Mitologia Sumero-Akkadiana

MITOLOGIA SUMERO-AKKADIANĂ - deşi nu există un mit cosmogonic, totuşi ne putem face o viziune de ansamblu despre aceasta din relatările colaterale. O primă variantă cosmogonică prezintă cerul şi pământul ca două entităţi aflate într-o unire sacră. Naşterea lor se datorează unei divinităţi, Nammu, însă punctul de plecare îl reprezintă un munte mitic primordial, un fel de cosmos embrional, din care au apărut cele două lumi (cerul şi pământul). Raportul hierogamic dintre cer şi pământ a dat naştere vieţii de pe pământ (oameni, animale şi plante).
O altă variantă creaţională pleacă de la o apă primordială, iar tema este, se pare, apropiată de datul biblic, care prezintă actul creaţional al lumii în totalitatea ei, pornindu-se de la acele „ape primordiale” peste care „se purta” Duhul Domnului (Fac. 1,2). Aşa cum recunoaşte teologia, este vorba despre infuzarea creaţiei cu energie divină, care a dus apoi la apariţia formelor de viaţă. Şi la sumerieni găsim această energie, sub denumirea de „me”, care ar aparţine zeului Enki, zeul creaţional, acceptat de babilonieni.
În ceea ce priveşte antropogonia sumeriană există de asemenea două variante: cea a „răsăririi” oamenilor din pământ, ca şi plantele; cea a creaţiei propriu-zise. Cea mai apropiată de revelaţia biblică este creaţia din lut a oamenilor de către zei sau creaţia din sângele lor. Prin această creaţie, umanitatea este prezentată ca înrudită cu zeii, după cum afirmă şi Mircea Eliade, ceea ce ne face să credem că relaţia de intimitate cu Divinul este de fapt o reamintire a unei stări dintr-o epocă paradisiacă. Însă deosebit de datul biblic, unde crearea omului avea ca scop legătura dialogală a acestuia cu Dumnezeu şi comuniunea inter-personală, antropogonia summeriană prezintă scopul creării omului destul de meschin: ca omul să preia munca zeilor şi să lucreze deci în locul lor. Dacă în Vechiul Testament, omul este creat ca fiul al lui Dumnezeu, la summerieni el este creat ca sclav al zeilor.
Tema sufletului nu este destul de expresiv redată de sumerieni, dar se poate accepta termenul de umun, care ar însemna mai degrabă „sufletul cosmic”. Starea paradisiacă este prezentă şi în concepţia religioasă a summerienilor, ceea ce apropie iarăşi revelaţia de religia lor. Această stare este prezentată ca „zilele de demult, când fiecare lucru era perfect”. În „Mitul despre Dilmun”, raiul (Dilmun) este locul unde nu se află nici boală, nici moarte, nici un lup nu răpeşte vreun miel … nici un bolnav nu spune: mă dor ochii!…” Dilmun este o insulă în apele „Mării de Jos”, care probabil este Golful Persic, pe care zeul Enki a transformat-o într-o grădină înfloritoare. Raportându-se la revelaţia biblică găsim aceeaşi grădină mirifică, însă nu în mijlocul mării. De fapt tema raiului ca grădină este universală, lucru care ne confirmă credinţa şi realitatea spirituală a unui dat primordial care a fost trăit şi transmis apoi de către oameni în variante diferite.
Similitudinea cu datul biblic reiese şi din tema păcatului originar: zeul Enki mănâncă cele 8 plante răsădite de către zeiţa Ninchursag, care îl blestemă pentru fapta sa. Opt organe ale zeului sunt cuprinse de boală însă în cele din urmă zeii reuşesc să trimită corbul să o înduplece pe Ninchursag să îl vindece. Este o reamintire a ideii de mâncare din pomul oprit şi de blestem divin, însă cu respectivele deformări ale timpului şi ale civilizaţiei.