul divin sau Sfântul Spirit sau Puruşottama <----> Elementul suprem sau Substanţa principială

3. Intelectul prim sau Spiritul sau Calamul Suprem <----> Sufletul universal sau Tabla Păstrată

4. Intelectul prim sau Spiritul <----> „Materia prima” sau Substanţa cosmică sau Prakriti

Dpdv cosmologic, Spiritul sau Intelectul nu este, totuşi, decât implicit increat, deoarece numai Spiritul creat reprezintă o realitate cosmică distinctă de Dumnezeu. Pe de altă parte, „Materia Prima”, „Substanţa”, Prakriti poate fi privită pe diferite trepte. În ceea ce priveşte natura sa pur principială, ea scapă în mod necesar cosmologiei, această aspect pur principial nu este altceva decât o posibilitate divină non-manifestată.
Ca mediator, Spiritul este totodată prototipul manifestărilor profetice, sub acest aspect el se identifică cu arhanghelul Gabriel care a vestit Fecioarei Logosul, Verbul, şi a transmis Profetului Coranul. Imaginea „centrală” a Spiritului pe pământ este omul. Dar ca orice formă care lasă în mod necesar în afara sa anumite aspecte ale arhetipului său, Spiritul se revelează în mod egal, sub aspecte complementare şi mai mult sau mai puţin „centrale”, în alte forme terestre.
De exemplu, el se revelează sub forma arborelui, al cărui trunchi simbolizează axul Spiritului care traversează întreaga ierarhie a lumilor, şi ale cărui ramuri şi frunze corespund diferenţierii Spiritului în multiplele stări de existenţă.
Se spune după o legendă că Dumnezeu a creat Spiritul în forma unui păun şi I-a arătat propria imagine în oglinda Esenţei divine, cuprins de o teamă nespusă, păunul sa acoperit de stropi de sudoare, din care au fost create toate celelalte fiinţei. Coada păunului imită desfăşurarea cosmică a Spiritului.
Un alt simbol al Spiritului este acvila, care planează deasupra creaturilor terestre, le observă din înalt şi coboară, vertical, asupra prăzii sale, ca un fulger, în acelaşi fel, intuiţia intelectuală sesizează obiectul său.
Porumbiţa albă, la fel, este o imagine a Spiritului, prin culoarea sa, prin inocenţa şi suavitatea zborului.
La limitele lumii sensibile, natura luminoasă a aştrilor şi transparenţa şi incoruptibilitatea pietrelor preţioase amintesc tot aspecte ale Spiritului universal.