Egoismul

S-au spus multe lucruri negative despre egoism, şi se vor mai spune. Există o mulţime de pseudo-Învăţători care te îndeamnă în mod imperios să renunţi total la orice formă de egoism, spre ...binele tău. Pentru a putea evolua spiritual, trebuie să ajungi să înţelegi natura egoismului, şi rolul său. Pentru că egoismul nu reprezintă ceva în plus, malefic şi distrugător, în viaţa ta, şi joacă un rol foarte important în experienţele tale de viaţă, şi în procesul de adaptare.
După cum am subliniat deseori, nu există nimic absolut pozitiv sau absolut negativ, absolut benefic sau malefic. Deci nici egoismul nu trebuie interpretat în acest mod absolutist. Egoismul reprezintă o centrare pe Ego, pe individualitatea ta, o concentrare a atenţiei asupra ta însuţi, asupra individualităţii tale, făcând abstracţie de ceilalţi. Este o stare în care te focalizezi asupra persoanei tale, asupra binelui tău, a prosperităţii tale, uitând, într-o anumită măsură, de existenţa celorlalţi şi interesele lor. În forme extreme, manifestarea egoismului dăunează celor din jurul tău, cât şi ţie însuţi, după tiparul conform căruia insuficienţa şi excesul produc dezechilibre, destabilizări, efecte distructive, suferinţă. Reţine, deci, că şi insuficienta prezenţă a egoismului, în viaţa ta, produce efecte negative.
În primul rând, trebuie remarcat faptul că, în general, manifestarea egoismului reprezintă o tendinţă care apare în mod spontan, natural, şi firesc, în anumite condiţii de viaţă. Dar excesul este nefiresc, artificial şi dăunător, adică faptul de a rămâne în această stare, în mod conştient, mai mult decât este nevoie si necesar. Căci autocentrarea şi recentrarea se impun cu necesitate, deseori, constituind o necesitate reală de adaptare, în foarte multe situaţii concrete de viaţă.
Mai concret, egoismul este necesar pentru adaptarea, protejarea şi conservarea fiinţei umane ! Fiinţa umană constituie o individualitate, o personalitate, o unicitate, o individualizare a unui principiu colectiv, o separare în cadrul acestui principiu. Incapacitatea de a conştientiza unitatea, se datorează fenomelor grupate sub denumirea de Marea Iluzie, Maya, de către Iluminaţi. Această iluzie, însă, este necesară, există dintr-o anumită necesitate, deoarece întreţine existenţa anumitor condiţiilor de viaţă terestră, din punctul de vedere perceptiv al fiinţei omeneşti. Iluzia permite existenţa şi manifestarea fiinţei omeneşti, aşa cum este ea, în natura ei de individualitate existenţială. Această existenţă, această manifestare, îşi are rolul, scopul, şi importanţa ei, a căror analiză am efectuat-o în cadrul altui subiect.
Ce analizez acum, priveşte rolul şi importanţa egoismului, a centrării conştienţei asupra Eu-lui. Dacă nu ai putea realiza în mod conştient această centrare, atunci practic tu nu te-ai putea percepe pe tine ca o fiinţă, ca om, ca un organism liber şi independent, ca ceva ce este delimitat în mod clar de mediu şi de celelalte fiinţe. Dacă ai percepe doar Conştiinţa comună care ne animă pe toţi, Sinele atotcuprinzător, atunci omul pe care îl reprezinţi şi manifeşti, momentan, nu ar putea exista, căci nu ar avea o conştiinţă de sine ! Nu contează faptul că aceasta este, oarecum, falsă, ci faptul că ea a fost creată, dezvoltată, şi că există. Egoismul face posibil acest lucru ! Este un rău necesar, în măsura în care tu acţionezi pentru a-ţi proteja şi conserva fiinţa ta umană, organismul omenesc. Este necesar să-ţi protejezi organismul, pe tot parcursul vieţii, deşi el nu este "al tău", pentru a putea beneficia în mod integral de experimentarea planului şi naturii terestre.
Principalul rol al egoismului constă în protejarea organismului omenesc în care te afli încorporat în această viaţă, pe această planetă, pentru a experimenta un anumit stil de viaţă, anumite condiţii specifice, pentru a învăţa anumite lecţii, a dobândi o anumită experienţă, a evolua într-o anumită direcţie şi sens. Egoismul joacă un rol important în procesualitatea de adaptare la corporalitate şi condiţiile de viaţă terestre. Mai simplu spus : egoismul contribuie la menţinerea spiritului tău în corpul fizic, gazda şi instrumentul său temporar de operare în planul fizic terestru.
Nu-ţi fă, aşadar, probleme, din cauza faptului că remarci la tine, în gândirea şi comportamentul tău, o anumită doză de egoism. Acestă doză este indispensabilă vieţii, te ţine în viaţă, în trup, te ajută să dai atenţie şi importanţă trupului, îngrijirii lui, te fereşte de a te decorpora incontrolabil, de a te transforma într-un martir, a te sacrifica fără rost, a suferi fără rost pentru alţii din altruism, etc.
A te sacrifica pentru altul, pentru oricare altul, nu reprezintă o cale de evoluţie, aşa cum în mod greşit cred unii. A te sacrifica pentru altul, în mod conştient, nu demonstrează faptul că nu eşti egoist, că eşti altruist, ci faptul că acţionezi conform unui anumit principiu moral, şi a unor convingeri fixiste şi eronate. In majoritatea actelor pe care autorul le crede a fi "sacrificii de sine", se ascund de fapt interese personale mai mult sau mai puţin conştientizate. Este deosebit de relevant faptul că toţi aceşti pseudo-altruişti ajung la un moment dat să aibă aşteptări, pretenţii, cerinţe, faţă de oamenii pentru care ei afirmă că s-au sacrificat, în mod altruist, fără să le-o ceară nimeni. Bieţi oameni inconştienţi, care îşi fac rău cu mâna şi capul lor, din ignoranţă... Când nimeni nu îţi cere să te sacrifici, ci o faci "altruist", te condamni pe tine însuţi la suferinţă, în mod gratuit. Dacă altă persoană îţi cere să te sacrifici pentru ea, atunci nu mai există nici un motiv altruist, ci doar persuasiune şi manipulare exercitată de celălalt asupra ta, pentru a-şi îndeplini anumite interese personale. Sacrificarea persoanei proprii denotă o inconştienţă, ceva mai apropiat de patologic, decât de ...spiritual.
Rostul sacrificiului reprezintă un subiect controversat, care poate fi dezbătut din multe puncte de vedere. In viziunea mea, a te sacrifica pentru altul, denotă neînţelegerea faptului că răul pe care ţi-l faci astfel ţie insuţi, nu poate contribui la binele general, decat în cazuri de excepţie, care nu constituie regula. În general, cel care spune că se sacrifică pentru altul sau alţii, nu face un bine nimănui, şi nici lui insuşi. Aşa se întâmplă, de regulă.
Cine crede că este bine, raţional, logic, moral, să sufere pentru altul, ar trebui să mediteze bine asupra originii unor astfel de gânduri, astfel de idei, atât de puţin... creatoare, atât de... distructive !
Un scop moral nu se poate atinge prin acţiuni... distructive... !

Ochiul nu vede, urechea nu aude, mâna nu poate pipăi, nasul nu poate mirosi, limba nu poate gusta... ceea ce sufletul simte ! Fiecare interpretează sensurile în... direcţia şi sensul în care gândirea şi trăirile sufleteşti îl... conduc...

Eu nu pot afirma că tot ceea ce fac, fac din iubire şi dezinteresat, complet altruistic, căci astfel de idei mi se par pur şi simplu... aiuristice. În viziunea mea, nici un om normal nu poate acţiona în acest fel, deoarece orice acţiune umană are la bază o motivaţie, un motiv, motivul orientând şi dând sens acţiunii. De aceea, într-un fel, mi se par un pic comici şi amuzanţi cei care tot pedalează pe pedala iubirii altruiste, ambalându-se într-una, în... gol.
Fiecare om are anumite trebuinţe şi necesităţi, pe care dacă nu şi le satisface (cele primare - hrană, adăpost, fiziologice), dă rapid colţu' în lumea celor drepţi şi ţepeni. Fiecare om trebuie să îşi cunoască în mod clar interesele personale şi ale grupurilor de apartenenţă (de ex. cele familiale), şi să le concretizeze. Cine vede în aceste interese normale şi naturale, doar tendinţe egoiste nefireşti, este un pic rupt de realitatea terestră. De aceea eu afirm faptul că o anumită măsură de egoism este naturală, firească, şi necesară pentru că acesta este un factor principal care contribuie la perpetuarea speciei. L-am putea numi un rău necesar, deşi nu este nici un rău concret în faptul de a face sex în scopul satisfacerii necesităţii fiziologice de a face sex, de exemplu, cu consimţământul ambilor parteneri, şi nu din nu ştiu ce impresie de dăruire iubitoare dezinteresată, necondiţionată şi altruistică. Actul sexual este un atavism animalic, toate animalele fac sex, şi este, în primul rând, o necesitate fiziologică, existentă în scopul final foarte clar al procreării, pentru perpetuarea speciei. De aceea, orice om care face sex, este oarecum egoist, dar nu în sensul rău al cuvântului. Cazurile patologice constituie, bineînţeles, o excepţie...
Cine te indeamna sa renunti total la mandria, orgoliul si egoismul personal, ori nu stie ce face, ori, daca stie, atunci inseamna ca nu prea iti vrea ...binele...

Orientarea spre propria persoană este legată de percepţia fiinţei tale omeneşti, de către tine însuţi. Se manifestă printr-o atenţie şi importanţă acordată ţie însuţi. Atenţia unui om normal, care nu urmează un program practic de dezvoltare spirituală, trebuie să fie în mod echilibrat orientată, atât înslre exterior, spre în afară, cât şi spre interior, asupra propriei fiinţe, atât a corpului fizic cât şi asupra psihicului. Deci, în mod normal, orice om trebuie să acorde o anumită atenţie şi importanţă sie însuşi, pentru a-şi putea păstra echilibrul şi armonia globală, pentru a se putea adapta în mod corect la mediul natural şi cel social.
Fiecărui om trebuie să îi pese de sine, de imaginea sa, de modul în care este perceput de ceilalţi. Felul în care ceilalţi te percep pe tine, trebuie luat în considerare, trebuie să conteze, pentru tine.
Întreabă-te cum ar fi dacă nu ar conta deloc, nici părerea ta despre tine, nici cea a celorlalţi ? Imaginează-ţi cât de rupt de realitatea cotidiană ai fi. Ar fi normal... oare ? Ar fi normal să nu îţi pese de tine şi imaginea ta ?
Imaginează-ţi un om căruia nu îi pasă deloc de el înuşi. Imaginează-ţi stilul său de viaţă, şi tipul de relaţie pe care ai avea-o cu un astfel de om. Imaginează-ţi că partenerul tău de viaţă ţi-ar spune brusc şi dintr-o dată, că nu îl mai interesează deloc nimic de el însuşi. Ce efecte ar avea oare această nepăsare, în continuare, asupra relaţiei voastre, asupra ta, şi asupra lui ?
Încearcă şi al doilea exerciţiu de imaginaţie : imaginează-ţi un om căruia nu îi mai pasă de nimic, în afară de el însuşi. Imaginează-ţi că partenerul tău de viaţă ar deveni, dintr-o dată, un astfel de om. Imaginează-ţi stilul său de viaţă, şi efectele asupra relaţiei voastre, şi asupra ta...
După ce vei efectua aceste exerciţii, vei înţelege mai bine faptul că şi egoismul se încadrează în tiparul pe care l-am mai prezentat şi în alte cazuri : "nu există bine şi rău absolut, ci doar insuficienţa şi excesul sunt dănătoare".
Poate că teoria poate fi asimilată mai greu de unii oameni, de aceea este bine ca ei să efectueze şi astfel de exerciţii imaginative, cu ajutorul cărora ideile expuse pot fi asimilate mai bine, mai rapid, mai corect. Exerciţiile imaginative constituie un instrument extrem de util şi valoros, care poate fi folosit pentru verificarea ( validarea / invalidarea ) oricărei idei (afirmaţii, concluzii) noi, care pare mai greu de înţeles şi acceptat.
Când meditez, mă folosesc şi de astfel de exerciţii imaginative, prin care rulez şi derulez în mintea mea tot felul de situaţii, procese, transformări, ipoteze, posibilităţi, scenarii, etc. Când aceste exerciţii încep să se constituie într-un antrenament zilnic, acest tip de meditaţie va începe să trezească şi să dezvolte în fiinţa ta o capacitate pe care nu o aveai înainte. De la un moment dat, vei începe să poţi prevedea tot mai fidel desfăşurarea evenimentelor viitoare. Vei înţelege tot mai bine determinismul cauzal, şi vei putea prevedea tot mai bine... viitorul...