Cunoaşterea psihologică de sine şi a altuia

Cunoaşterea psihologică reprezintă acea versiune a procesului gnoseologic care are drept obiect fenomenele şi însuşirile psihice.Fiecare om aspiră la cunoaşterea de sine şi de altul, cunoaştere în care cele două momente - imaginea de sine şi de altul, sunt solidare.
În istoria psihologiei, mai ales în etapa preştiinţifică, a dominat mult timp metoda introspecţiei, Psihologia introspectivă plecând de la ideea că omul ar dispune de o facultate specială de cunoaştere nemijlocită a propriului psihic,şi că aceasta ar fi singura cale de cunoaştere psihologică. Din acest punct de vedere fenomenele psihice pot fi cunoscute numai cu ajutorul introspecţiei, concepută ca o privire interioară, ca o percepţie internă, prin care conştiinţa şi psihicul se sesizează nemijlocit pe sine însuşi, printr-un act de autoreflectare. Datele obţinute prin metoda introspecţiei sunt considerate a fi absolut veridice, si nu ar comporta o instanţă obiectivă de verificare, în privinţa psihicului, fenomenul şi esenţa fiind coincidente.
În concepţia metodei introspecţiei, fenomenele psihice se pot cunoaşte numai de către persoana care le trăieşte, iar viaţa sufletească a altui om rămâne străină celorlalţi. Viaţa sufletească existentă în afara sinelului propriu ar fi, astfel, imperceptibilă, ca şi inexistentă, cunoaşterea psihologică reducându-se, la limită, la tehnica jurnalului intim.
Această concepţie a condus la absurdităţi, introspecţia fiind greşit înţeleasă şi interpretată de către mulţi psihologi, ca fenomen şi proces al cunoaşterii.
Distincţia între Introspecţie şi Autoobservaţie : modul de percepţie al propriei personalităţi este unul dual, căci omul este capabil de o dublă cunoaştere : 1. una prin care sesisează propriile gânduri, sentimente, senzatii, etc. 2. a doua prin care se vede pe sine trăind şi acţionând, aşa cum îi vede trăind şi actionând pe ceilalţi, şi, astfel, el se cunoaşte pe sine în acelşi mod în care îi cunoaşte pe ceilalţi.
Autoobservaţia reprezintă observaţia aplicată propriei persoane, aceasta însemnând cunoaşterea gândurilor, sentimentelor şi aspiraţiilor intime (introspecţia), cât şi cunoaşterea din activitatea proprie, din succese şi eşecuri, din actele relaţiilor cu semenii, din experienţa vieţii, etc., Introspecţia fiind, de fapt, o latură a Autoobservaţiei.
Prin introspecţie sesizezi nemijlocit conţinutul gândirii şi reprezentării tale, care ţi se prezintă ca imagini ale lumii externe. Din această cauză cercetătorii introspecţionişti cereau subiectului să relateze numai asupra aspectului psihic pur, eliminându-se orice referire la obiect. Ei au numit "stimulus error" greşeala pe care o făceau subiecţii, relatând despre obiectul (stimulul) percepţiei, reprezentării şi gândirii lor, atunci când li se cerea de fapt caracterizarea însăşi a percepţiei, gândirii, etc.
Introspecţia pretinde abstragerea de la acest conţinut şi relatarea aspectului psihic pur, ceea ce subiectului îi este aproape imposibil de realizat, deoarece pe primul plan apare obiectul imaginii, iar fenomenul de conştiinţă nu poate fi înţeles în afara relaţiei sale cu mediul, desprins de condiţiile obiective, de situaţia reală care îl determină.
Autoobservaţia include atât datele conştiintei, cât şi faptele conduitei şi activităţii proprii, ieşind astfel din limitele conştiinţei pure. Despre trăsăturile personale, de temperament, fire, caracter, etc, aflăm din relaţiile cu ceilalţi, dar despre fondurile memoriei noastre nu aflăm din introspecţie, ci punând la probă memoria şi reuşind în testul efectuat, etc.
Fenomenul psihic este trăit nemijlocit, dar el este cunoscut şi lămurit în chip mijlocit. Trăirile se cunosc şi devin conştiente în mod mijlocit, prin relaţionarea lor cu lumea obiectivă.
Cunoaşterea şi înţelegerea subiectului de către psiholog se poate constitui valabil doar pe o cale obiectivă. Psihologul propune o imagine, un model al actelor prin care subiectul sesizează lumea şi acţionează asupra ei,transformând-o. Acest model este o proiecţie şi extrapolare a psihologului în subiect, dar şi o cale obiectivă ce trece de la fapte la ipoteze şi valorifiă ipotezele în practică.
Din punct de vedere psihogenetic, introspecţia sesizează numai rezultanta, nu şi procesul care duce la aceasta.
Psihologia pleacă de la fapte, fapte de conştiinţă şi de conduită, iar conduita nu se reduce la actul fizic, la reacţia externă (mişcare, gest, faptă,...) , putând să nu capete expresie externă, motorie, putând să constea tocmai în suspendarea sau amânarea reacţiei.
Latura externă a conduitei nu determină univoc conţinutul psihologic intern, deoarece aceleaşi acte de comportament pot avea motivaţii diferite. De aceea este eronată mărginirea şi limitarea, în cunoaşterea psihologică,doar la consemnarea formei externe a acţiunii, ca în behaviorismul clasic. Trebuie surprins şi conţinutul psihologic intern, sensul sau, în lumina întregului context de viaţă în care el se manifestă. Acelaşi context, al vieţii şi activităţii, include atat datele comportării, cât şi trăirile subiective, într-o conexiune indisolubilă.
Cunoaşterea psihologică ştiinţifică trebuie să se ridice de la date la ipoteze ,pentru a verifica ipotezele pe baza unor noi date de control. Se trece astfel de la fapte, care cuprind întotdeauna o interpretare, spre a verifica apoi această interpretare cu ajutorul unor noi fapte. În psihologie, ca şi în alte domenii, fenomenul şi esenţa nu coincid.
Introspecţia, deşi nu poate depăşi, prin natura ei, limitele descrierii pure, are totuşi o valoare ce este utilizată în cunoaşterea psihologică. De exemplu, prin introspecţia provocaă, indusă de cercetător, se pot dezvălui minusurile explicaţiei asociaţioniste ale judecăţii, şi rolul secundar al imaginii considerată ca element al gândirii.
Pe temeiul datelor introspecţiei provocate, Alfred Binet a conchis faptul că nu suntem conştienţi decât de rezultatele gândirii, şi nu de mecanismele ei, spunând că gândirea este o activitate inconştientă a psihicului.
Limbajul nu este o oglindă exactă a psihicului, ci un instrument ce prezintă atâta fineţe câte diferenţieri sau discriminări permite.
Combinată cu studiul comportamentului, introspecţia furnizează informaţii valoroase, dezvăluind o experienţă internă fără de care conduita nu poate fi înţeleasă. Metoda înlesneşte comparaţia între modul de conştientizare a unui fapt şi comportarea efectivă.
Înregistrarea conduitei externe şi a proceselor neurofiziologice, dezvoltarea metodelor electrofiziologice (EEG, EMG,,...), au înlesnit controlul relatărilor introspective, dar nu pot suplini total datele furnizate prin introspecţie. Diversitatea şi nuanţarea vieţii afective nu este legată de studiul modificărilor fiziologice în emoţie.
Mărturiile introspecţiei trebuie considerate ca fapte, şi ca atare, ele nu conţin adevărul ultim, urmând a fi interpretate.
În acest scop introspecţia trebuie controlată şi suplimentată cu mijloace obiective. O metodă ştiinţifică nu poate conta doar pe onestitatea şi virtuozitatea analitică a subiectului, în calitate de garant al aderului, căci sinceritatea şi talentul nu permite să se evite erorile sistematice ale metodei. Faptele de conştiinţă imediată pot să cuprindă şi aspecte de falsă coştiinţă datorită mecanismelor de proiecţie, raţionalizare,...
Pentru a realiza ce valoare acorzi tu, personal, introspecţiei, răspunde la următorul chestionar : "Cine apreciezi că te cunoaşte cel mai bine ? Ordonează în ordine descrescătoare (de la cel mai bine, la cel mai puţin bine) cele 8 puncte :
1.părinţii 2.fraţii şi surorile, 3.profesorii, 4.prietenii, 5.soţul / nevasta, 6.copii tăi, 7.colegii (de clasă, facultate, muncă) , 8. tu însuţi "
Răspunsul va releva importanţa pe care tu o acorzi introspecţiei şi autoobservaţiei, relevată prin bifarea punctului 8, sau a altui punct, ca fiind primul în ordinea enumerată. Acest raspuns va arăta convingerea ta formulată în legătură cu subiectul cunoaşterii de sine, apreciind, şi în privinţa altora, dacă tu personal poţi sau nu să cunoşti mai bine pe cineva decât se cunoaste el însuşi pe sine, şi importanţa aprecierilor tale vis-a-vis de cele personale ale altora în legătură cu ei înşişi !
Dincolo de răspunsul modal, care întruneşte procentaj maxim, în cadrul unei comunităţi, lot de subiecţi, etc, vor ieşi în evidenţă şi anumite deosebiri individuale privind răspunsurile plasate pe locul 2, 3,... De exemplu, în cazul elevilor, cei buni la învăţătură apreciază că profesorii îi cunosc mai bine decât prietenii, pe când cei slabi la învăţătură apreciază faptul că prietenii îi cunosc mai bine decât profesorii.
Se observă faptul că se apreciază mai mult sursa care oferă omului satisfacţie, aprecierea pozitivă cea mai accentuată, intervenind deci compensarea şi raţionalizarea. Acesta este un joc de proiecţii şi compensări, ce stă în spatele aprecierilor proprii, şi care pot pune sub semnul întrebării adevărul exprimat în aceste aprecieri.
Individul se cunoaşte pe sine din încercările vieţii, prin intermediul actelor sale de conduită, a prestaţiilor personale, a relaţiilor sale cu alţii, atât în împrejurări obişnuite,cât şi în situaţii limită. În ultimă analiză, în cunoaşterea de sine fiecare persoană utilizează în mare măsură acelaşi tip de informaţie ca şi în cunoaşterea de altul,neexistând autopercepţie, autocunoaştere, înainte de acţiune, de relaţia cu altul !
Imaginea de sine rezultă din interiorizarea schemei unui alt om, a unui om asemănator. Copilul percepe propriile atribute mai întîi la altul, şi doar ulterior le recunoaşte la el însuşi. Reprezentarea formată despre "altul" este un prototip, privit ca "altul generalizat".
Prima sursă în autocunoaştere este dinamica succeselor şi eşecurilor proprii. În procesul activităţii, reuşitele şi insuccesele se înscriu pe o scală permanentă de valori, însumându-se.
Succesele ridică nivelul autoaprecierii, în timp ce eşecurile îl coboară. Pe termen lung, jocul acestor tatonări duce la o stabilizare relativă a imaginii de sine,proces înlesnit, mijlocit, de un al doilea factor : comparaţia cu altul şi înscrierea sau situarea în repere oferite de contextul social. La acestea se adaugă opinia grupului, şi imaginea asociată de sine. Indici proveniţi din surse diferite- experienţa succesului / eşecului, comparaţia interindividuală, preţuirea colectivă, situarea în repere oferite de cadrul social,... sunt supuşi unor decantări continue. Integrarea lor în versiunea intimă a conştiinţei de sine se află sub incidenţa unor mecanisme de apărare, proiecţie, raţionalizare, etc, pe care individul nu le controlează în chip conştient.
Conştiinţa imediată poate fi, uneori, "falsă conştiinţă".
În cunoaşterea psihologică există un nivel al cunoaşterii empirice, realizat în contextul vieţii cotidiene cu mijloacele observaţiei curente şi ale limbajului comun, şi un nivel al cunoaşterii sistematice, care pune în acţiune mijloace de studiu (tehnici de observaţie, mijloace experimentale, psihometrice, etc), condensând informaţia în limbajul ştiinţei psihologice. Între cele 2 niveluri există o anumită continuitate, dar şi diferenţe notabile.
Ce constituie un "fapt ştiinţific" ? Un fapt nu este nimic în el însuşi, nu valorează decât prin ideea care i se ataşează, sau prin proba pe care o furnizează, şi intră în câmpul atenţiei prin problema care se pune.
Jean Piajet a propus 3 caracteristici :
1. un fapt ştiinţific este un răspuns la o întrebare, ceea ce presupune o întreagă
elaborare,
2. un fapt este o constatare sau "lectură" a experienţei, care nu se reduce la simpla citire a datelor, ci comportă o întreagă structurare
3. un fapt nu există niciodată în stare pură, el fiind întotdeauna solidar cu o interpretare.
Această caracteristică subliniază importanţa orizontului de informaţie a cadrului interpretativ, atât în punerea întrebării, cât şi în lectura experienţei. Există o deosebire între faptul brut, neanalizat, fruct al unei percepţii globale, şi faptul ştiinţific, plasat în contextul unei idei şi a unei observaţii analitice.
În demersul ştiinţific, între concepţie şi metodă există o condiţionare reciprocă, o unitate.

" introducere în Psihologia contemporana 1991 - sinteză