Normalitate si Anormalitate

1. Definirea anormalităţii comportamentale

În publicaţiile de specialitate, mai mulţi termenii sunt utilizaţi ca sinonimi cu termenul patologie sau adjectivul derivat, patologic. Martin (1973), de exemplu, utilizează anormalitate, psihopatologie şi tulburare comportamentală. Un alt autor, McMahon (1976) utilizează termeni precum normalitatea, tulburare, devianţă şi suferinţă mentală. Diversitatea terminologică determină întrebarea: „ce reprezintă comportamentul anormal (sau psihopatologie, suferinţă mentală sau alt termen similar)?”
Încercând o sistematizare a concepţiilor despre anormalitate, McMahon identifica cinci tipuri de definiţii:
1.1. Prima dintre ele este data de devierea de la normele statistice, care descriu normalitatea ca un concept statistic şi se referă la frecvenţa unor comportamente în populaţia generală. O persoană care manifestă foarte rar un comportament poate fi etichetată ca anormală. Dar conform acestei definiţii o persoană care este extrem de fericită sau extrem de inteligentă ar fi clasificată ca anormală. Astfel, in definirea comportamentului anormal, trebuie ţinut seama de mai multe elemente, nu numai de frecvenţa statistică.
1.2. O alta definiţie, cea profesională, afirmă că o persoană este anormală dacă psihologul sau psihiatrul spune că este. Această formulare readuce în mod evident definiţia inteligenţei la ceea ce măsoară testele de inteligenţă.
1.3. Definiţiile sociale subliniază faptul că anormalitatea este relativă la cultură. Toate criteriile de stabilire a anormalităţii sunt determinate de cultura căreia îi aparţine o persoană. Fiecare cultură are anumite standarde sau norme de comportament acceptabil şi comportamentul care deviază vizibil de la aceste norme este considerat anormal. Susţinătorii unei perspective culturale relativiste, consideră că ar trebui să respectăm definiţiile pe care fiecare cultură le dă anormalităţii pentru membrii culturii respective. Făcând acest lucru, nu impunem standardele unei culturi la comportamentul din alta cultură. Opozanţii acestei poziţii se referă la o serie de pericole legate de această situaţie . De-a lungul istoriei, societăţile au etichetat indivizii drept anormali pentru a justifica operaţiunile de controlare şi reducere a lor la tăcere, aşa cum Hitler i-a calificat pe evrei drept anormali pentru a justifica Holocaustul . O altă problemă este modificarea în timp a conceptului de anormalitate în cadrul aceleaşi societăţi. Cu 40 de ani în urmă, majoritatea americanilor ar fi considerat anormal ca bărbaţii să poarte cercei. Astăzi, astfel de comportamente tind să fie privite ca diferenţe in stilul de viaţă mai degrabă decât semne de anormalitate. Astfel, ideile de normalitate şi anormalitate diferă de la o societate la alta şi de-a lungul timpului în cadrul aceleiaşi societăţi.
1.4. Definiţiile existenţialiste pun accentul pe individ şi dezvoltarea sa, pe problemele individuale şi nu pe categorizarea indivizilor. Considerând societatea ca responsabilă de majoritatea suferinţelor la care ajunge individul, definiţiile existenţialiste subliniază importanţa unui mediu adecvat pe care trebuie să-l oferim persoanei prin care să se modifice, să se corijeze persoana. Aceste definiţii consideră anormalitatea în termeni de sentimente de suferinţă subiectivă a individului – sentimentele sale de anxietate, depresie sau agitaţie, sau stările precum insomnia, pierderea apetitului sau numeroase dureri şi afecţiuni. Uneori suferinţa personală poate fi singurul simptom de anormalitate şi comportamentul individului poate părea normal pentru un observator oarecare.
1.5. mulţi sociologi cred că cel mai important criteriu este modul în care comportamentul afectează bunăstarea generală a individului sau a grupului social. Conform acestui criteriu, comportamentul este anormal in cazul in care comportamentul este maladaptiv, adică în cazul în care are efecte adverse asupra individului sau a societăţii. Unele tipuri de comportamente deviante interferează cu stare de bine a individului (un bărbat care se teme atât de tare de aglomeraţie încât nu se poate duce la serviciu cu autobuzul). Alte forme de comportament deviant sunt periculoase pentru societate (un adolescent care are ieşiri violente agresive). Dacă folosim criteriul neadaptării toate aceste comportamente ar fi considerate anormale .

2. Ce este normalitatea comportamentală?
Normalitatea comportamentală este mai greu de definit decât anormalitatea. Pentru B. Brusset normalitatea desemnează, de obicei, pe de o parte, conformitatea cu un tip mediu iar pe de altă parte, normalitatea este absenţa patologiei.
Definirea normalităţii prin medie este de ordin statistic: de exemplu vârsta mentală normală, QI normal. Deşi pur descriptivă şi operaţională, media tinde să fie considerată ca normă şi ca valoare, de unde ambiguitate şi riscurile utilizărilor sale: anomalia, singularitatea, desidenţa sunt cu uşurinţă considerate anormale, deci patologice.
Absenţa patologiei este un criteriu negativ necesar, dar insuficient. El impune în domeniul psihologic criterii ale patologicului capabile să fundamenteze legitimitatea măsurilor psihiatrice impuse. În absenţa alterării obiective a organului sau a funcţiei, reţinem: periculozitatea, suferinţa, constrângerea, rigiditatea, limitările funcţionale, care nu pot fi evaluate riguros decât în raport cu un individ de vârstă, de sex şi de cultură identice, care a trăit şi trăieşte în aceleaşi condiţii.
Insuficienţa criteriului de adaptare a condus la ideea de normativitate, definită drept capacitate de a-şi stabili norme. Din acest punct de vedere creativitatea este un criteriu de normativitate. Normalitatea se opune patologiei şi ambele implică în mod inevitabil referirea la valori .

2.1 Clasificarea comportamentelor normale
Normalitatea prezintă unele caracteristici care însă nu fac distincţii nete între sănătatea mentală şi boala mentală. Ele reprezintă mai degrabă trăsături pe care le are o persoană normală în mai mare măsură decât un individ care este diagnosticat ca anormal.
2.1.1. Perceperea adecvată a realităţii.
Indivizii normali sunt cât se poate de realişti în stabilirea reacţiilor şi capacităţilor şi în interpretarea a ceea ce se întâmplă în lumea din jurul lor. Ei nu percep greşit în mod consecvent ceea ce fac sau spun alţii, nu îşi exagerează constant capacităţile şi nu abordează mai mult decât pot realiza, dar nici nu îşi subestimează capacităţile şi nici nu se retrag din faţa sarcinilor dificile.
2.1.2. Aptitudinea de exercita un control voluntar asupra comportamentului.
Indivizii normali se simt destul de încrezători în capacitatea lor de a-şi controla comportamentul. Ocazional se pot comporta impulsiv, dar sunt capabili să-şi limiteze impulsurile sexuale şi agresive când este necesar. Ei pot să nu se conformeze normelor sociale, dar în astfel de împrejurări deciziile lor sunt voluntare şi nu rezultatul unor impulsuri incontrolabile.
2.1.3. Autostima şi acceptarea propriei persoane.
Persoanele bine adaptate au o idee aproximativă a propriilor valori şi se simt acceptate de cei din jurul lor. Ele se simt bine în compania altor oameni şi sunt capabile să reacţioneze spontan în situaţii sociale. În acelaşi timp, nu se simt obligate să-si supună complet opiniilor grupului.
Sentimentele de inutilitate, alienare sau lipsă de acceptare sunt dominante printre indivizii diagnosticaţi ca anormali.
2.1.4. Aptitudinea de a crea relaţii pline de afecţiuni.
Indivizii normali sunt capabili să creeze relaţii strânse şi satisfăcătoare cu alte persoane. Ei sunt sensibili la sentimentele altora şi nu cer excesiv de mult de la ceilalţi pentru satisfacerea propriilor nevoi.
Persoanele cu tulburări mentale sunt adesea atât de preocupate de propria protecţie încât devin excesiv de centrate asupra propriei persoane. Fiind preocupaţi de propriile sentimente şi năzuinţe încât caută afecţiunea, sunt incapabili să o şi ofere în schimb. Uneori se tem de intimitate pentru că relaţiile lor trecute au avut un efect distructiv.
2.1.5. Productivitatea.
Persoanele bine adaptate sunt capabile să-şi canalizeze aptitudinile în activităţi productive. Ele sunt entuziaste în privinţa vieţii şi nu au nevoie să facă eforturi mari pentru a îndeplini sarcinile unei zile. Lipsa cronică de energie şi excesiva predispoziţie la oboseală sunt adesea simptome ale tensiunii psihice rezultate din problemele nerezolvate.
3. Clasificarea comportamentelor anormale.
O serie largă de comportamente au fost clasificate ca anormale. Unele comportamente anormale sunt acute şi trecătoare rezultând din evenimente deosebit de stresante, în timp ce altele sunt cronice şi pe durata întregii vieţi. Comportamentul fiecărei persoane şi problemele sale emoţionale sunt unice şi nu există doi indivizi care să se comporte exact în calaşi fel sau care să împărtăşească aceeaşi experienţă de viaţă.
Un sistem bun de clasificare are multe avantaje. Clasificarea tulburărilor mentale folosită de majoritatea profesioniştilor din domeniul sănătăţii mintale este bazată pe Manualul de diagnostic şi statistică al tulburărilor mintale, ediţia a IV-a (DSM-IV), care corespunde în general cu sistemul internaţional formulat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. DSM-IV furnizează o listă extinsă a tulburărilor metale descriind şi simptomele care trebuie să fie prezente pentru ca diagnosticul să poată fi aplicat.
În mod tradiţional nevroza şi psihoza denotă categorii de diagnostic majore.
Nevrozele au inclus un grup de tulburări caracterizate de anxietate, nefericire şi comportament maladaptiv care au fost uneori destul de serioase pentru a necesita spitalizare. Individul poate să funcţioneze în general bine în societate chiar dacă nu la capacitate maximă.
Psihozele, în schimb, cuprind tulburări mentale mai grave. Comportamentul individului şi procesele de gândire sunt atât de afectate încât persoana pierde contactul cu realitatea, nu poate face faţă solicitărilor vieţii de zi cu zi şi necesită spitalizare.
DSM-IV enumără principalele categorii de tulburări mentale:
1- delirul, demenţa, amnezia şi alte tulburări cognitive. În cadrul acestor tulburări funcţionarea creierului este afectată permanent sau trecător. Acestea pot fi rezultatul îmbătrânirii, al bolilor degerative ale sistemului nervos (de exemplu boala lui Alzheimer) sau ale ingestiei de substanţe toxice (de exemplu otrăvirea cu plumb sau drogurile);
2- tulburările provocate de folosirea substanţelor psihoactive: ele includ consumul excesiv de alcool, amfetamine, cocaină şi alte droguri care afectează comportamentul. Marijuana şi tutunul sunt, de asemenea, incluse în această categorie;
3- schizofrenia constituie un grup de tulburări caracterizate prin pierderea contactului cu realitatea, tulburări marcate de gândire şi percepţie şi comportament ciudat. În unele faze mai avansate apar iluziile şi halucinaţiile;
4- tulburări ale dispoziţiei normale: persoana poate fi extrem de deprimată, anormal de exaltată sau poate alterna între perioade de veselie şi depresie;
5- tulburările anxioase includ tulburările având ca principal simptom anxietatea. Ea este eliminată doar dacă individul se fereşte de situaţiile de care se teme (tulburări fobice). Include si tulburarea de stres post-traumatică;
6- tulburările somato-forme includ doar simptome fizice, însă nu se poate găsi o bază organică şi se pare că factorii psihici joacă rol principal. Sunt incluse aici tulburările de conversie (de exemplu, o femeie care simte că trebuie să aibă grijă de mama sa, suferă subit o paralizie a braţului) şi hipohondrie (adică preocuparea excesivă pentru sănătate şi teama de boli atunci când nu există nici un motiv pentru aceasta);
7- tulburările disociative sunt alterări temporare ale funcţiilor conştiintei, memoriei sau identităţii datorate problemelor emoţionale. Includ amnezia şi tulburările de personalitate multiplă;
8- tulburările alimentare includ auto-înfometarea (anorexia) sau pattern-uri de mâncat excesiv urmate de purgare – provocarea vomei sau folosirea laxativelor (bulimie);
9- tulburările de somn includ insomnia cronică, somnolenţa excesivă, apneea în timpul somnului, mersul în somn şi narcolepsia;
10- tulburările artificiale prezintă simptome fizice şi psihice produse sau inventate intenţionat. Cea mai bine studiată formă a acestei tulburări este aşa numitul sindrom al lui Munchausen: prezentarea plauzibilă de către individ a unor simptome fizice false, ceea ce duce la numeroase spitalizări;
11- tulburarea de control a impulsurilor include cleptomania, jocurile de noroc patologice şi piromania;
12- tulburările de personalitate sunt acele patern-uri de lungă durată de comportament maladaptiv care constituie moduri imature şi inadecvate de a face faţă stresului .
Nici nevrozele şi nici psihozele nu apar ca fiind categorii majore în DSM-IV. Există numeroase motive pentru această distanţare de sistemele de clasificare anterioară, dar cel mai important se referă la precizia diagnosticului. Ambele categorii erau destul de largi şi cuprindeau o serie de tulburări mentale cu simptome foarte diferite.