PRINCIPII ALE INVESTIGAŢIEI PSIHOLOGICE

PRINCIPII ALE INVESTIGAŢIEI PSIHOLOGICE
1. Principiul determinismului
Se porneşte de la postulatul că toate fenomenele din natură şi societate au anumite cauze, se supun necesităţii, fiind guvernate de legi obiective. Ca urmare, nici fenomenele psihice nu sunt arbitrare, se supun unor legi, au anumite cauze, chiar dacă în multe cazuri nu le sesizăm.
Nu există manifestare fără cauze specifice (de obicei, nu e vorba de una singură, ci de mai multe). Prin această poziţie, omul de ştiinţă psiholog nu poate admite „liberul arbitru", în sensul că o persoană într-un anume moment şi într-o anume situaţie ar putea lua orice hotărâre. Desigur există libertatea faţă de situaţie, faţă de alţii, de a spune da ori nu. Dar nu există libertate faţă de sine însuşi: modul de reacţie este în funcţie de structura psihică a fiecăruia.
Oricine ştie că, într-o situaţie periculoasă, ceea ce poate înfăptui un om puternic, demn şi curajos nu va putea face unul slab, hoţ şi fricos. Reţineti ideea conform căreia totdeauna o reacţie psihică are o cauză,si cauzalitatea psihică are anume caracteristici.
Cauzele psihice sunt multiple, complexe. De obicei, suntem conştienţi numai de una ori două, când de fapt intervin zeci de factori, din care majoritatea sunt inconştienţi. Mereu ne vin în minte idei, ba chiar trecem la acţiune, fără să ştim de ce o facem; nici nu ne punem problema. Iată, îmi vine în minte melodia unui cântec vechi, mă mir, nu ştiu de ce... dar o cauză trebuie să existe: fie mă aflu într-o ambianţă, o situaţie similară cu aceea din trecut, fie am întâlnit o persoană din acele vremuri, fie am auzit o melodie asemănătoare; legile asociaţiei arată că analogii foarte variate pot aduce în conştiinţă amintiri demult uitate.
în al doilea rând, cauzele în domeniul psihic sunt, frecvent, cauze finale. Cel mai clar exemplu de cauză finală îl constituie un instinct, de exemplu instinctul clădirii cuibului: pasărea adună paie, le aşază într-un loc ferit, le lipeşte cu pământ, totul pentru a-şi putea adăposti ouăle. Toate acţiunile se subordonează acestui scop. în programul genetic al păsării sunt înscrise operaţiile, în ordinea lor succesivă şi la momentul necesar.
Condiţiile umane sunt comandate de scopuri, idealuri, dorinţe mai mult ori mai puţin conştiente. Ele ne dinamizează. Dar sunt formate în experienţa noastră anterioară. Influenţa instinctelor se face simţită uneori, dar rareori e dominantă.
Datorită complexităţii cauzalităţii psihice, cele mai multe legi care guvernează viaţa psihică au un caracter probabilist (statistic). Adică fenomenele, depinzând de numeroşi factori, sunt influenţate şi de legile probabilităţii. înseamnă că nu vom putea exclude întâmplarea în desfăşurarea vieţii psihice. Dar întâmplarea nu elimină
determinismul, ea provenind din întretăierea mai multor lanţuri cauzale.
Existenta Legilor psihice este negata de unii filosofi, deşi numeroase experienţe psihologice au pus în lumină neîndoielnice relaţii esenţiale între fenomene. Unii filosofi le neagă, fără a cunoaşte exact faptele.
Deoarece intervine şi întâmplarea, oricât de bine am cunoaşte o persoană, tot nu vom putea face o prezicere de 100% privind comportamentul ei, într-o situaţie viitoare. Tot de aici vine şi impresia de arbitrar pe care o avem uneori, când facem o acţiune anumită, fără sentimentul unei obligaţii.
Psihologii au căutat să clasifice legile psihologice. Astfel, M. Pradines distinge :
a) legi de funcţionare a fenomenelor psihice (cum ar fi legile memorizării);
b) legi de compoziţie, de organizare sau structură (referitoare, de exemplu, la structura procesului perceptiv);
c) legi de dezvoltare privind modul de formare a proceselor psihice (cum sunt cele privind succesiunea stadiilor formării gândirii formale după J. Piaget).
La o examinare aprofundată s-ar părea că legile de compoziţie sunt în relaţie cu cele ale dezvoltării. Importantă rămâne convingerea psihologului în existenţa unei regularităţi în viaţa psihică, a unui determinism fără de care nu poate exista o adevărată ştiinţă.
2. Principiul dezvoltării
Spre deosebire de lumea anorganică, viaţa presupune o permanentă transformare, o succesiune de procese prin care se realizează schimburi materiale şi informaţionale între o vietate şi natură. Cu atât mai mult se aplică această observaţie vieţii psihice care presupune o continuă activitate, o continuă evoluţie. Ea este mai pregnantă în primii ani de viaţă, se încetineşte, dar nu se opreşte decât aparent. De la o anumită vârstă apar involuţia, regresul, dar nu stagnarea.
Această continuă transformare este în funcţie de dezvoltarea biologică (creierul, ca orice organ îşi are evoluţia lui), dar mai ales intervin factorii sociali, influenţa ambianţei sociale. Un rol îl au chiar factorii psihologici: conştiinţa de sine, idealurile, speranţele influenţează activitatea noastră şi devenirea propriului psihic.
Constatarea aceasta ne obligă să nu uităm „mobilitatea" psihică şi să căutăm totdeauna să înţelegem procesul apariţiei şi dezvoltării unui proces psihic. J. Piaget a arătat cât de importantă este cunoşterea genezei unor operaţii pentru înţelegerea structurii lor.El a subliniat faptul că în evoluţie se pot distinge două procese fundamentale : 1. mai întâi există un fenomen de asimilare. Condiţiile mediului sunt asimilate mecanismelor pe care le posedă organismul: pasărea caută, reţine şi transportă materialele conforme cu programul ereditar înscris în genele ei. Ea e sensibilă la anumiţi stimuli care suscită schemele acţiunilor cu ciocul, cu ghearele etc.
2.Al doilea proces, care intervine când condiţiile nu corespund structurilor psihice existente, este acomodarea. El constă în modificări ale schemelor existente pentru a se putea face faţă noilor situaţii. Aceste acomodări au drept consecinţă şi transformări biologice, dar ele constituie îndeosebi învăţarea, progresul adaptării psihice.
Speciile animale evoluează aproape numai pe plan biologic. Experienţa şi acomodările psihice pe care le realizează fiecare individ nu se transmit şi urmaşilor, aceştia luând totul de la început. Dimpotrivă, omul concretizează cuceririle sale în obiecte (unelte), în scrieri, documente, în aşa fel încât noile generaţii pot profita de ele, de unde progresul cultural deosebit de rapid al lui homo sapiens.
Alternarea aceasta dintre asimilare şi acomodare trebuie urmărită în evoluţia tuturor funcţiilor pentru a înţelege structura lor prezentă şi perspectivele dezvoltării lor. Observarea transformării rămâne o obligaţie principială pentru psihologul cercetător.
Psihicul formează un sistem hipercomplex. L. von Bertalanffy este autorul teoriei sistemelor, pentru el sistemul fiind „orice ansamblu de elemente aflate într-o interacţiune ordonată (non-întămplătoare)".
Pentru a accentua un aspect esenţial am putea defini sistemul: un ansamblu de elemente a căror interacţiune duce la apariţia unor proprietăţi specifice, pe care nu le posedă părţile constitutive ale ansamblului.
De exemplu: vedem în faţa noastră un trandafir. De la el noi primim excitaţii care afectează separat ochiul, simţul olfactiv, cel tactil etc. Intervin şi numeroase imagini din trecut; noi nu percepem totuşi aceste aspecte separat, ci avem o impresie globală, intensivă, caracteristică, pe care o identificăm ca fiind o plantă numită trandafir.
Sistemele sunt de mai multe feluri. Există sisteme închise, care nu au cu alte sisteme decât relaţii energetice, schimburi de energie. Cele mai importante sunt sistemele deschise, care caracterizează fiinţele vii, ele realizând cu ambianţa nu numai transfer de energie, ci şi schimburi de substanţă şi informaţie.
Psihicul este un sistem deschis, în cazul său aspectul informaţional fiind cel hotărâtor. Totodată, este şi un sistem dinamic, în perpetuă transformare. Modificările care survin nu se adaugă în mod mecanic sistemului, ele au drept urmare reorganizarea întregului. Astfel, eul formează un sistem. Experienţa îmbogăţindu-se continuu, capăt noi date, noi puncte de vedere despre mine, aşa încât imaginea eului evoluează.
Psihicul formează şi un sistem hipercomplex, având un mare număr de elemente, fiecare din ele fiind la rândul lor sisteme: putem vorbi de subsistemul fenomenelor cu predominanţă cognitivă în interiorul căruia vom găsi sisteme perceptive, sisteme conceptuale ş.a.m.d.
Faptul de a fi un ansamblu autoreglabil este o altă caracteristică a sistemului psihic. Cum vom vedea, in orice reacţie psihică, efectele ei sunt comunicate centrilor nervoşi printr-o reţea de conexiune inversă, ceea ce permite corectări, adaptări, ameliorări. în general, psihicul evoluează spre o complexitate crescândă, dar şi o organizare crescândă. Se adânceşte diferenţierea interindividuală. Copiii de 3 ani seamănă mult mai mult între ei, decât vor semăna la 30 de ani. Deosebirile se adâncesc.
Ce consecinţe are principiul sistematizării ? El ne obligă la multă circumspecţie când vrem să facem o analiză a unui fenomen psihic, ne obligă să nu uităm dependenţa multiplă a oricărui proces de alte subsisteme şi de sistemul cel mai cuprinzător -persoana, eul ei. Excesul de analiză în studiul psihicului riscă să ducă la erori grave. Psihicul reacţionează aproape întotdeauna unitar, reacţiile izolate ţin mai mult de stări de regresie patologică.
Rezultă deci dependenţa oricărei reacţii de întreaga persoană. Chiar dacă într-un moment poate predomina un anumit subsistem.
Cînd o persoană scapă din mână un obiect, este vorba de o neatenţie, de o mişcare neglijentă, dar ea poate să-şi aibă rădăcina într-o stare de spirit specială, în presentimentul unui incident grav, ducând la neglijarea acţiunilor prezente. Asemenea relaţii trebuie avute totdeauna în vedere.