Conceptul de Senzaţie

Senzaţiile sunt procese psihice elementare, care reflectă diferitele însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii externe, precum şi stările interne ale organismului, în momentul acţiunii nemijlocite a stimulilor respectivi asupra receptorilor.
Senzaţiile sunt considerate cele mai elementare fenomene psihice din categoria proceselor cognitive.
Senzaţiile nu au o existenţă izolată în contextul vieţii psihice a personalităţii, desprinderea şi studierea lor oarecum separată fiind expresia unui procedeu de abstragere,în interes ştiinţific şi didactic. În realitate,în derularea vieţii psihice, senzaţiile sunt incluse în structuri psihice mai ample,şi totodată sunt penetrate de o serie de procese şi stări psihice mai complexe (reprezentările, gândirea, limbajul, emoţiile,...)
Senzaţia este,prin definiţie, o imagine fără un contur precis,o impresie senzorială mai mult sau mai putin vagă. Dar,în derularea obişnuită a vieţii psihice, cu greu putem detaşa senzaţia în forma sa pură,ca reflectare a unei însuşiri simple şi izolate.
Deprivarea senzorială totală, chiar din momentul naşterii, echivalează cu suprimarea oricărei dezvoltări psihice.

Analizatorul este organul morfofiziologic al senzaţiei şi este alcătuit din următoarele verigi: -receptorul (celule senzoriale care transformă acţiunea stimulilor fizici sau chimici în semnale nervoase),
-calea aferentă -care duce semnalul nervos la cortexul cerebral, o complicare progresivă de la etajele inferioare la cele superioare, creşte numărul neuronilor şi al sinapselor, se lungeşte perioada latentă a descărcărilor impulsionale etc.Componenta cerebrală ocupă jumătate din partea posterioară a scoarţei cerebrale şi este reprezentată de neuroni multimodali care descoperă informaţia senzorială inclusă în "neurogramele" sosite pe căile ascendente. Subiectiv, noi "trăim "senzaţiile care reflectă diferitele proprietăţi ale obiectelor şi fenomenelor reale. Calea aferentă este calea care ajunge la etajele superioare, şi care, la fiecare etaj inferior, este supusă unei influenţe reglatoare din partea etajului ierarhic superior.
În clasificarea senzaţiilor se au în vedere mai multe criterii:
a) tipul aparatului specializat -auditiv, vizual, afectiv;
b) natura conţinutului informaţional :
1) senzaţii care informează despre obiectele şi fenomenele lumii externe -vizuale, auditive, cutanate, olfactive, gustative;
2) senzaţii care dau informaţii despre poziţia şi mişcarea propriului corp -senzaţii proprioceptive, kinestezice şi de echilibru;
3)senzaţii care informează despre modificările mediului intern: foame, sete, durere etc.
Caracteristicile senzaţiilor, după I. Radu (şi colaboratorii), sunt:
1) modalitatea senzorială ce desemnează apartenenţa la un anumit sistem senzorial, şi se relevă caracteristicile fie ale unei anumite categorii de senzaţii, fie a unui semnal determinat. Spre exemplu, senzaţia vizuală se caracterizează prin următoarele calităţi: luminozitate, tonalitate cromatică, saturaţie; modalitatea senzorială auditivă, are înălţime, timbru, ş.a.m.d.;
2) intensitatea senzaţiilor este determinată de stimul şi de starea funcţională a analizatorului;
3) sensibilitatea desemnează capacitatea generală a organismului de a avea senzaţii şi poate fi: absolută (minimă, maximă), diferenţială şi operativă;
4) adaptabilitatea înseamnă modificarea sensibilităţii absolute (minime) şi diferenţiale a analizatorilor, în raport cu intensitatea şi durata acţiunii stimulilor asupra receptorilor. Distingem trei variante: -adaptarea negativă, ca dispoziţie totală a sensibilităţii în condiţiile acţiunii îndelungate a unor stimuli constanţi asupra receptorilor; -adaptarea negativă, ca diminuare a sensibilităţii, atunci când stimulii sunt excesiv de puternici şi -adaptarea pozitivă, manifestată sub forma creşterii sensibilităţii la acţiunea unor stimuli slabi (adaptarea la întuneric ia foarte mult timp);
5) interacţiunea analizatorilor exprimată prin influenţa pe care o are funcţionarea unui analizator asupra stării funcţionale a altora Ex: sensibilitatea vizuală scade în condiţiile unui zgomot puternic. Sinestezia este o formă a interacţiunii analizatorilor, în sensul că un stimul oarecare, acţionând asupra unui receptor, produce nu numai senzaţia specifică a analizatorului, dar determină concomitent apariţia unei senzaţii caracteristice altui analizator. Ex: "auz colorat", "sunete dulci", "culori calde" etc.
Legile generale ale sensibilităţii:
1) Legea pragurilor absolute şi diferenţiale - un excitant produce o senzaţie numai dacă are o anumită intensitate, dacă depăşeşte un anumit prag numit prag minimal.
2) Legea conţinutului senzorial - constă în evidenţierea reciprocă a doi stimuli cu caracteristici opuse.
3) Legea adaptării - se referă la modificarea sensibilităţii analizatorilor sub acţiunea repetată a stimulilor.
4) Legea interacţiunii analizatorilor - arată că o senzaţie care se produce într-un analizator mijloceşte producerea senzaţiilor în alţi analizatori, intensificându-le sau diminuându-le.
5) Legea semnificaţiei - semnificaţia mare a unui stimul face să crească sensibilitatea faţă de el, să fie mai repede discriminat sau chiar să contrazică o lege mai generală (ex: relaţia între intensitatea stimulului şi intensitatea senzaţiei).