Psihografia

Psihografia indirectă: coş şi planşetă - Ştiinţa spiritistă a progresat ca oricare altă ştiinţă şi chiar mai rapid decât altele. Au trecut doar câţiva ani de la folosirea mijloacelor primitive şi incomplete care erau numite mese vorbitoare dupa care s-a putut deja comunica cu spiritele la fel de uşor şi de rapid cum fac oamenii între ei, şi prin aceleaşi mijloace: scrierea şi cuvântul.
Scrierea are mai ales avantajul de a accentua în mod mai material intervenţia unei puteri oculte şi de a lăsa urme ce pot fi păstrate, cum facem cu propria corespondenţă. Primul mijloc folosit este cel al planşetei şi al coşului prevăzute cu un creion.
O persoană dotată cu o aptitudine specială poate să imprime o mişcare de rotaţie unei mese sau unui obiect oarecare. Acum, în loc de o masă, să luăm un coşuleţ cu un diametru de 15-20 cm (din lemn sau răchită, nu contează materialul). Acum, dacă prin fundul acestui coşuleţ trecem un creion solid fixat, cu vârful afară şi în jos, ţinând totul în echilibru pe vârful creionului, plasat el însuşi pe o foaie de hârtie, aşezând degetele pe marginile coşuleţului, acesta va căpăta o mişcare. Dar, în loc să-l rotească, ea va plimba creionul în diferite sensuri pe hârtie, astfel încât să formeze linii fără semnificaţie sau litere. Dacă un spirit este evocat şi vrea să comunice, va răspunde, nu prin bătăi, ca în cazul tiptologiei, ci prin cuvinte scrise. Mişcarea coşuleţului nu mai este automată, ca în cazul meselor rotitoare, aceasta devenind inteligentă, în această poziţie, creionul, ajuns la capătul unei linii, nu se deplasează înapoi ca să înceapă alta, ci continuă circular, astfel încât linia de scriere formează o spirală şi trebuie să întorci de mai multe ori foaia ca să citeşti ce este scris. Scrierea astfel obţinută nu este întotdeauna foarte lizibilă, cuvintele nefiind despărţite; dar mediumul, printr-un fel de intuiţie, o descifrează cu uşurinţă. Din economie, putem înlocui cu tăbliţa de şcolar şi cretă hârtia şi creionul obişnuit. Vom numi acest coş coş-sfârlează. Coşul este uneori înlocuit cu o cutie de carton destul de asemănătoare cu cutiile de bomboane; creionul formează axa ca în cazul jucăriei numită titirez.
S-au imaginat şi alte dispozitive. Cel mai comod este cel pe care îl vom numi coş cu cioc şi care constă în adaptarea pe un coş a unei tije din lemn înclinate, ieşind în afară 10-15 cm într-o parte, în poziţia unui catarg de navă. Printr-o gaură făcută la capătul acestei tije sau al ciocului, facem să treacă un creion destul de lung pentru ca vârful să se sprijine pe hârtie. Mediumul, având degetele pe marginea coşului, întregul „aparat” se agită şi creionul scrie ca în cazurile de mai sus, cu diferenţa că scrisul este, în general, mai lizibil, cuvintele, separate, şi rândurile nu mai sunt în spirală, ci se continuă ca în scrierea obişnuită, mediumul putând cu uşurinţă să deplaseze creionul de la un rând la altul. Se obţin astfel texte de câteva pagini la fel rapid ca şi cum am scrie cu mâna.
Inteligenţa care acţionează se manifestă deseori prin alte semne echivoce. Ajuns la capătul paginii, creionul face spontan o mişcare ca să o întoarcă; vrea să revină la un pasaj precedent, în aceeaşi pagină sau în alta, caută cu vârful creionului, cum am face cu degetul, apoi îl subliniază. Dacă spiritul vrea să se adreseze unei persoane aflată de faţă, capătul tijei de lemn se îndreaptă spre ea. Pentru simplificare, exprimă deseori cuvintele da şi nu prin semnele de afirmaţie şi de negaţie pe care le facem din cap; dacă vrea să-şi exprime furia şi nerăbdarea, loveşte repetat cu vârful creionului şi deseori îl rupe.
În loc de coş, unele persoane se folosesc de un fel de măsuţă făcută special, având o lungime de 12-15 cm şi o înălţime de 5-6 cm, cu trei picioare, dintre care unul poartă creionul; celelalte două sunt rotunjite şi prezintă o biluţă de fildeş, ca să alunece uşor pe hârtie.
Alţii se folosesc, pur şi simplu, de o planşetă de 15-20 cm2, triunghiulară, dreptunghiulară sau ovală. Pe una dintre margini se află o gaură oblică pentru a pune creionul. Plasată pentru scris, ea este înclinată şi se sprijină prin una din laturi pe hârtie; partea care se sprijină pe hârtie este deseori prevăzută cu două rotiţe pentru facilitarea mişcării, înţelegem cu uşurinţă că nici unul dintre aceste dispozitive nu e perfect; cel mai comod este cel mai bun.
Toate aceste dispozitive cer aproape întotdeauna prezenţa a două persoane; dar nu este necesar ca a doua persoană să fie înzestrată cu capacităţi mediumice; ea doar menţine echilibrul şi micşorează oboseala mediumului.
Psihografia directă sau manuală - este obţinută chiar de medium. Pentru a înţelege acest ultim procedeu, trebuie să ne dăm seama de ceea ce se petrece în cursul acestei operaţiuni. Spiritul străin care comunică acţionează asupra mediumului; el, sub această influenţă, îşi dirijează mecanic braţul şi mâna ca să scrie, fără să aibă (cel puţin acesta este cazul cel mai obişnuit) nici cea mai vagă cunoştinţă despre ceea ce scrie.
Mâna acţionează asupra coşului, coşul, asupra creionului. Astfel, nu coşul devine inteligent, ci e vorba de un instrument dirijat de o inteligenţă, în realitate, este doar un purtător de creion, un apendice al mâinii, un intermediar între mână şi creion. Dacă suprimaţi acest intermediar şi plasaţi creionul în mână, veţi avea acelaşi rezultat, cu un mecanism mult mai simplu, deoarece mediumul scrie aşa cum face în condiţii normale. Astfel, orice persoană care scrie cu ajutorul unui coş, al unei planşete sau al unui alt obiect, poate să scrie şi direct. Dintre toate mijloacele de comunicare, scrierea cu mâna, numită de alţii scriere involuntară, este, fără tăgadă, cea mai simplă, cea mai uşoară şi mai comodă, deoarece nu cere nici o pregătire şi se pretează, ca scrierea obişnuită, celor mai întinse dezvoltări. Revenim la acest subiect, la capitolul despre mediumi.
După cum am văzut, mesele, planşetele şi coşurile nu sunt instrumente inteligente, deşi animate în acel moment de o viaţă artificială, acestea neputând comunica nimic prin ele însele, înseamnă să iei efectul drept cauza, instrumentul, drept principiu. Aceste instrumente nu sunt absolute; cunoaştem pe cineva care, în loc să utilizeze coşul-sfârlează descris de noi, se serveşte de o pâlnie prin care introduce un creion. Dacă au loc prin bătăi şi acestea răsună într-un scaun sau un baston, nu mai e vorba de o masă vorbitoare, ci de un scaun sau un baston vorbitor.
Nu este important să cunoaştem natura instrumentului, ci modul de obţinere. Dacă comunicarea are loc prin scriere, obiectul care poartă creionul fiind oricare altul, aceasta înseamnă pentru noi psihografie; daca se face prin bătăi, este tipto-logie. Spiritismul, căpătând proporţiile unei ştiinţe, are nevoie de un limbaj ştiinţific.
sinteza Allan Kardec-Cartea mediumilor