Stresul

Stresul -
1. Noţiuni introductive - s-a împlinit o jumătate de secol de la primele formulări experimentale şi teoretice ale teoriei stresului de către Hans Selye. De la munca de pionierat a lui W. Cannon şi H. Selye şi până în prezent s-a acumulat un număr impresionant de date, cercetări, monografii. În ciuda criticilor şi impreciziilor, teoria stresului suscită în continuare interes din partea specialiştilor din diversele domenii ale ştiinţelor biologice şi sociale. În încercarea de a câştiga o mai mare rigurozitate, teoria stresului îşi asimilează noile achiziţii ale neuroştiinţelor, ale celor cognitive şi comportamentale, propunând abordări multi şi interdisciplinare. Utilitatea conceptului este dovedită şi de faptul că discipline noi conturate, cum sunt Psihologia Sănătăţii, Medicina Comportamentală sau Psihoneuroimunologia includ stresul ca un concept-cheie în modelele explicative ale sănătăţii şi bolii.
Costurile societăţii legate de efectele stresului sunt extrem de mari. Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că 50% din totalul cauzelor de mortalitate şi morbiditate se datorează stilului de viaţă, în care stresul are un rol preponderent în adoptarea unor comportamente inadecvate (WHO, 1989). Bolile cardiovasculare, tulburările mentale, dependenţa de substanţe au devenit boli ale civilizaţiei.
Stresul a fost şi rămâne unul dintre cele mai disputate concepte din istoria ştiinţei. Astăzi nimeni nu poate nega că definirea stresului diferă flagrant în funcţie de perspectiva disciplinei ştiinţifice din care ea este elaborată. Fiziologii şi endocrinologii dovedesc experimental că stresul este un răspuns al organismului la stimulările externe; sociologii ne sugerează că stresul se datorează caracteristicilor mediului în care trăim, iar psihologii argumentează că stresul rezultă din perceperea unei stări de autoineficienţă.
Constatăm că diferitele definiţii ale stresului au dus şi la confuzii terminologice. Nu de puţine ori stresul este confundat cu anxietatea. Identificăm confuzii frecvente şi între termenul de stres şi activare (arousal). Această confuzie a dus la utilizarea termenului de distres ca echivalent a hiperactivării simpatice. Echivalarea termenului de stres cu cel de activare are semnificaţia implicită că un scop major al individului este menţinerea homeostaziei (adică un anumit nivel mediu al activării). Zuckerman (1991) dovedeşte că există persoane care caută în permanenţă menţinerea unui nivel ridicat de activare prin căutarea de senzaţii. S-au formulat şi opţiuni de reducere a termenului de stres la cel de coping, considerându-se că acesta din urmă concentrează esenţa fenomenului de stres (Lazarus, 1987). Definiţiile inoperante ale stresului au determinat asimilarea de către unii psihiatri a noţiunii de stres cu cea de boală psihică (Bech şi colab., 1982). Este adevărat că folosirea termenului de stres oferă avantajul de a evita conotaţiile negative ale unui diagnostic de nevroză sau hipomanie. În opinia noastră, distresul nu poate fi echivalat cu psihopatologia. Faptul că o persoană experienţiază anxietate sau instabilitate nu înseamnă în mod necesar că ea suferă de o tulburare nevrotică; în acelaşi timp anxietatea sau depresia nu epuizează consecinţele stresului.
2. Precursori ai teoriei stresului - Primele observaţii privind adaptarea organismului la mediu datează din antichitate. Hippocrate considera că boala nu e numai suferinţă şi leziune (pathos) ci şi efortul organismului de a-şi restabili echilibrul (ponos).
Mult mai recent, când progresele ştiinţei au permis cercetări mai riguroase, biologii şi fiziologii secolului al XIX-lea au semnalat înaltul grad de organizare a lumii vii care facilitează o adaptare activă. C. Bernard (1878) indică capacitatea organismului de a-şi menţine constant mediul intern în raport cu stimulii externi. Procesul de adaptare activă al organismului la mediu extern în continuă schimbare este posibil datorită unor mecanisme dinamice, compensatorii, de neutralizare şi corectare a disfuncţiilor survenite.
Termenul de stres, a cărui semnificaţie originară era de adversitate, dificultate, suferinţă, poate fi găsit încă din secolul al XIV-lea. Trei secole mai târziu, termenul este folosit mai ales în inginerie, desemnând acea forţă sau presiune care deformează corpurile. Modificarea structurii sub influenţa acelei forţe este desemnată prin noţiunea de strain (Levi, 1985). Persistenţa acestei interpretări o regăsim la autorii contemporani care asimilează stresul cu cerinţele externe care exercită presiuni asupra organismului. De abia în secolul al XIX-lea conceptul de stres este preluat de ştiinţele biologice. El este utilizat iniţial cu sensul de boală mintală. Sir William Osler (cit. în Hinkle, 1973) echivala stresul cu “muncă multă şi cu probleme”.
La începutul secolului al XX-lea, fiziologul american Walter Cannon (1929), utilizează termenul de stres pentru a demonstra existenţa unor mecanisme homeostatice specifice de protejare a organismului împotriva agenţilor perturbatori (1929). Aceste mecanisme de natură fiziochimică, enzimatică, endocrină şi nervoasă, menţin temperatura corpului, pH, nivelul sanguin de glucide, lipide, proteine, minerale constante în condiţiile modificării factorilor externi. Cannon (1932) are meritul de a fi dovedit experimental implicarea multiplă şi complexă a sistemului simpato-adrenal şi ai mediatorilor medulosuprarenali în adaptarea organismului la stimulii fizici şi psihici din mediu. Cannon foloseşte termenul de stres în legătură cu reacţia autonomă a organismului, denumită "reacţie de urgenţă", binecunoscută astăzi în literatură sub numele de reacţie "luptă sau fugă" (fight or flight). Datele experimentale obţinute de Cannon sunt printre primele dovezi ce indică participarea sistemului endocrin la adaptarea organismului la schimbările bruşte ale ambianţei. Deşi fiziologul american a studiat doar adaptarea de scurtă durată la situaţii acute şi nu a detaliat alte posibile reacţii, prin cercetările sale, W. Cannon este considerat cel mai important precursor al teoriei stresului.
Contribuţii la problematica adaptării şi indirect a stresului aduce şi I. Pavlov prin teoria învăţării bazate pe reflexe condiţionate cu funcţii anticipative. Teoria lui S. Freud despre nevroză şi mecanismele inconştiente de apărare abordează dintr-un punct de vedere complet nou problematica adaptării individului la situaţii conflictuale. Aproape concomitent cu Selye, fiziologul francez A. Reylly îşi publica teoria "sindromul de iritare", care descrie importanţa răspunsului sistemului nervos autonom atunci când organismul este expus la diverse noxe.
3. Modelul fiziologic şi teoria răspunsului - Modelul fiziologic, numit şi model biologic îşi are originea în cercetările lui H. Selye şi pune accentul pe răspunsul organismului la stimulii nocivi din mediu. Stresul este definit de Selye ca o stare a organismului manifestată prin reacţii nespecifice ca răspuns la agenţii perturbanţi. Stresul biologic, iniţial descris sub numele de sindrom general de adaptare (SGA), comportă trei faze:
1. - reacţia de alarmă
2. - stadiul de rezistenţă
3. - stadiul de epuizare.
Investigând mecanismele fiziologice şi consecinţele SGA, Selye (1968, 1980) demonstrează că stresul implică atât adaptare şi stimulare cât şi uzura organismului, descrisă sub numele de strain. Pentru a realiza această distincţie Selye (1983) introduce termenii de :
• eustres (stimulare optimă, antrenare, adaptare)
• distres (solicitare intensă, prelungită, supraîncărcare, efecte de încordare şi tensionare, de dezadaptare).
În cadrul modelului fiziologic al stresului constatăm completări şi dezvoltări ulterioare teoriei lui Selye care nuanţează înţelegerea răspunsului organismului la factorii de stres. Studiile lui Frankenhaeuser (1982) urmăresc stabilirea unor relaţii între patternurile de răspuns endocrin la stres şi trăsăturile psihologice. Astfel, stările afective negative se traduc prin activarea adrenalinei şi cortisolului, iar cele pozitive numai prin adrenalină. Frankenhaeuser dovedeşte specificitatea răspunsului la stres şi prin diferenţele reacţiei endocrine în funcţie de sex. Atât la bărbaţi cât şi la băieţii de vârstă şcolară secreţia de adrenalină este mai mare decât la persoanele de sex feminin (1986).
Aşa cum am arătat în paginile anterioare, una din limitele abordării fiziologice este identificarea stresului cu activarea, chiar dacă unii cercetători extind termenul şi asupra activării psihologice. Este meritul lui Lundberg (1980) şi Ursin (1984) de a demonstra experimental că atât supraactivarea cât şi subactivarea induc stres exprimat prin modificări în plan fiziologic, psihologic şi comportamental cu repercursiuni asupra nivelului performanţei umane. Alături de stresul de suprasolicitare se impune astfel şi conceptul de stres de subsolicitare.
Modelul de stres oferit de Karasek şi Theorell (1990) se distanţează de asemenea de identificarea activării cu stresul. Activarea este urmarea pozitivă a unor cerinţe intense dar în prezenţa controlului. Conform autorilor citaţi, stresul se produce doar la intersecţia dintre solicitări intense şi opţiuni de control minime. Apreciem modelul ca având valenţe aplicative deosebite pentru mediul ocupaţional. Relevanţa modelului este susţinută şi de datele epidemiologice privind relaţia dintre caracteristicile psihosociale ale muncii şi organizaţiei şi incidenţa unor boli cronice, cum este boala coronariană.
Meritul de a integra factori sociobiologici în modelul fiziologic de stres revine teoriei propusă de Henry şi Stephans (1977), chiar dacă ea se bazează doar pe studii experimentale realizate pe rozătoare şi maimuţe. Autorii dovedesc specificitatea răspunsului endocrin la stres în funcţie de clasificarea animalelor în tipul dominant/agresiv şi tipul subordonat/pasiv. Prima categorie de animale optează pentru un răspuns activ de tip "luptă sau fugă", însoţit de modificări ale activităţii simpatoadrenale, cu descărcări catecolaminice. Animalele subordonate aleg un comportament pasiv, de supunere, caracterizat prin activarea sistemului hipofizo-corticoadrenal şi secreţia de corticosteroizi, răspuns considerat mai nociv decât primul. Complexitatea modulării tipului de reacţie este dovedită de Henry (1980) şi prin includerea factorului situaţional: mediu securizant, deprivare maternă, ambianţă nouă, lipsa posibilităţilor de control. Potenţialul de nocivitate asupra organismului a reacţiei fiziologice determinat de combinaţia dintre perceperea lipsei controlului şi atitudinea de pasivitate şi supunere este confirmată şi de studiile realizate pe subiecţi umani (Seligma ci şi o multitudine de macanisme neuronale coordonate de sistemul nervos central (SNC). Participarea SNC accentuează componenta specifică a răspunsului organismului şi evidenţiază capacitatea de învăţare şi persistenţă în timp a strategiilor adecvate de ajustare la stres.
4. Modelul cauzal şi teoria stimulilor - Un al doilea punct de vedere, identifică stresul cu factorii de stres, numiţi şi stresori, stimuli sau agenţi stresanţi. Potrivit teoriei stimulilor, stresul este o condiţie a mediului (Holmes şi David, 1989, Dohrenwer, 1986). Spielberger sugerează că termenul de stres trebuie să se refere la caracteristicile obiective ale situaţiei (cit. în Patterson şi Neufeld, 1989, p.10). Pearlin (1981, 1989) propune modelul sociologic al stresului, subliniind faptul că structurilor şi relaţiile sociale sunt principalele surse de stresori. În cadrul modelului sociologic, Rapaport (1978) şi Toffler (1973, 1978) acordă o importanţă deosebită factorului cultural în atribuirea de semnificaţii stresorilor sociali.
Modelul cauzal denumit şi model ingineresc, consideră persoana, prin analogie cu modelele tehnice, ca având o capacitate înnăscută (coeficient de toleranţă) de a face faţă unor factori potenţiali dăunători din mediu, definiţi drept nivel de încărcare. Depăşirea nivelului optim cauzează reacţiile de stres, respectiv alterări ale funcţiilor psihofiziologice. Modelul cauzal conceptualizează stresul drept o funcţie a stimulilor, exprimabilă prin formula S=f(s). Relaţia dintre stimuli şi reacţii este una similară din behaviorismul radical, adică unilaterală şi unidirecţională, de tipul S - R.
Asumarea ideii, de către modelul cauzal, că stresul rezultă exclusiv din proprietăţile stimulilor reprezintă o abordare unidimensională şi restrictivă. Teoria stimulilor ignoră complexitatea relaţiei dintre fiinţa umană cu mediul său şi existenţa diferenţelor interindividuale în reacţiile la stres. Este adevărat că factorii de stres psihosociali sunt caracteristici inevitabile ale vieţii cotidiene. Totuşi unii oameni percep mai intens şi reacţionează mai acut decât alţii la impactul cu factorii de stres social. Cu excepţia unor evenimente de viaţă extreme, cum este moartea unei fiinţe dragi, stimulii psihosociali nu pot avea aceeaşi semnificaţie pentru toţi indivizii. A interpreta stresorii în sine ca o cauză de maladaptare reprezintă o simplificare pe modelul unui determinism reducţionist, mecanicist, poziţie de care ne distanţăm. În acelaşi timp nu putem omite faptul că modelul cauzal aduce contribuţii valoroase la înţelegerea şi aprofundarea unui segment al procesului de stres, şi anume rolul structurilor sociale în generarea de posibili stresori.
5.Modelul interacţional şi teoria tranzacţională -
O dată cu publicarea teoriei lui Lazarus cercetările asupra stresului încep să fie comutate din cadrul biologic în cel psihologic, conturând în final teoria tranzacţională a stresului (Lazarus şi Folkman, 1984). Analiza noii paradigme de cercetare permite identificarea a patru concepte fundamentale care definesc teoria tranzacţională a stresului:
(1) interacţiunea sau tranzacţia;
(2) sistemul cognitiv;
(3) evaluarea;
(4) copingul.
De altfel chiar definiţia stresului dată de Lazarus şi Folkman (1984, p. 19) reflectă integrarea conceptelor teoretice enumerate: "stresul este o relaţie particulară între persoană şi mediu, în care persoana evaluează mediu ca impunând solicitări care exced resursele proprii şi ameninţă starea sa de bine, evaluare ce determină declanşarea unor procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive, afective şi comportamentale la feed-backurile primite".
Termenul de tranzacţie desemnează relaţia bidirecţională dintre persoană şi mediu, negocierea activă între cerinţele şi presiunile mediului şi ierarhizarea scopurilor individuale. Se subliniază astfel faptul că ameninţarea (termen preferat de Lazarus faţă de cel de stresor) nu există în sine, ca proprietate a uneia din cele două subsisteme implicate - persoană şi mediu - ci numai în relaţia dintre ele. Conform definiţiei stresului, ameninţarea decurge din perceperea unui dezechilibru între cerinţele impuse şi capacitatea de răspuns, din discrepanţa dintre starea actuală şi cea dorită de subiect. Natura subiectivă a evaluărilor determină o arie largă de stresori.
Dacă iniţial era utilizat termenul de interacţiune sau relaţie, ulterior a fost preferat cel de tranzacţie care indică nu numai unitatea organică dintre cele două subsisteme, dar elimină şi caracterul static al relaţiei mediu-persoană. Termenii pot fi utilizaţi şi ca sinonimi. Autorii introduc şi conceptul de proces strâns legat de cel de tranzacţie pentru a sublinia intercondiţionările reciproce dintre variabilele implicate. Abordarea convenţională a stresului interpretează stresorii ca punct de start iar sănătatea mentală ca punct final al acestui fenomen. Este adevărat că deteriorarea sănătăţii mentale este una din consecinţele stresului dar a limita emoţiile negative la variabila de consecinţă este prea restrictiv; în realitate emoţiile negative pot deveni la rândul lor surse de stres care vor influenţa atât evaluarea cât şi formele de coping.
Sublinierea rolului sistemului cognitiv ca mediator al evaluării, copingului şi emoţiei este consecinţa “revoluţiei” cognitive din psihologia deceniului al şaselea. Dacă psihologia tradiţională considera că emoţia este cea care modelează adaptarea, psihologia cognitivă abordează aspectele motivaţionale şi emoţionale ale adaptării prin prisma proceselor informaţionale. Medierea cognitivă este elementul care distinge teoria psihologică a stresului de cea sociologică şi fiziologică. Tocmai datorită acestei note specifice, teoria lui Lazarus şi colab. era cunoscută iniţial sub numele de teoria cognitivă a stresului.
Prin prisma teoriei cognitive, stresul nu mai este determinat de nivelul reacţiilor sau de o situaţie în sine, ci de evaluarea cognitivă a situaţiei şi a resurselor de a face faţă. O primă categorie de cercetători cognitivişti ai stresului se focalizează asupra abordărilor de tip normativ ale proceselor şi abilităţilor cognitive de procesare a informaţiei. În acest context distresul este generat de limitarea capacităţii de procesare a informaţiei datorită fie unor abilităţi cognitive neadecvate, fie unui exces sau deficit informaţional. Cercetările de acest gen ignoră diferenţele individuale de procesare a informaţiei, de acordare de semnificaţii personale informaţiei.
Subliniem că stresul nu presupune numai suprastimulare sau substimulare informaţională ci şi procesarea unei informaţii interpretată de subiect ca aversivă, irelevantă sau deosebit de importantă pentru scopul urmărit. Cercetătorii încadrabili în a doua categorie sunt interesaţi mai mult de stilul şi schema cognitivă a persoanei care descriu maniera şi preferinţa în care informaţia este stocată, organizată şi activată în acordarea de semnificaţii personale situaţiilor de viaţă (Miclea, 1994).
În cadrul teoriei interacţionale s-au impus şi alte modele, fiecare reliefând importanţa unor aspecte ale procesului de stres.
Modelul ecologic propus de Levi şi Kagan (1981) sugerează abordarea holistică a persoanei umane în interacţiunea dinamică cu ambianţa sa fizico-chimică şi psihosocială. Conform modelului, stresul psihosocial se datorează următoarelor cinci mari categorii de factori:
1. discrepanţa dintre nevoi şi posibilitatea satisfacerii lor;
2. discrepanţa dintre abilităţile umane şi cerinţele mediului;
3. suprastimularea şi substimularea;
4. incompatibilitatea dintre rolurile pe care le are persoana şi
5. schimbări rapide ce scapă controlului individului. Modelul sugerează şi strategiile de reducere şi combatere a stresului la nivel individual şi social prin identificarea situaţiilor, grupurilor şi reacţiilor cu risc crescut.
Pornind de la prezumţia că scopul principal al persoanei este de a obţine, păstra şi proteja resursele, Hobfoll (1988, 1993, 1994) dezvoltă unul din cele mai recente şi acceptate modele ale stresului, numit "modelul conservării resurselor". În concepţia autorului resursele reprezintă ceea ce individul valorizează ca important pentru sine, de la valori obiective la caracteristici personale, condiţii sau energii. Conform autorului, stresul apare în oricare din cele trei circumstanţe: ameninţarea pierderii resurselor; pierderea lor; sau privarea persoanei de posibilitatea câştigării unor resurse pentru care se investesc eforturi. Considerăm că modelul are relevanţă pentru adaptarea umană prin surprinderea unor tipuri diverse de relaţii individ-mediu, de la macrosistemele sociale, la structurile organizaţionale şi relaţiile interpersonale.
6. Modelul patogen şi teoria fiziopatologică -Studierea consecinţelor stresului asupra stării de sănătate a dus la formularea unei variante a modelului fiziologic şi anume modelul patogen sau fiziopatologic al stresului. Observaţiile privind asocierea stresului cu patologia nu au apărut doar odată cu formularea modelului susmenţionat. Prima descriere a relaţiei dintre stres şi boală datează din 1910 şi aparţine lui Sir W. Osler, care consemna că angina pectorală este o boală caracteristică oamenilor de afaceri, intens absorbiţi de munca lor (cit. în Hinckle, 1973). Relevarea relaţiei dintre psihic şi somatic a determinat apariţia Psihosomaticii, marcată în special de studiile lui Dunbar (1938), Wolf (cit. în Henry şi Stephens, 1977) şi Alexander (1950). Iniţial, modelul oferea o imagine simplistă, unilaterală, dominată strict de ideile psihanalitice, în care relaţia dintre un anumit conflict intrapsihic şi o boală specifică era considerată ca fiind directă şi liniară.
Continuatorii şcolii pavloviene, Bâcov şi Kurţin (1949) demonstrează experimental unitatea dintre psihic şi fiziopatologic şi conturează orientarea corticoviscerală. Primele dovezi de laborator ale lui Selye (1956) vizând rolul agenţilor perturbatori asupra organismului erau involuţia timusului şi ulceraţiilor gastrointestinale. Ulterior, Selye (1976 b) dezvoltă teoria bolilor de adaptare ce cuprind bolile reumatoide, alergice şi colagenozele, ca răspunsuri nespecifice la stres.
Chiar şi cei mai sceptici autori privind teoria stresului, acceptă rolul conceptului în depăşirea punctului de vedere unilateral privind specificitatea cauzei bolii. Sub influenţa descoperirilor lui Virchow şi Pasteur, medicina secolului XIX şi începutului de secol XX a fost dominată de un determinism strict biologic. Engel (cit. în Sarafino, 1990), subliniind cauza multifactorială a bolii, în care elementele specifice (biologice) se înlănţuie cu cele nespecifice (psihologice şi sociale) conturează modelul biopsihosocial al bolii, considerat mult mai pertinent.
Astăzi, în cadrul modelului patogen, un număr mare de cercetări încearcă să elucideze rolul predispozant sau precipitator al stresului pentru diverse boli (Brown şi Harris, 1989, Kasl şi Cooper, 1987, Holmes şi David, 1989, Markides şi Cooper, 1989, Brown şi Harris, 1989, Friedman, 1990, Iamandescu, 1993). Dezvoltarea unei noi ramuri interdisciplinare, şi anume Psihoneuroimunologia este relevantă în acest sens (Ader, 1982, Whalley şi Page, 1989, Băban, 1992).
În concluzie, modelul fiziologic, cel patogen, respectiv teoria răspunsului acoperă o mare parte din cerectările asupra stresului. Studii de laborator şi în cadrul natural, pe subiecţi umani şi pe animale, încearcă să elucideze o verigă esenţială în procesualitatea stresului, şi anume răspunsul la stres. În măsura în care aceste cercetări se limitează numai la aspectele de reacţie şi conceptualizează stresul ca o sumă a răspunsurilor organismului la stimulii nocivi, abordările ne apar unilaterale şi restrictive. Ignorarea rolului personalităţii şi situaţiei în răspunsul individual face ca demersul de cunoaştere să devină incomplet şi inadecvat. Se impune necesitatea integrării reacţiei la stres în studiul procesului dinamic rezultat din interacţiunea variabilelor personale cu cele situaţionale. În acelaşi timp, focalizarea cercetărilor doar pe tipul de evaluare şi confruntare cu situaţia stresantă, fără a identifica costurile şi beneficiile răspunsului, este un demers la fel de unilateral ca şi cel anterior menţionat. Când costul controlării stresorului este mai ridicat decât beneficiile înregistrate, copingul nu numai că nu reduce distresul, dar îl intensifică, stare obiectivabilă în reacţiile de scurtă durată şi consecinţele pe termen lung.
Componentele stresului:
I. factorii de stres
II. evaluarea
III. copingul (ajustare)
IV. răspunsul la stres
7. Factorii de stres
Stresorii sau factorii de stres sunt evenimente sau condiţii ale mediului, suficient de intenşi sau frecvenţi care solicită reacţii fiziologice şi psihosociale din partea individului (Elliot şi Eisdorfer, 1982). Stresorii sunt divizaţi convenţional în trei mari categorii:
• fizici
• psihici
• sociali
Clasificarea ne apare a nu fi operaţională deoarece, de cele mai multe ori, în mediul ambiental în care oamenii îşi desfăşoară activitatea aspectele fizice interacţionează cu cele sociale şi psihice. Propunem o altă clasificare a stresorilor:
• Evenimente majore de viaţă (deces, boli fizice, divorţ, emigrare, pensionare)
• Tracasări cotidiene (suprastimulare, substimulare, izolarea socială, aglomerarea socială, conflicte de rol, contrarierea nevoii de afirmare, afecţiune, afiliere, surse financiare insuficiente)
• Experienţe traumatice şi catastrofale (dezastre, calamităţi, ameninţarea integrităţii fizice, războaie, accidente aviatice, feroviare).
Evenimentele critice de viaţă sunt numite factori de stres acut. Primele observaţii sistematice privind impactul unor evenimente majore de viaţă asupra sănătăţii datează încă de la începutul secolului al XX-lea şi aparţin psihiatrului Adolf Meyer. Pentru înţelegerea componentelor psihobiologice ale bolilor, Meyer propune alcătuirea unei "hărţi a vieţii" pentru fiecare pacient (cit. în Rahe, 1990). Ulterior, cercetările lui Meyer sunt continuate de H. Wolff, S. Wolff jr. şi Hinkle, care simplifică relaţia dintre harta vieţii şi sănătate, focalizându-şi atenţia doar asupra unui singur sistem organic. Holmes şi Rahe, care s-au impus prin încercările de elaborare a unor metode standardizate de evaluare a evenimentelor de viaţă (Holmes şi Rahe, 1967, Rahe, Ryan şi Word, 1980) definesc evenimentele de viaţă drept schimbări obiective în structurile şi relaţiile psihosociale ce determină reoganizări ale circumstanţelor uzuale şi impun organismului un efort de reajustare psihică şi socială, perioadă în care persoana este mai vulnerabilă la stres şi boli fizice şi mentale. Limitele teoriei lui Holmes şi Rahe decurg tocmai din cele două caracteristici de bază ale sale: (1) asumarea ideii că schimbarea în sine este stresantă, indiferent de caracterul negativ sau pozitiv al ei; şi (2) impactul subiectiv egal al evenimentelor pentru toate persoanele, indiferent de particularităţile individuale.
Cercetătorii propun discriminarea evenimentelor în funcţie de diferite criterii:
• Dezirabilitatea evenimentului (în ce măsură este dorit)
• Controlabilitatea lui
• Predictibilitate (este aniticpabil sau nu)
• Caracterul pozitiv sau negativ
• Implică câştig sau pierdere
• Gravitate
Dacă evenimentele critice de viaţă sunt asimilate cu stresul acut, tracasările zilnice (daily hassles), numite şi nonevenimente, sunt identificate cu stresul cronic (Kessler, Price şi Wortman, 1985). Autorii definesc "hărţuiala zilnică" drept "experienţe şi condiţii ale vieţii zilnice care sunt percepute de individ ca frustrante, iritante sau ameninţătoare pentru starea sa de confort fizic şi psihic" (Lazarus şi colab., 1984, p. 376). Deşi, ca intensitate, tracasările zilnice sunt considerate stresori minori, prin frecvenţa şi caracterul lor cronic corelează mai semnificativ cu simptomatologia somatică şi psihică decât evenimentele de viaţă (Weinberger, Hiner şi Tierney, 1987). Tracasările sunt generate de diversele domenii ale vieţii cotidiene: profesional (supraîncărcare, termene fixe); financiar (insuficienţa banilor); familial (certuri); viaţă personală (probleme sexuale, de intimitate); sănătate (probleme proprii sau ale membrilor familiei); responsabilităţi casnice (gătit); relaţii sociale (conflicte, competiţie); mediu ambiental (poluare); întâmplări ghinioniste (pierderi, ratări).
Experienţa războaielor, cutremurelor, accidentelor de avion, maşină sau tren a impus în atenţia cercetătorilor o nouă categorie de stresori denumiţi traumatici. Cercetări sistematice asupra stresorilor traumatici au fost întreprinse abia după terminarea războiului americano-vietnamez. Experienţa traumatică a multor combatanţi din acel război a condus la conturarea aşa-numitului "sindrom post-Vietnam". Observaţii privind rolul factorilor psihotraumatizanţi asupra stării fizice şi psihice fuseseră descrise mai demult fie sub titlul de nevroză traumatică sau de "sindromul cordului iritabil" (cit. Taylor, 1989).
Similitudini ale reacţiei post-război cu cele datorate catastrofelor, cataclismelor sau dezastrelor naturale sau provocate de om au determinat apariţia unei noi entităţi clinice -sindromul de stres post-traumatic (PTSD). Termenul apare pentru prima dată în 1980 în Manualul de Diagnostice-Statistice ale Bolilor Psihiatrice (DSM III) (1980). PTSD este definit ca un sindrom caracterizat prin dezvoltarea unor simptome psihice, comportamentale şi somatice ce apar după evenimentele traumatizante ieşite din rangul experienţelor umane considerate normale (Friedman, 1989). Pentru ca un stresor să fie considerat traumatic trebuie ca el să reprezinte:
• ameninţare la viaţa proprie sau a celor apropiaţi;
• distrugerea bruscă a propriei case sau a comunităţii;
• implicarea directă sau ca martor în uciderea sau rănirea gravă a altor persoane
Natura stresorilor traumatici implică de cele mai multe ori atât factori fizici, cât şi psihici (ex. în tortură: bătăi şi sentimentul de neputinţă, anihilare sau anxietate). Experienţa traumatizantă poate fi trăită în grup, cum este cazul accidentelor de avion sau cutremure, sau individual (ex. violul). Din punctul de vedere al intensităţii, stresorii traumatici pot fi acuţi, bruşti, intenşi, catastrofali, când persoana nu are timp să îşi mobilizeze resursele adaptive (ex. accidente rutiere, feroviare, aviatice, incendii) sau cronici, când stresorii sunt extremi, dar permit în timp mobilizarea mecanismelor adaptive (ex. lagărele de prizonieri) (Cohen, 1991).
Copiii, persoanele în vârstă, persoanele cu antecedente psihiatrice sunt subiecţi mai vulnerabili la impactul cu stresorii traumatici (Gist şi Lubin, 1989). Retrăirea repetată a traumei (prin gânduri intruzive, revenirea aceluiaşi tip de vise, flash-backuri) sau dimpotrivă, "anestezia" afectivă, detaşarea şi înstrăinarea de viaţă, reprimarea evenimentului traumatic, sunt modele tipice de reacţie la experienţele traumatice, ambele necesitând intervenţii psihoterapeutice (Williams, 1987).
Cunoştinţele clinice şi practice legate de stresorii traumatici acumulate din experienţele nefaste de până acum au condus la conturarea de către psihologi a unor programe de prevenire şi intervenţie primară a PTSD în situaţii limită, cum a fost cazul războiului din Golf din 1990 (Hobfoll, Spielberger, Brenitz şi colab., 1991).
Caracteristicile vieţii contemporane determină confruntarea cotidiană a omului cu factorii psihosociali de stres, ceea ce explică de ce în mod preponderent cercetările sunt focalizate asupra acestei categorii de stresori. Levi (1971), în acord cu noţiunea de nespecificitate a lui Selye, consideră că stimulii din mediu devin stresori doar în funcţie de intensitate, în timp ce calitatea emoţiei provocate de stimul nu are importanţă. În opinia noastră calitatea stresorului (anticipabil, controlabil, indezirabil etc.) este cel puţin la fel de importantă ca şi intensitatea lui.
Noţiunea de factor psihosocial de stres implică un concept complex, dificil de definit, cu o multitudine de aspecte. Factorii psihosociali rezultă din interacţiunea individului cu mediul său socio-economic, profesional şi familial. Ca această interacţiune să se realizeze optim este necesară armonizarea caracteristicilor biologice, psihologice şi sociale ale persoanei cu structura ambianţei, obiectiv dificil de realizat. Stresorii psihosociali îşi pot avea originea la nivel individual, familial, profesional, de comunitate şi societate.
La nivel individual factorii de stres rezidă uneori în structura de personalitate, în tipul de reactivitate emoţională, în capacităţile intelectuale şi stilul cognitiv, în caracteristicile atitudinale şi comportamentale.
Sursele de stres de la nivel familial sunt multiple: apariţia unor noi membrii în familie, personalităţi şi sisteme de valori diferite între membrii familiei, conflicte maritale şi filiale, divorţ, comunicare redusă, alcoolism, violenţă intrafamilială, boala, invaliditatea, decesul unui membru al familiei (Shaffer, 1982). Datorită faptului că familia reprezintă de cele mai multe ori universul individului, fisurile sau eşecurile funcţionării ei se transformă în factori de stres acuţi sau cronici.
Profesia ca sursă de identitate, scop, apartenenţă şi venituri, reprezintă un alt reper existenţial pentru individ. Inadecvarea condiţiilor profesionale la factorii umani-individuali se repercutează asupra stării de confort fizic şi psihic al persoanei generând stres. Factorii de stres profesionali provin din: ambianţa fizică: zgomot, vibraţii, temperatură, noxe, iluminat etc.; ambianţa socială: relaţii interpersonale reduse, lipsa cooperării, atitudini critice sau dictatoriale, nesiguranţa locului de muncă etc; caracterul şi organizarea muncii: suprasolicitare/subsolicitare, muncă repetitivă, ritm impus, orar prelungit, munca în schimburi, nivel de responsabilitate şi decizie, automatizare excesivă, ambiguitatea sarcinii sau a rolului, control redus, perspective de avansare.
Şomajul, care de multe ori implică pierderea resurselor financiare de trai, demoralizarea cauzată de scăderea stimei de sine, de schimbarea statusului social, de izolare şi inactivitate, reprezintă poate cel mai grav factor de stres legat de profesie.
Apartenenţa individului la o microcomunitate, în afara celei familiale şi profesionale (cartier, club, biserică, organizaţii sociale sau politice) oferă nu numai suport social, dar şi posibile surse de stres psihosocial. În cazul în care survin relaţii conflictuale, cooperare redusă, competiţie negativă, restricţii inutile, rigiditatea regulilor, criticism exagerat sau sentimentul frustrării de apreciere, stimă, grupul de apartenenţă devine sursă de stres.
Caracteristicile societăţii contemporane au determinat apariţia unui spectru larg de factori de stres, dintre care enumerăm succint: supraaglomerarea din metropole, birocraţia, depersonalizarea instituţiilor sociale, supraîncărcare informaţională, deprivarea de tradiţii, sărăcie, discriminare, violenţă, izolare, valori în continuă schimbare, crize economice şi politice (Levi, 1990).
Nivelele şi structurile individuale şi sociale enumerate interferează şi se intercondiţionează reciproc generând alte categorii de stresori psihosociali. Un exemplu al intersectărilor contradictorii dintre aspiraţii, nevoi şi motive personale pe de o parte şi cerinţele şi organizarea structurilor sociale (familia, munca, societatea) pe de altă parte, sunt conflictele de rol, obiect de studiu mai ales pentru psihologia socială (Pearlin, 1983, 1989).
8. Evaluarea stresorilor şi procesul de coping - Evaluarea continuă a ceea ce se petrece în mediul înconjurător este o caracteristică esenţială atât a fiinţei umane cât şi a animalelor. Evaluarea presupune un proces continuu de căutare şi monitorizare de informaţii asupra a ceea ce se întâmplă şi atribuirea de semnificaţii personale informaţiilor obţinute. Lazarus distinge două tipuri de evaluări, cu funcţii şi surse de informaţii diferite:
• primară
• secundară
Prin evaluarea primară situaţia este definită ca având sau nu semnificaţie pentru confortul persoanei. Evaluarea situaţiei ca benignă sau pozitivă rezultă într-o stare emoţională neutră sau plăcută. Evaluarea primară implică trei tipuri diferite de informaţii însoţite de emoţii diferite:
• daună deja produsă (informaţie asociată cu sentimentul de furie sau depresie);
• anticiparea unei ameninţări viitoare (trăită afectiv ca frică sau nelinişte);
• provocare, care rezultă din cerinţe dificile cu care suntem confruntaţi dar dublate de convingerea în şansa de control, câştig şi efecte pozitive (la nivel emoţional este trăită ca nerăbdare, încredere, bucurie).
Prin evaluarea secundară se identifică alternativele adaptative pe care subiectul le are la îndemână pentru a face faţă situaţiei. În evaluarea secundară persoana este angajată într-un dialog intern cu sine în vederea luării unei decizii ca efect al evaluării primare. Evaluarea secundară poate să confirme evaluarea primară a ameninţării, să o intensifice sau să o reducă, în funcţie de evaluarea resurselor şi opţiunilor de coping. Odată cu semnalarea ameninţării activitatea cognitivă nu ia sfârşit ci iniţiază un întreg lanţ de procese cognitive. Evaluarea primară şi secundară nu trebuie înţelese ca desfăşurându-se secvenţial, ci ca un proces continuu, ca o "cascadă de evaluări şi reevaluări" (Miclea, 1995, p.14). În opinia noastră evaluarea secundară uneori poate să o preceadă pe cea primară.
Reevaluarea are loc atunci când se obţin noi informaţii despre schimbări interne sau externe, schimbări provenite deseori ca urmare a eforturilor de coping sau a activităţii intrapsihice de tip defensiv. Uneori reevaluarea în sine este folosită ca o strategie coping de neutralizare sau minimalizare a informaţiei aversive.
Evaluarea nu reprezintă o simplă percepţie a elementelor unei situaţii. Ea este o activitate cognitivă declanşată şi susţinută de factori emoţionali şi motivaţionali. Evaluarea implică judecăţi, raţionamente, deducţii, discriminări în vederea integrării informaţiilor într-un cadru cognitiv care să faciliteze "diagnosticul" situaţiei, căutarea şi luarea deciziei. Toleranţa la ambiguitate apare ca unul dintre cei mai importanţi factori în evaluare şi coping. Persoanele cu toleranţă crescută la ambiguitate şi incertitudine sunt apte să se implice într-o căutare vigilentă de informaţii, să ia în considerare aspectele multiple ale realităţii şi deci să adopte comportamente flexibile, adaptate circumstanţei; cei cu toleranţă scăzută la ambiguitate vor avea tendinţa de a reacţiona rapid, deseori neglijând informaţii relevante despre situaţie. În opinia noastră toleranţa la ambiguitate reprezintă o caracteristică a maturităţii emoţionale.
Evaluarea este determinată de două categorii de factori: situaţionali şi personali. Factorii situaţionali se referă la noutatea, severitatea, ambiguitatea, iminenţa, durata, predictibilitatea stimulilor.
Evaluarea situaţiei ca ameninţătoare sau ca situaţie -problemă este determinată în principiu de şase tipuri de condiţii:
1. ameninţarea integrităţii fizice;
2. anticiparea eşecului a cărui consecinţe duce la o trăire negativă;
3. autodezaprobarea eşecului;
4. dezaprobarea din partea celorlalţi pentru neconfirmarea expectanţei;
5. destabilizarea lumii personale, sociale şi culturale a persoanei;
6. interferarea acţiunii altora cu valorile şi convingerile personale.
Spre sfârşitul anilor '70 conceptul de coping (ajustare) devine o variabilă centrală în cercetările stresului psihologic, în înţelegerea efectelor adaptive de scurtă şi lungă durată, a stării subiective de bine, a sănătăţii. Conform teoriei tranzacţionale copingul este definit "ca efort cognitiv şi comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care depăşesc resursele personale" (Lazarus şi Folkman 1984, p.141). Definiţia citată pune în evidenţă patru caracteristici esenţiale ale copingului:
(a). rolul proceselor cognitive şi al acţiunii;
(b). copingul este întotdeauna un proces de tranzacţie între persoană şi mediu, deci implică schimbări calitative şi cantitative continue ale acestui raport; presupune de asemenea şi intercondiţionări reciproce între coping, evaluare şi emoţie;
(c). face distincţia între mecanismele de ajustare şi cele înnăscute de adaptare, fiind necesar efortul;
(d). subliniază existenţa formelor eficiente şi mai puţin eficiente de coping.
Copingul parcurge trei etape:
1. anticiparea (avertizarea), când situaţia poate fi amânată sau prevenită, când persoana se poate pregăti pentru confruntare, când poate evalua "costul" confruntării; 2. confruntarea (impactul) când are loc răspunsul, redefinirea situaţiei şi reevaluarea; 3. post confruntarea când se analizează semnificaţia personală a ceea ce s-a întâmplat. De multe ori momentul anticipării este mai intens în reacţii psihofiziologice decât confruntarea. Acest fapt a determinat conturarea aşa numitului stres de anticipare. Acolo unde nu există momentul anticipativ (de ex. în impactul intempestiv cu un anumit stimul) reacţiile psihofiziologice pot să se manifeste după confruntare (Lazarus, 1982).
Trecerea în revistă a studiilor vizând copingul permite evidenţierea mai multor puncte controversate:
1.este copingul un răspuns conştient sau inconştient la factorii de stres?
2.este copingul o trăsătură de personalitate sau un proces influenţat de situaţie ?
3.câte dimensiuni are copingul ? Cea mai utilizată clasificare este cea dihotomizată în:
• coping focalizat spre problemă
• coping focalizat spre emoţie
Ajustările focalizate spre probleme sunt acţiuni orientate direct spre rezolvarea, redefinirea sau minimalizarea situaţiei stresante; mai poartă numele şi de ajustare instrumentală. Ajustarea focalizată spre emoţie, numită şi ajustare indirectă, este orientată spre persoană, în scopul reducerii sau controlării răspunsului emoţional la stresori. În această categorie sunt incluse şi aşa numitele strategii paleative, cum sunt uzul alcoolului, sedativelor şi tranchilizantelor, drogurilor, tehnicilor de relaxare etc.
4.În al patrulea rând, există controverse privind efectele copingului. Unii autori identifică copingul cu succesul, respectiv controlul asupra situaţiei şi răspunsului emoţional. Mai multe studii aduc argumente că strategiile coping focalizate spre problemă sunt asociate pozitiv cu starea de bine iar tendinţa de a folosi strategii de coping focalizate spre emoţie tind să fie asociate cu o sănătate mentală precară (Folkman şi colab., 1986). Astăzi se pun sub semnul întrebării evidenţele că ajustarea direcţionată spre probleme este întotdeauna mai adaptativă decât cea emoţională. Există studii care dovedesc că formele de ajustare activă au un impact mai mare asupra sistemului nervos simpatic, care la rândul lor influenţează funcţionarea sistemului cardiovascular (Obrist, 1981). Multe surse de stres din mediu nu pot fi controlate, dar o formă de coping eficientă poate permite unei persoane tolerarea sau ignorarea factorului de stres. Considerăm că funcţionalitatea sau disfuncţionalitatea copingului depinde de: cine foloseşte o anumită strategie, când, sub ce circumstanţe ambientale şi psihice şi tipul de ameninţare. Copingul emoţional poate facilita copingul comportamental prin reducerea stresului care altfel ar împieta eforturile de soluţionare a problemei; similar, copingul focalizat spre problemă poate determina evaluări mai puţin ameninţătoare, deci va reduce distresul emoţional. Mai mult chiar, copingul de succes pe termen scurt poate avea "costuri" fiziologice, psihologice şi sociale mari pe termen lung. Deci, a tranşa copingul în forme de succes şi insucces nu este un demers simplu.
9. Răspunsul la stres - Astăzi, apare ca o certitudine faptul că răspunsul la stres este un proces complex ce include atât reacţii fiziologice cât şi cele cognitive, emoţionale şi comportamentale. Doar spre sfârşitul anilor '60, răspunsul fiziologic este abordat interactiv cu cel psihologic.
Chiar şi acum mai există cercetători care ignoră aspectele psihologice de răspuns la stimuli. Cercetătorii de orientare biologică apreciază că se câştigă în rigurozitate şi obiectivitate focalizându-se doar asupra reacţiilor fiziologice. Considerăm că punerea în evidenţă a unor modificări fiziologice de stres, demers deosebit de util, nu epuizează complexitatea fenomenului. Corelări între evaluări ale stimulilor şi răspunsul fiziologic, între tipul de coping şi patternul de răspuns hormonal, între trăsăturile de personalitate şi tendinţele reactive oferă alternative mai pertinente de studiu. De aceea subliniem importanţa cercetărilor interdisciplinare, în care fiziologii şi psihologii să proiecteze împreună abordări interactive de investigaţie. Din păcate, există puţine studii de acest gen în literatură.
Prin prisma teoriei răspunsului evaluarea nivelului prezumtiv al stresului se face pe baza caracterului şi amplitudinii reacţiilor psihofiziologice şi comportamentale.
10. Consecinţele stresului - Unii autori includ disfuncţiile şi bolile psihosomatice la reacţiile faţă de factorii stresanţi intenşi şi prelungiţi, şi în acest sens stresul apare ca un efect cumulativ. Apreciem ca eronată această poziţie şi subliniem necesitatea distingerii reacţiilor de consecinţele stresului. Consecinţele apar drept sechele ale reacţiilor de lungă durată, cronice (Elliot, 1982). Consecinţele pot fi globale, afectând starea de sănătate şi comfort fizic şi psihic în general, sau particulare, afectând unul dintre nivelele structurale şi funcţionale ale organismului, de la cel molecular şi fiziologic până la cel psihologic şi social. Consecinţele nu pot fi efectul confruntării cu un singur factor de stres ci sunt rezultatul modului în care persoana reuşeşte să facă faţă în timp mai multor stresori.
Tabelul 1.3. Reacţii la stres
Emotionale - frustrare, ostilitate, anxietate, tensiune,nervozitate, neliniste, depresie,
demoralizare, insatisfactie,sentiment de neputinta, autoevaluare negativa,
labilitate, culpabilitate, alienare

FIZIOLOGICE
Sistem scheleto-muscular: tensiune musculară, ticuri, bruxism,fasciculaţii, dispnee, hiperventilaţie.
Sistem cardiovascular: tahicardie, aritmii, presiune arterială crescută
Sistem gastrointestinal: sialoree, uscăciune, intensificarea tranzitului gastrointestinal.
Sistem neuroendocrin:nivel scăzut de CA şi CO în sânge şi urină,betaendorfine, testosteron, prolactină, hormonul creşterii, colesterol, acizi graşi liberi.
Sistem imun:modificări la nivelul imunoglobulinei IgA, IgE, IgG, IgM;celule naturale ucigătoare proliferarea limfocitelor induse de substanţe mitogene titru de anticorpi la virusul latent Epstein-Barr.
Nivel dermal:modicări în conductanţa electrică a pielii, a potenţionalului electric, hipertranspiraţie.
Comportamentale -scăderea performanţei,instabilitate şi fluctuaţie,profesională, absenteism;evitare/evadare, pasivitate,agresivitate/intoleranţă/ deteriorarea relaţiilor interpersonale,accidente; răspuns "totul sau nimic",excesul sau pierderea apetitului, insomnii; utilizare crescută de alcool, tutun, cafea, tranchilizante, suicid
COGNITIVE - deteriorări ale memoriei de scurtă şi lungă durată, scăderea gradului de concentrare creşterea ratei de erori şi confuzii, scăderea capacităţii de decizie,de planificare şi organizare,căutare redusă de informaţii evitare sau negare, inhibiţii şi blocaje, creativitate redusă, ideaţie obsesivă şi iraţională, toleranţă redusă la criticism.
Distincţia dintre reacţii şi consecinţe nu e întotdeauna uşor de realizat, de cele mai multe ori diferenţele interindividuale determină graniţa dintre reacţii şi consecinţe. Conceptul de reactivitate (Strelau, 1989) este un concept cheie în înţelegerea şi explicarea diferenţelor interindividuale de intensitate şi amplitudine a reacţiilor la stres. Reactivitatea, definită ca o variabilă plurifactorială ce include atât aspecte biologic-constituţionale cât şi cele de structură psihică, exprimă diferenţele de activare psihofiziologică dintre starea de repaus şi cea de după expunere la stimulii stresanţi (Williams, 1986). După criteriul reactivităţii, persoanele se clasifică în:
• normoreactive
• hiperreactive
Hiperactivitatea, ca trăsătură individuală stabilă, reprezintă veriga explicativă în mecanismul trecerii de la reacţii la procese patologice.
Cercetările recente asupra consecinţelor stresului cronic au impus în literatură un nou concept, şi anume sindromul de extenuare (burn-out) caracterizat prin:
• epuizarea emoţională
• epuizare fizică
• epuizare mentală
Epuizarea din sindromul de extenuare se exprimă în:
• aplatizare afectivă
• depersonalizare
• scăderea realizărilor personale
Sindromul de extenuare rezultă dintr-o implicare de lungă durată în activităţi profesionale cu oamenii şi este în general specific cadrelor didactice, medicale şi a celor din domeniul legislativ-juridic.
Teoria stresului nu trebuie interpretată ca un sistem de idei revolut, ci doar o concepţie deschisă spre asimilări noi, apte să determine noi orizonturi de cercetare. Numai prin sumarea şi confruntarea unor multiplicităţi de date, prin demersuri interdisciplinare şi integrative, teoria stresului va putea atinge criteriile ştiinţifice necesare oricărei teorii: coerenţă, exhaustivitate, simplitate, relevanţă.
11 Rolul de „tampon” al suportului social - Relaţia dintre singurătate şi riscul pentru îmbolnăviri este astăzi cunoscut. În acest context suportul social a devenit o variabilă relevantă în psihologia sănătăţii prin rolul său protector, de mediere între stres şi boală. Termenul de suport social descrie o reţea de relaţii interpersonale care oferă persoanei:
•sentiment de acceptare şi iubire
•stimă de sine şi apreciere
•comunicare şi apartenenţă
•ajutor mutual
Din definirea suportului social se pot desprinde mai multe tipuri de suport:
•suport emoţional (sentiment de a fi iubit, de apartenenţă, de afecţiune şi îngrijire, empatie)
•suport apreciativ (valorizare şi recunoaştere personală, stimă de sine, sentiment de identitate)
•suport informaţional (sfaturi, sugestii, direcţii şi orientări, îndrumare, consiliere de specialitate)
•suport instrumental (ajutor material, concret)
O distincţie importantă atunci când facem referire la suportul social este aceea dintre disponibilitatea acestuia, şi compatibilitatea sa. În acest sens vorbim de:
•suport social perceput (disponibilitatea este concomitentă cu compatibilitatea)
•suport social primit (situaţie în care nu întotdeauna compatibilitatea este percepută, în ciuda faptului că un anumit gen de suport s-a obţinut)
Alţii autori atrag atenţia asupra altor caracteristici ale suportului social la fel de importante:
•stabilitatea sa
•proximitatea sa fizică (locaţie apropriată)
•sincronizarea dintre accesul la suport şi situaţiile de criză sau stres.
Nu este un acord asupra conceptualizării suportului social ca:
•variabilă de personalitate ?
•caracteristică socială ?
•sau dimensiune psiho-socială?
Se ridică şi întrebarea ce este mai relevant în efectul pozitiv al suportului social asupra sănătăţii:
• calitatea? (chiar dacă numărul persoanelor care oferă suport social este foarte redus?) sau
• cantitatea ? (care creşte şansa stabilităţii, proximităţii şi sincronizării).
Sursele de suport social pot fi diferite:
• familia
• rude
• prieteni
• colegi şi comunitatea profesională
• vecini şi comunitatea de cartier
• grupuri informale (cluburi, biserică)
• specialişti (medici, psihologi, centre de informare, etc.)
Rolul negativ al lipsei sau deficienţelor de suport social au fost larg investigate. Efectul principal al său este acela de „amortizare” a stresului. Există şi cercetători care atribuie un efect direct, benefic asupra sănătăţii. Indiferent dacă mecanismul de protecţie al suportului social este direct sau mediat, rolul său pozitiv este atestat. Există cercetări care dovedesc rolul protector al suportului social în prevenirea îmbolnăvirilor, în recuperarea din boală, în efectul tratamentului, în reducerea mortalităţii, în creşterea aderenţei la tratament.