Atentia

Atenţia şi calităţile ei Omul se află permanent într-o ploaie de stimuli care produc numeroase senzaţii: vizuale, auditive, olfactive, tactile, interne etc. Volumul de informaţii receptat de organele senzoriale ajunge până la 100.000 de biţi pe secundă (bitul este unitatea de informaţie exprimată printr-un logaritm în baza doi; un bit este egal cu 21 deci cu o alternativă a două posibilităţi). Din această cantitate nu ajung în conştiinţă decât 25-100 de biţi pe secundă. Deci se realizează o importantă selecţie a stimulărilor. în acest proces, un rol central îl îndeplineşte atenţia, ea fiind o focalizare a conştiinţei. In orice moment există o zonă de maximă claritate a conştiinţei - cea a atenţiei, înconjurată de aspecte neclare şi de stimuli subconştienţi. Atenţia constă în orientarea şi concentrarea activităţii psihice cognitive asupra unui obiect sau fenomen, realizeazand astfel o optimizare a cunoaşterii unui sector din lumea înconjurătoare sau din viaţa psihică internă.
Manifestările şi efectele atenţiei sunt cele ce urmează:
1) Orientarea conştienţei într-o direcţie asigură o selecţie a unor impresii, ce apar cu maximă claritate, în raport cu altele care sunt mai şterse. De exemplu, când citim o carte interesantă, textul ne absoarbe toate gândurile, iar ceea ce se petrece în jur: zgomote, convorbiri nu este înregistrat. Uneori suntem aşa de cufundaţi în lectură, încât nu mai ştim dacă este dimineaţă sau după amiază.
2) Concentrarea, intensificarea impresiei. E. Titchner a demonstrat experimental că dacă prezentăm unor subiecţi o succesiune rapidă de stimuli când puternici, când slabi, cerându-le să urmărească cu atenţie producerea stimulilor slabi, diferenţele percepute între stimuli apar mai mici decât atunci când atenţia se fixează la cei puternici.
3) Claritatea unui obiect asupra căruia ne concentrăm atenţia sporeşte. Nu e vorba numai de acomodarea vizuală când privim, deoarece claritatea sporeşte mult şi în cazul urmăririi unei conversaţii. Ea rezultă din intensificarea procesului conştient.
4) Rapiditatea perceperii unui eveniment: când urmăresc atent sosirea unui prieten într-o piaţă aglomerată îl observ mult mai repede decât atunci când nu aştept venirea lui.
5) Modificările motorii şi expresive sunt caracteristici bine cunoscute ale concentrării atenţiei. Când aştept un eveniment îndepărtat, ridic capul, sprâncenele, apar cute orizontale pe frunte, ochii sunt larg deschişi. Dimpotrivă, în atenţia interioară, căutând să-mi amintesc cât mai bine un text, apar reacţii inverse: plecarea capului, coborârea sprâncenelor, ochii aproape se închid etc.
Asemenea reacţii erau caracterizate de I.P. Pavlov ca fiind „reflexe de orientare" : orientarea capului, a corpului, acomodarea senzorială (a cristalinului şi a pupilei), concomitentă cu inhibarea altor mişcări, creşterea tonusului muscular, toate constituie o pregătire pentru reacţia promptă. Modificările se datorează sistemului nervos central şi vegetativ, implicând totodată mecanisme respiratorii şi circulatorii. Reacţia de orientare este declanşată de o variaţie în situaţia actuală, de intervenţia a ceva nou. Desigur, ea poate surveni şi în urma unei iniţiative a persoanei, ca un act de voinţă.
Se pot distinge mai multe forme ale atenţiei. P. Guillaumme deosebea, după obiectul ei: 1) atenţia în expectativă; 2) atenţia exterioară şi 3) atenţia interioară.
Se manifestă atenţia în expectativă când aşteptăm un anumit eveniment sau semnal la care trebuie să reacţionăm prompt. Se vorbeşte în acest caz de vigilenţă, aspect foarte important în industria modernă, când operatorul trebuie să urmărească numeroase tablouri de comandă, cu multiple indicatoare de control al mersului maşinilor, instalaţiilor. Vigilenţa asigură reacţii prompte, de ea depinde siguranţa în exploatare.
Experimental, s-a constatat că vigilenţa începe să scadă după jumătate de oră, dar poate continua o oră şi jumătate. Ea scade dacă semnalele critice sunt rare şi când apar multe semnale necritice, fără importanţă.
Atenţia exterioară e prezentă când urmărim obiecte, fenomene din mediul ambiant ori mişcările, acţiunile noastre.
Atenţia interioară se concentrează, prin dedublare, asupra vieţii interioare, asupra propriilor imagini, gânduri, sentimente. Este atenţia angrenată în actul de introspecţie.
Se mai poate efectua o clasificare a atenţiei după proprietăţile intrinseci:
1) Atenţia involuntară care se realizează de la sine, fără efort. Ea este pasivă când orientarea este provocată de excitanţi exteriori, de obicei noi ori puternici. I.P. Pavlov o caracteriza ca reflex de orientare.
2) Atenţia voluntară presupune un efort, uneori penibil, de voinţă (ca atunci când trebuie să învăţăm un curs neinteresant).
3) în fine, unii vorbesc şi de atenţie postvoluntară: ne concentrăm asupra unei activităţi care nu ne place, dar în virtutea exerciţiului şi experienţei ea începe să ne atragă şi ajungem să o efectuăm cu plăcere, fără să mai fie nevoie de efort voluntar. E cazul copilului pus să înveţe să cânte la un instrument muzical -plictisit de exerciţiile monotone necesare, dar care, după ce dobândeşte dexteritate, începe să-i placă muzica şi nu mai e necesară intervenţia voinţei.
Există anumite condiţii, anumiţi factori care favorizează concentrarea atenţiei. Mai întâi, putem vorbi de condiţii externe,
1) Noutatea obiectelor, fenomenelor, situaţiilor ne atrage cu uşurinţă atenţia;
2) Intensitatea stimulilor este un al doilea factor. O lumină, un sunet puternic ne atrag imediat atenţia. De asemenea, obiectele mari, mai degrabă decât cele mici. Culorile vii, mai mult decât cele pale. Dar intensitatea trebuie considerată în mod relativ. în funcţie de contrast, un zgomot mic ne poate atrage atenţia (într-o clasă în care e o linişte deplină, sesizăm şi bâzâitul unei muşte), iar unul mare nu (într-o hală unde se nituiesc cazane, un zgomot, chiar puternic, nu este observat);
3) Mişcarea, schimbarea, variaţia atrag atenţia. De aceea, filmul reţine mai uşor atenţia decât simplele fotografii ori planşe.
Dar există şi factori interni contribuind la trezirea atenţiei, cel mai important fiind interesul. Ceea ce ne interesează ne atrage cu uşurinţă atenţia Interesul e subordonat motivaţiei, trebuinţelor noastre. Dacă ne e foame, ne sar în ochi vitrinele tuturor cofetăriilor. Când căutăm o anumită carte vedem de departe orice stand de cărţi.
Când interesul intră în contradicţie cu unul din factorii obiectivi, el se dovedeşte mai puternic.
Unele calităţi, însuşiri ale atenţiei pot să varieze de la o persoană la alta, ele putând fi considerate aptitudini în legătură cu exercitarea unor profesii.
Mai întâi, e vorba de capacitatea de concentrare, de intensitatea atenţiei. Gradul în care ne adâncim în studiul unei lucrări se poate măsura prin rezistenţa la excitanţi perturbatori, în special la zgomot. Zgomotul din ambianţă poate stânjeni foarte mult în muncile unde trebuie să distingi un aspect puţin aparent, acolo unde se cere mare concentrare. Dar un zgomot slab sau de intensitate moderată poate favoriza munca, dacă ea este monotonă ori când suntem obosiţi. De aceea, unii lucrează (mai ales noaptea) pe fondul unei muzici discrete. în această privinţă, un rol îl joacă şi deprinderile.
Stabilitatea atenţiei este iar o caracteristică variabilă, desemnând posibilitatea unei concentrări mai îndelungate sau mai scurte. Stabilitatea depinde de particularităţile individuale ale persoanei şi de natura obiectivelor, activităţilor urmărite. Un obiect cu structură simplă şi nemişcat ne reţine foarte puţin atenţia (1-2 minute). Pe când un altul complex şi în mişcare poate fi observat multă vreme, fără întreruperi.
Volumul se referă la numărul de elemente care pot fi cuprinse deodată în centrul atenţiei. Americanul G. Miller a stabilit că numărul de unităţi ce pot fi sesizate dintr-o dată este de 7 + 2. Numărul 7 a fost considerat de el un număr „magic", fiind prezent mereu în conştiinţa oamenilor (săptămâna are 7 zile; au fost 7 minuni ale lumii etc).
Distribuţia este o proprietate a atenţiei mult discutată. Ea constă în capacitatea de a urmări simultan mai multe surse de informaţie, mai multe obiecte ori activităţi. Unii psihologi contestă această posibilitate. De exemplu, E. Cherry (în 1953) a realizat următoarea experienţă. Subiecţilor li se puneau căşti pe urechi. Prin cele două căşti erau transmise însă mesaje diferite; li se cerea să urmărească cu atenţie numai cel difuzat la urechea stângă. Persoanele puteau să relateze amănunţit ceea ce auziseră în urechea stângă, dar nu ştiau mai nimic din ce se difuzase prin cealaltă cască: nici măcar dacă s-a citit proză sau poezie. Totuşi, sesizau dacă a vorbit un bărbat sau o femeie ori dacă se schimba vorbitorul. De aici, E. Cherry a conchis că există două „filtre" în actul de atenţie: unul foarte grosier, capabil să ne furnizeze doar impresii de ansamblu şi un altul „semantic", permiţând sesizarea de detalii şi de înţelesuri.
Totuşi, s-a observat că subiectul îşi dădea seama dacă în cealaltă cască se pronunţa numele său. Deci sensul ar putea fi sesizat şi în casca ce nu constituie obiect de atenţie. Lucrul acesta a fost verificat de către A. Treisman (1960). Şi în experienţele sale se emiteau mesaje deosebite în cele 2 căşti, subiecţii urmărind pe cel dintr-o singură cască. După derularea unei părţi din text în stânga (urmărită de subiect), brusc textul se întrerupe în stânga şi se continuă în dreapta. Subiecţii sesizau cu toţii acest lucru, continuând urmărirea textului în casca cealaltă împotriva consemnului. Deci Treisman a dedus că nu sunt două filtre ale atenţiei, existând un singur filtru cu două componente : una slabă şi alta intensă, cu posibilităţi de intervertire rapidă.
Certă este limitarea canalului de informaţii creat prin atenţie. Iar „distribuţia" pare a fi posibilă prin comutare rapidă, datorită mobilităţii atenţiei (care poate fugi de la o sursă la alta în 0,05 secunde, adică 1/20 dintr-o secundă).
Similare sunt dificultăţile de a urmări desfăşurarea a două acţiuni pe care le efectuăm simultan. Posibilităţile sunt limitate. Reuşim totuşi dacă acţiunile sunt simple, dar când sunt complexe, ele se stânjenesc reciproc. Totuşi, pilotul de avion desfăşoară numeroase acţiuni în acelaşi timp (urmăreşte orizontul şi zeci de cadrane, ascultă informaţiile din căşti, manevrează manşa, acţionează cu picioarele ş.a.). Acest lucru e posibil prin gradul înalt de automatizare a conduitei, încât nu e nevoie decât de o minimă supraveghere atentă, ea oscilând rapid de la un aspect la altul.
Aşa încât, decât să vorbim de distribuţia atenţiei, poate ar fi mai bine să ne referim la mobilitatea ei.
Aspecte patologice ale atenţiei
La limita normalului găsim disipaţii, persoane incapabile de o atenţie mai îndelungată ; aici intră copiii mici şi unii adulţi, firi afective şi nestăpânite: nu se pot concentra asupra unor situaţii care nu-i interesează.
Tot la limita normalului ar putea fi incluşi şi distraţii, persoane adânc preocupate de o problemă (ştiinţifică, filosofică, practică) şi din această cauză neatente la ceea ce se întâmplă în jurul lor.
Cazuri patologice sunt cele de hipertrofie a atenţiei. Fenomenul apare în ipohondrie, teama de boală care duce la o continuă concentrare a atenţiei asupra stomacului ori inimii, dând o mare importanţă unor senzaţii cu totul minore, motiv de veşnică preocupare.
Tipice forme de hipertrofie sunt ideile fixe: unele persoane simt mereu nevoia să numere : ferestrele de la case, pietrele din pavaj, tramvaiele care trec prin faţa casei etc. Se citează cazul unui tânăr obsedat de înregistrarea orelor de plecare şi sosire ale trenurilor de pe diferitele trasee. Epuizând pe cele din ţara sa, a început să imagineze diferite rute în ţări africane care n-aveau căi ferate, umplând un caiet întreg cu orele de plecare şi sosire pe posibile trasee.
Şi anumite emoţii pot deveni obsesive: anxietatea, frica de spaţii deschise ş.a. După cum poate deveni o preocupare permanentă un act moralmente interzis: un furt, un viol. P. Janet menţiona într-o lucrare a sa că odată s-au aflat în clinica sa trei femei, toate exasperate, deoarece simţeau un impuls irezistibil să înfigă un cuţit în propriul lor copil. Ideile fixe, obsesiile nu apar la oricine, ci la persoane cu anumite constituţii nevropatice care se plâng de obicei şi de dureri de cap, nevralgii, insomnii, tulburări vaso-motorii ş.a.
Stări de hipertrofie a atenţiei găsim şi în extaz, stare particulară trăită mai ales de marii mistici. Extazul este o contemplare profundă, cu abolirea sensibilităţii şi suspendarea funcţiilor motrice; o extremă activitate intelectuală, concentrată pe o singură idee. Sfânta Tereza (din Spania - secolul XVI) a descris pe larg, într-o carte, trăirile sale: o exaltare vie a anumitor idei care i-au absorbit atât de mult atenţia încât senzaţiile sunt suspendate, mişcările voluntare oprite, chiar acţiunea vitală e încetinită. Misticii sunt copleşiţi de splendoarea, măreţia şi puritatea divinităţii. Unii vorbesc de apariţia unei imagini conducătoare în jurul căreia gravitează totul. La alţii e vorba de o idee pură, de o intuiţie puternică.
Sf. Tereza descrie modul în care ajungea la extaz, prin mai multe etape : 1) Rugăciunea cu voce tare; 2) Rugăciunea în gând; 3) Se trece de la discurs la o stare globală, un fel de intuiţie; 4) O stare de înaltă contemplaţie a adevărului apărând brusc; 5) Extazul încă instabil; 6) Extazul stabil: corpul devine rece, cuvântul şi respiraţia sunt suspendate, ochii se închid, simţurile şi facultăţile psihice rămân în
afară, nu se pierde propriu-zis conştiinţa, în mod violent are loc contopirea cu Dumnezeu care se coboară în substanţa sufletului. „Aş spune că divinitatea este ca un diamant de o transparenţă, de o limpezime suverană şi mult mai mare decât lumea" scrie Sf. Tereza. E o stare de beatitudine, de încântare extremă. Aici s-ar putea vorbi de monoideism absolut, dar care coincide cu o trăire afectivă foarte intensă.
Fenomene similare se obţin şi prin tehnicile Yoga. Şi în cazul lor se poate ajunge prin exerciţii îndelungate la o stare de imobilizare psihică şi chiar vitală (întreruperea respiraţiei, a bătăilor inimii), dar fără o asemenea trăire afectivă. Sunt fenomene de autohipnoză.
Se pare că o puternică fixare a atenţiei asupra unei porţiuni a corpului ori asupra activităţii unui organ poate produce efecte fiziologice. Unor isterici care se consideră a fi Iisus Hristos le apar pete roşii pe palme, ca urme ale cuielor răstignirii! Tot aşa concentrarea atenţiei asupra respiraţiei ori inimii poate duce la diminuarea ritmurilor corespunzătoare. De asemenea, menţinerea atenţiei asupra unui element lipsit de complexitate, cum ar fi un nume propriu, produce o diminuare a activităţii mentale, însoţită de relaxare. Aceasta era metoda denumită „meditaţie transcendentală" despre care s-a făcut atâta caz la noi în ţară, constituind un pretext pentru persecutarea unor distinşi intelectuali (după 1981).
Starea de concentrare menţionată în descrierea extazului nu e de prea lungă durată. Dar practicanţii tehnicilor Yoga ajung să o prelungească ore de-a rândul. Uneori se vorbeşte chiar de zile şi de „moarte aparentă". Oricum, sunt cazuri extrem de rare.
Stările patologice, bolile mintale sunt însoţite şi de fenomenul contrar hipertrofiei atenţiei, şi anume de atrofia atenţiei. în accesele de excitaţie ale maniacului, de surexcitare extremă, el manifestă o mare agitaţie, o succesiune haotică de vorbe, gesturi, emoţii, lipsind orice stagnare, orice concentrare a conştiinţei.
Se mai observă o epuizare a atenţiei, o imposibilitate de fixare în cazurile de mare oboseală ori la începutul somnului sau a stării de beţie.
De asemenea, neputinţa de concentrare o găsim şi în cazuri de infirmitate congenitală : „imbecilii" (intelect care nu depăşeşte pe cel al copiilor de 5-6 ani) şi mai ales „idioţii" (care nu se pot autoservi şi nu pot vorbi) au rare momente când pot fi atenţi.
Esenţa atenţiei Atenţia este o manifestare a conştiinţei şi nu poate fi legată de un anumit proces psihic. Ea nu are un conţinut informaţional propriu, fiind prezentă în toate funcţiile psihice: şi în percepţie, şi în memorare, şi în gândire. Atenţia este o proprietate a conştiinţei, aceea de a se focaliza, de a avea o regiune centrală, în raport cu ansamblul sesizat, care ocupă o poziţie periferică. Atenţia este un aspect formal suprapus unor variate conţinuturi, după situaţie.
Th. Ribot sublinia aspectul de monoideism al atenţiei: fixarea ei pe un singur obiect, fenomen ori idee. Dar nu poate fi vorba de un monoideism absolut care e prezent doar în extaz sau în obsesiile extreme. în mod normal, când contemplăm un obiect există o oscilaţie a gândurilor în jurul acelui obiect. Când mă uit cu atenţie la o floare, privesc alternativ petalele ei, frunzele, ghimpii, îmi vin în minte amintiri legate de ea, de parfumul ei, de clasificarea ei în botanică, asemănarea cu măceşul ş.a.m.d. Nu există o încremenire a gândurilor, monoideismul este relativ. De aceea, în timpul concentrării atenţiei se realizează un proces al cunoaşterii - descoperim aspecte noi, stabilim relaţii noi, nu e vorba de o stagnare a cunoaşterii.
G. Dumas şi, recent, J. Richard văd în atenţie o funcţie de sinteză. Ea organizează procesele psihice într-o direcţie precisă, constituind un flux bine dirijat şi intens. In legătură cu acest aspect, T. Ribot sublimase deja rolul afectivităţii. Ceea ce ne interesează, ceea ce corespunde dorinţelor, sentimentelor noastre ne reţine cu uşurinţă atenţia. Acelaşi psiholog susţinea că şi în atenţia voluntară intervine afectivitatea: prin educaţie, noi am ajunge să manifestăm un interes artificial faţă de lucruri (care în mod obişnuit nu ne trezesc un interes spontan). Intervin aici stări afective complexe, frica, egoismul, dorinţa de recompensă, ambiţia. Acest punct de vedere are limite, deoarece voinţa nu se poate reduce la influenţa unor sentimente, fie ele şi superioare.
T. Ribot vroia să acorde şi mişcărilor un rol esenţial în atenţie, evidenţiind mişcările ce intervin în fizionomie, în postura corpului, cele respiratorii etc. Dar mai mult intervine imobilitatea decât mişcarea. încă Fr. Galton observase şi chiar înregistrase numărul de mişcări dintr-o sală de conferinţă: când expunerea devenea plictisitoare, mişcările realizate de auditoriu se dublau. De altfel, orice profesor ştie că, dacă încep să scârţâie băncile, elevii nu sunt atenţi. Hotărâtoare în această chestiune este o experienţă a lui Helmholtz. într-o încăpere împărţită în două printr-un perete de carton se află subiectul, în întuneric. Cealaltă parte este luminată. El a realizat, utilizând un ac ascuţit, un orificiu foarte mic în acest perete. Prin el subiectul putea privi în cealaltă parte, luminată, a camerei. Or, el se uita în partea din stânga sau din dreapta, după voie, deşi ochiul nu se putea mişca, orificiul fiind punctiform. Aşadar, atenţia se deplasează independent de orice mişcare a ochiului. E doar o comutare a clarităţii conştiinţei. Mişcările musculare pot lipsi cu desăvârşire, ele nu sunt indispensabile oscilaţiilor atenţiei. Se produce o deplasare a excitaţiei pe scoarţa cerebrală, proces însă neelucidat deocamdată.
Astăzi se evidenţiază mult aspectele neurofiziologice ale atenţiei, subliniindu-se rolul formaţiei reticulate (în colaborarea ei cu diencefalul şi sistemul limbic). într-adevăr, nervii senzoriali, care vin la creier, au fiecare câte 2 ramuri, una înaintează prin talamus spre cortex, iar cealaltă se termină în formaţia reticulată, acesta difuzând excitaţiile primite pe arii extinse din scoarţă, menţinând starea de trezire, de vigilenţă.
A sublinia substratul fiziologic al atenţiei nu ne duce prea departe, deoarece toate procesele psihice au un corespondent fiziologic, iar formaţia reticulată nu poate explica concentrarea atenţiei, deplasarea ei etc.
Am văzut că îngustimea focarului atenţiei constituie subiect de divergenţe, unii vorbind de existenţa a două „filtre", alţii de unul singur. Printre cei care susţin existenţa unuia singur, se consideră că limitarea atenţiei provine din limitarea de energie, atenţia fiind tocmai un control al disponibilităţilor energetice. Acolo unde nu există o asemenea disponibilitate (boli mintale, oboseală extremă), nu există nici atenţie.