Disonanţa Cognitivă

Disonanţa este definită ca :
1. Generic - lipsă de potrivire, lipsă de armonie
1. În muzică - lipsă de consonanţă, de armonie între sunete. Împerechere de sunete sau de note muzicale care impresionează neplăcut auzul. Succesiune sau simultaneitate de sunete care discordează din punct de vedere al armoniei muzicale.
2. Lipsă de armonie, dezacord, stridenţă.
3. Lingv. - succesiune de sunete sau de silabe supărătoare auzului.
4. Lipsă de acord, de proporţii (între părţile componente).
3. Sinonime : discordanţă ; distonanţă.

Disonanţa cognitivă desemnează :
1. Un disconfort psihic, datorat apariţei simultane a două sau mai multe elemente cognitive, ce se neagă sau se contrazic reciproc.
2. O stare internă de disconfort, ce apare atunci când observi inconsecvenţa între două sau mai multe atitudini, sau între atitudini şi comportament.
3. O discordanţă sau contradicţie în cunoaştere, pricinuită de informaţii contradictorii privitoare la acelaşi obiect, situaţie, eveniment, care este trăită tensional, ca stare de dezechilibru cognitiv, de nelinişte psihică.
4. Un dezacord între atitudine şi realitate, tendinţa şi nevoia subiectului de a reduce starea tensională, şi a realiza echilibrul cognitiv necesar, prin obţinerea unor noi informaţii congruente cu cunoaşterea iniţială, sau prin schimbarea atitudinii faţă de obiectul, situaţia, evenimentul dat.
5. Lipsa consensului între opiniile, atitudinile, cunoştinţele şi valorile unei persoane.
Dicţionarul de Psihologie Socială - Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică 1981, defineşte disonanţă cognitivă ca : “discordanţă sau contradicţie în cunoaştere, pricinuită de informaţii contradictorii privitoare la acelaşi obiect, situaţie sau eveniment şi care este trăită de subiect tensional, ca stare de dezechilibru cognitiv, de nelinişte psihică.
În general, nu accepţi disonanţa, ca ceva normal sau inevitabil, şi vei încerca să o reduci, modificând unul dintre elemente, pentru a-l face să se potrivească cu celelalte. Disonanţa este greu de suportat, generând o tensiune care va determina o dinamică cognitivă orientată spre reducerea ei.
Reducerea disonanţei se poate face prin :
1. modificarea elementului disonant
2. diminuarea importanţei elementului disonant
3. adăugarea de noi elemente care să crească consonanţa.
Dinamica cognitivă este proporţională cu mărimea disonanţei, cu cât distanţa dintre elementele disonanţei este mai mare, cu atât eforul depus pentru reducerea disonanţei va fi mai puternic.
Disonanţa apare şi în cazul în care trebuie să alegi între două elemente, ambele la fel de atrăgătoare. În această situaţie, pentru a-ţi justifica alegerea, vei atribui mai multe caracteristici pozitive elementului ales.
Disonanţa cognitivă apare şi în cadrul interacţiunilor în cadrul colectivităţilor umane, deoarece îţi îşi modifici percepţiile despre un grup în măsura în care eşti acceptat sau refuzat de grupul în cauză.
Persoanele cu o imagine de sine pozitivă, sau foarte înaltă, suferă mai mult din cauza disonanţei cognitive.
Disonanţa cognitivă este legată de cunoaştere şi relaţiile dintre cunoştinţe. Elementele de cunoaştere trebuie analizate cu implicaţia psihologică, care se referă la legătura dintre două cunoştinţe, numai dacă existenţa uneia implică existenţa celeilalte. Rezultă trei situaţii :
1. consonanţă cognitivă - când unul dintre obiecte poate fi obţinut prin implicarea psihologică a celuilalt.
2. disonanţă cognitivă - unul dintre elemente se opune celuilalt prin implicarea psihologică.
3. neutralitate - când cele două elemente cognitive nu fac obiectul unei implicaţii
psihologice, neputând fi analizate împreună.
În cazul apariţiei disonanţei cognitive, eşti obligat să te angajezi într-un dialog interior cu tine însuţi, pentru a căuta şi găsi justificări suficiente pentru o conştiinţă curată. Mulţi oameni îşi construiesc o realitate paralelă, virtuală, în care activităţile desfăşurate sunt valorizate în mod subiectiv.
Tendinţa de a "nivela" conflictele interioare duce deseori la automanipulare şi acceptarea unor raţionamente false. Această acceptare se manifestă la cei care nu sunt în stare să îşi recunoască şi să înveţe din propriile greşeli, transformându-şi greşelile în acte virtuoase, sau măcar ...acceptabile.
Disonanţa cognitivă creează tendinţa şi nevoia de a reduce starea tensională, şi a reface echilibrul cognitiv, prin obţinerea unor noi informaţii congruente cu cunoaşterea iniţială, sau prin schimbarea atitudinii faţă de obiectul, situaţia, starea sau evenimentul dat. În consecinţă, seo poate provoca o schimbare de atitudini prin crearea unei disonanţe cognitive, urmată de prezentarea unor noi informaţii, selecţionate pentru orientarea în direcţia realizării unui echilibru cognitiv. Prin această tehnică se poate realiza chiar influenţarea atitudinii unei mari mase de oameni, ea fiind folosită în masmedia, în diverse scopuri.
În procesul educativ, starea de disonanţă este utilizată în scop motivaţional, pentru mobilizarea în direcţia însuşirii de informaţii noi, a analizei mai aprofundate a celor dobândite, a reconsiderării unor informaţii dobândite, în raport cu cele noi.

Primele idei ale teoriei disonanţei cognitive au fost elaborate, începând din 1957,de către profesorul de psihologie de la Universitatea Standford, Leon Festinger, în lucrarea „A Theory of Cognitive Dissonance”. Ulterior teoria a fost studiată şi prelucrată şi de către alţi psihologi. Ideile au fost elaborate de Leon după publicarea cărţii sale “When Prophecy Fails” (Când profeţia dă greş), observând persistenţa credinţei contraintuitive a membrilor unui cult UFO al Apocalipsei, şi creşterea numărului de convertiri, după ce profeţia liderului a fost infirmată. Presupusul mesaj trimis de extratereştrii, unei femei, în 1956, ce prevestea ditrugerea pământului, s-a dovedit o aşteptare infirmată, care a crescut disonanţa dintre cogniţii, determinând majoritatea membrilor cultului să reducă disonanţa prin acceptarea unei noi profeţii : extratereştrii au cruţat planeta datorită credinţei respectivului cult.
Metode experimentale utilizate, privind studiul disonanţei cognitive :
- Studii de complezenţă indusă (“acord forţat”), în care participanţii au fost rugaţi să
se comporte contrar atitudinilor lor (Festinger & Carlsmith, 1959; Harmon-Jones,
Brehm, Greenberg, Simon&Nelson, 1996);
- Studii postdecizionale, în care au fost studiate alternativele respinse ale unei
Mdecizii (Brehm,1956; Harmon-Jones & Harmon-Jones,2002; Egan, Santos & Bloom, 2007);
- Studii ale modalităţilor şi căilor prin care oamenii caută informaţii ce sunt
consonante cu părerile lor, astfel încât să evite disonanţa cognitivă (Frez,1982);
- Studii ale felurilor în care oamenii răspund informaţiilor care sunt inconsistente
cu principiile, credinţele, atitudinile sau angajamentele lor (Festinger, Riecken &
Schachter, 1956; Batson, 1975; Burris, Harmon-Jones, Tarpley, 1997);
- Studiul jucăriilor interzise (Aronson & Carlsmith, 1963).
Studiul jucăriilor interzise : Aronson şi Carlsmith au studiat justificarea cognitivă şi supunerea forţată la copii. Au pus un grup de copii să aprecieze care jucării îi atrag mai mult, dintr-un set de jucării prezentat, şi care îi atrag mai puţin. Apoi experimentatorul a ales câte o jucărie care plăcea foarte mult, şi a pus copiii într-o cameră cu acea jucărie. Înainte să plece din cameră, a informat jumătate dintre copii că dacă se vor juca cu acea jucărie vor fi sever pedepsiţi, şi celorlalţi că vor suferi o pedeapsă moderată. Ulterior, când pedepsele au fost înlăturate, copiii care ar fi suferit pedeapsa moderată şi-au pierdut interesul faţă jucărie, exprimând un dezinteres mai mare decât era aşteptat, pentru o jucărie pe care iniţial o plăceau foarte mult. Interesul a crescut însă pentru copiii din categoria severă a pedepsei.
Studiul a pus în evidenţă efectul suprajustificării şi insuficientei justificări, asupra
cogniţiei. În cazul suprajustificării, atitudinile şi părerile personale nu se schimbă, deoarece există o justificare exterioară puternică pentru acţiunile întreprinse anterior. Ameninţarea cu o pedeapsă severă are o bună justificare exterioară pentru neîntreprinderea acţiunii (jocul cu jucăria). Atracţia rămâne (faţă de respectiva jucărie), şi o dată ce pedeapsa a fost înlăturată, acţiunea s-a reluat. (copiii mai erau dispuşi să se joace cu ea).
Dar copiii care ar fi suferit o pedeapsă moderată, au prezentat o justificare
insuficientă, deoarece trebuiau să-şi explice motivul pentru care nu au vrut să se
joace cu jucăria, deşi motivaţia externă, gradul de severitate al pedepsei, nu era suficient de puternic în sine. Astfel, ei au afirmat (au acceptat) că jucăria nu este foarte atractivă. De fapt, însă, s-au autosugestionat că jucăria nu este foarte atractivă, şi că de aceea ei nu s-au jucat nici când au fost ameninţaţi, nici când pedeapsa a fost înlăturată. Ei, de fapt, au acţionat astfel pentru ca să îşi păstreze un anumit nivel ridicat al stimei de sine, nevrând să recunoască faptul că nu s-au jucat din cauza fricii de o pedeapsă care nu era... de speriat.
Mulţi oamenii adoptă o poziţie artificială, pentru a justifica raţiunea care i-a condus să înfăptuiască anumite acţiuni în trecut. Ei nu vor să recunoască motivul real, şi atunci construiesc motive nereale, false, în încercarea de a-şi găsi o scuză plauzibilă.
Un caz clasic ilustrativ îl regăsim în fabula lui Esop "Vulpea şi strugurii".