UNIVERSUL SPIRITUAL
Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Ultimele subiecte
» FRICA, TEAMA, PANICA, GROAZA
Sam Feb 07, 2015 1:19 am Scris de Admin

» Despre mine, Kato
Mar Sept 30, 2014 9:12 pm Scris de Admin

» Materiale audio-video personale
Sam Mai 03, 2014 7:58 pm Scris de Admin

» casa veche
Lun Dec 16, 2013 12:44 am Scris de Admin

» an overview on laughter yoga
Lun Dec 09, 2013 12:02 pm Scris de stephanieanna

» BLOGUL MEU
Joi Sept 19, 2013 9:56 pm Scris de Admin

» Noua Medicină Germană (Germanică)
Joi Aug 15, 2013 5:42 pm Scris de Admin

» Ho'oponopopo
Mier Aug 14, 2013 11:32 pm Scris de Admin

» Huna
Mier Aug 14, 2013 11:29 pm Scris de Admin

Navigare
 Portal
 Index
 Membri
 Profil
 FAQ
 Cautare
Parteneri
forum gratuit


DEFINIRE DE SINE SI IDENTITATE SOCIALĂ

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

DEFINIRE DE SINE SI IDENTITATE SOCIALĂ

Mesaj  Admin la data de Vin Iul 30, 2010 1:44 am

DEFINIRE DE SINE SI IDENTITATE SOCIALĂ
Noţiunea de identitate propune o definiţie a individului situată la convergenta dintre domeniul sociologic şi cel psihologic. Ea permite să ne întrebăm care este importanţa apartenenţelor sociale în definirea individului şi care este partea propriu-zis individuală, introdusă în această definiţie.
Reflecţia asupra identităţii pune problema generală a integrării agenţilor sociali într-un spaţiu social (recunoaşterea unei apartenenţe) şi, în acelaşi timp, problema faptului că aceşti agenţi caută un loc specific în acest spaţiu social (caută să se diferenţieze, să se singularizeze).
Dacă noţiunea de identitate ocupă un loc central în psihologia socială, aceasta se explică probabil prin faptul că ea nu face decît să reia o temă majoră, una din preocupările principale ale acestei discipline. După cum scria Codol (1979, 424), „această preocupare majoră - obiect al unor dezbateri foarte vechi atît în filozofie, religie sau ideologie, cît şi în psihologie - este pur şi simplu un conflict între afirmarea şi necesitatea individuală şi afirmarea şi necesitatea colectivă; între căutarea unei identităţi personale şi căutarea unei identităţi colective ; între ceea ce constituie în acelaşi timp diferenţa individuală şi similitudinea cu celălalt; între vizibilitatea socială şi conformism; pe scurt, între individ şi grup". Iar această preocupare, care poate lua forme multiple, trimite la raportul -adesea gîndit ca opoziţie - între individual şi colectiv, raport aflat în centrul psihologiei sociale.
1. Eul, eul social şi eul psihologic
La G.H. Mead (1934, 1963) întîlnim deja ideea că eul (self în engleză, în franceză le soi) este constituit în acelaşi timp dintr-o componentă „sociologică", eul social (engl. me, în franceză le moi), care nu ar fi decît o interiorizare a rolurilor sociale, şi dintr-o componentă mai personală, eul psihologic ( în franceză le je).
Sinele nu ar fi deci numai o organizare, o interiorizare a atitudinilor sociale.Eul unui individ se dezvoltă plecînd de la judecăţi pe care celălalt le emite asupra lui în interiorul unui context social în care individul şi acest celălalt inter acţionează. La fel se întîmplă în cazul comportamentelor şi al rolurilor sociale: de exemplu, copilul adoptă la joacă rolurile celuilalt, pînă cînd acestea devin propriile sale roluri. Dar, dacă eul se constituie prin participarea la procesul social, nu rezultă din aceasta că eurile tuturor indivizilor sînt identice şi interşanjabile. „Faptul că eul se constituie în procesul social şi că reprezintă un reflex individual al acestuia sau,mai exact, un reflex al acelui model de comportament organizat pe care procesul social îl prezinţi şi pe care indivizii îl încorporează în structura lor respectivă, toate acestea nu sînt incompatibile cu faptul că orice eu are propria sa individualitate, modelul său unic".
„Originea socială, constituţia şi structura comună a eurilor nu exclud mari diferenţe şi variaţii între ele, şi nu interzic individualitatea mai mult sau mai puţin distinctă pe care fiecare eu o posedă de fapt" (Mead, 1963,1 17l-l72).
Cum se pot explica diferenţele individuale sau, altfel spus, specificitatea fiecărui eu, dacă procesul constitutiv al eului este identic pentru fiecare individ ? Mead este obligat să distingă două aspecte ale eului:
1.eul psihologic - care ar reprezenta eul ca subiect ,fiind reacţia organismului la atitudinile celorlalţi,
2. eul social - care ar reprezenta eul ca obiect, ansamblul organizat de
atitudini ale celorlalţi pe care ni le asumăm. Atitudinile celorlalţi constituie eul social organizat, la care reacţionăm ca eu psihologic" (Mead, 1963, 149).
De fapt, trebuie să considerăm „eul psihologic şi cel social ca elemente constitutive ale eului" (ibid., 178). Eul rezultă, în cele din urmă, dintr-o interacţiune,] dintr-o tensiune dialectică între eul psihologic şi cel social.
Eul psihologic reprezintă aspectul creator al eului care răspunde atitudinilor interiorizate ale celuilalt, pe cînd eul social este tocmai acest ansamblu organizat de judecăţi ale celuilalt pe care eul şi le asumă. Eul este constituit din „conversaţia dintre eul psihologic şi eul social", în măsura în care această „conversaţie" reprezintă transpunerea în conduita individului a procesului care, în interacţiuni, leagă un organism de celelalte.
Mead (1963, 170) stabileşte o distincţie între eul social conformist şi eul psihologic creator: „spunem despre un individ conformistare aceleaşi idei ca şi vecinii săi. în aceste circumstanţe, el este cu greu ceva mai mult decît un eu social; adaptările sale sînt slabe şi se produc, după cum am spus, în mod inconştient. Opus acestui eu social există individul care are o personalitate definită, care reacţionează la atitudinea organizată printr-o diferenţă semnificativă; într-un asemenea om, eul psihologic este cel care domină experienţa. Aceste două faze care apar în mod constant sînt cele mai importante pentru eu".
După cum există o relaţie dialectică între eul psihologic şi eul social, se desenează şi o relaţie între individ şi societate, plecînd de la tensiunile dintre eu şi celălalt. Astfel, dacă eul social este produsul societăţii care îi determină conţinutul, societatea este transformată, în acelaşi timp, de acţiunile eului psihologic. Dacă, pentru Mead (1963, 153), „nici un individ nu poate reorganiza întreaga societate, ... omul afectează în mod continuu societatea prin propria-i atitudine, fiind atent la atitudinea grupului faţă de el şi reacţionînd la această atitudine. Prin această reacţie, el modifică atitudinea grupului".
în definitiv, eul este mai puţin o „substanţă", o structură, cît un proces (Mead); el reiese din trecut, din interacţiunea cu celălalt, are în prezent o funcţie ce poate fi calificată drept ajustare la o situaţie dată, şi presupune capacitate de schimbare în viitor în măsura în care din această ajustare rezultă ceva nou.
2. Perspective psihanalitice
Un alt curent de cercetare este interesat de personalitatea inserată într-un context social: este vorba de curentul numit psihanaliză „culturalistă", Kardiner (1939) fiind unul din primii săi reprezentanţi. încă din 1927, etnologi precum Malinowski sau Margaret Mead în 1928, repun în cauză anumite noţiuni psihanalitice de bază, precum universalitatea complexului lui Oedip şi a perioadei de latenţă.
După cum arată Deutsch şi Krauss (1965, 1972, 182), „numeroasele studii antropologice realizate asupra unor societăţi neoccidentale, elementare, au adus multe argumente pentru respingerea ciudatei optici psihanalitice conform căreia burghezii vienezi, pacienţii lui Freud, ar fi prototipuri ale umanităţii".
Dimpotrivă, anumite noţiuni psihanalitice precum identificarea, desemnînd primul ataşament afectiv al copilului pentru celălalt şi, la adulţi, atitudinea care comportă fie introiecţia („introducerea" celuilalt în eu), fie proiecţia („introducerea" eului în celălalt) permit să înţelegem mai bine cum poate deveni un individ parţial conform modelelor culturale. Paralel cu acest „conformism", psihanaliza contribuie la explicarea modului în care constrîngerile instituţionale ajung să creeze eterogenitatea, ca urmare a unor mecanisme de apărare, de exemplu, şi nu a unor simple obiceiuri stereotipe.
Această influenţă a „culturii" asupra personalităţii se regăseşte la nivelul a ceea ce Kardiner, dar şi Linton (1945, 1968) numesc personalitatea de bază. Este vorba despre un tip mediu de personalitate, comportând trăsături comune unei culturi. Mai exact, personalitatea de bază defineşte personalitatea împărtăşită de membrii unei aceleiaşi societăţi şi rezultînd din experienţe comune. Pentru Kardiner, această personalitate se formează esenţialmente în copilărie. în plus, ea este poate factorul cel mai important de integrare socială: într-adevăr, prezentă în instituţiile caracteristice ale unei culturi, personalitatea de bază va modela individul în conformitate cu normele, valorile şi ideologiile; ea îl va adapta societăţii. Mai mult decît un simplu reflex cultural, ea reprezintă în acelaşi timp un factor de existenţă şi de continuitate.
Alţi autori, precum, de exemplu, Fromm (1941, 1963; 1956, 1966), privesc această personalitate de bază din perspectiva societăţilor moderne complexe: este vorba despre ceea ce se numeşte „caracter social" sau caracter naţional. Acest caracter social desemnează caracteristicile relativ permanente ale personalităţii membrilor unei societăţi, rezultate din experienţe de bază şi dintr-un mod comun de existenţă; printre funcţiile sale, figurează şi adaptarea individului la societate, astfel încît acesta să acţioneze cum trebuie. De exemplu, societăţile industriale cer trăsături de caracter precum ordinea, punctualitatea, disciplina, care constituie o parte a caracterului social, sînt producţii ale acestuia, dar şi principii generatoare de cultură.
într-o societate complexă, nu există una, ci mai multe personalităţi modale : în funcţie de diversele subculturi, ar exista personalităţi „multimodale". Erikson (mai ales în 1963) trece de la conceptul de personalitate modală la cel de identitate.
După cum subliniază Zavalloni (1973, 246), în această optică neofreudiană, conceptul de identitate este definit cu ajutorul a patru dimensiuni:
1. Conştiinţa unei identităţi individuale trebuie considerată ca un sentiment pozitiv,
prezent în toate aspectele eului;
2. stabilitatea caracterului personal;
3. sinteza pe care o constituie eul (ego-synthesis) este concepută ca o forrnlj integrare a eului, superioară sumei identificărilor din copilărie;
4. o solidaritate internă cu idealurile şi cu identitatea de grup.
Identitatea este deci concepută ca rezultînd din interacţiunea dintre dimensiunile sociologică şi psihologică ale individului; identitatea ar rezulta deci din interacţiunea dintre individ şi societate.
în paralel cu această conceptualizare, se pune o altă problemă majoră: aceea de a şti cum putem intui, cum putem „măsura identitatea, mai ales identitatea socială.
3. Măsurarea identităţii
Noţiunea de identitate socială este legată de cercetările asupra rolurilor sociale, asupra poziţiilor ocupate de un individ într-o societate. Această concepţie este foarte clară şi explicită la Sarbin şi Allen (1968, 550) pentru care „identitatea socială ar fi o parte a procesului eului, reprezentînd cogniţiile ce decurg din plasarea în ecologia socială". Pentru aceşti autori, stabilirea unui rol trebuie considerată o variabilă independentă, exercitînd o influenţă asupra altor aspecte ale conduitei, mai ales asupra identităţii sociale: cele trei dimensiuni ale identitatii sociale ar fi deci statutul, valoarea şi implicarea.
Statutul reprezintă poziţia, locul ocupat în structura socială. Dacă rolul permite plasarea unei persoane pe o dimensiune de statut, el permite şi evaluarea acestei persoane, plasarea ei pe o dimensiune evaluativă. Cu cît implicarea unui individ într-un rol va fi mai importantă, cu atît acest rol va contribui la identitatea sa.i
Cum poate fi înţeleasă identitatea socială? Pentru Sarbin şi Allen (1968, 554) „numeroase procedee folosite pentru evaluarea caracteristicilor eului pot fi utilizate mutatis mutandis pentru aprehensiunea identităţii: liste de adjective, scări de atitudini, eseuri auto biografice, inventare, etc. în alţi termeni, aceste tehnici definesc schimbările produse în structurile cognitive referitoare la locul persoanei în lume".
Totuşi, tehnica cel mai des folosită în studiul identităţii sociale se datorează lui Kuhn şi McPartland (1954): este vorba de testul „Cine sînt eu ? ".
Conduita unui individ - ipoteza de bază - depinde de identitatea sa; iar identitatea sa decurge din locul pe care îl ocupă în societate. „Twenty Statements ( Test" (TST) serveşte la testarea acestei ipoteze.
Tehnica folosită este foarte simplă: se cere fiecărui subiect să răspundă de 20 de ori la rînd întrebării „Cine sînt eu?", fiecare răspuns trebuind să fie diferit. Rezultatele obţinute arată că subiecţii răspund mai întîi în termeni de categorizare ! socială care desemnează un rol, un statut sau apartenenţa la un grup (de exemplu, ( bărbat, student, catolic...). După epuizarea acestor răspunsuri consensuale, sociologice, poziţionale, adică după epuizarea „etichetelor sociale", apar ceea ce autorii numesc răspunsuri „subconsensuale" sau răspunsuri subiective, idiosincrasice (de exemplu, fericit, tulburat, inteligent...).
Gordon (1968) foloseşte aceeaşi tehnică şi cere unui număr de 156 de studenţi să răspundă de 15 ori la rînd la întrebarea „Cine sînt eu? ". Răspunsurile cele mai frecvente sînt vîrsta (82%) şi sexul (74%). Categoriile identităţii sociale, precum vîrsta, profesiunea, sexul, sînt o parte a conceptului de sine a individului. Identitatea socială subiectivă ar varia în funcţie de poziţia socială obiectivă. De exemplu, femeile menţionează mai des decît bărbaţii categoria lor sexuală de apartenenţă,
negrii îşi menţionează apartenenţa etnică mai des decît albii şi evreii apartenenţa religioasă mai des decît creştinii. O situaţie de minoritate, o poziţie dominată ar duce deci la conştientizarea mai acută de către indivizi a categoriei sau categoriilor sociale care îi fac minoritari.
Gordon stabileşte o distincţie între identitatea socială şi identitatea personală. Mai exact, plecînd de la analiza răspunsurilor la testul „Cine sînt eu? ", el distinge categorii de răspunsuri care merg de la polul social la polul personal:
1. caracteristicile atribuite care se referă la categoriile cărora individul le aparţine prin naştere sau prin funcţiile desemnate (sex, origine etnică şi naţională, religie);
2. rolurile şi apartenenţele referitoare la rolurile parentale, precum mamă, frate, la apartenenţa politică, la ocupaţia profesională (poziţii dobîndite);
3. identificările abstracte, existenţiale, convingerile ideologice ;
4 interesele şi activităţile, interesele intelectuale, activităţile artistice ;
5. caracteristicile personale, incluzînd valorile morale, autonomia sau simţul de autodeterminare, percepţia unităţii eului, integrarea la nivel personal, competenţele individuale.
Acest test ne permite să ştim dacă individul se identifică grupurilor de apartenenţă; în schimb, el nu permite să se cunoască semnificaţia dată de individ componentelor sociale ale identităţii sale („valoarea" pe care un individ o acordă acestor grupuri de apartenenţă), nici să se ştie dacă le percepe ca un avantaj sau ca un dezavantaj. Grupurile desemnate de un individ sau proeminente în mintea sa, nu sînt în mod necesar importante în identitatea acestui individ. Testul „Cine sînt eu? " nu permite nici explorarea modalităţilor de articulare a componentelor sociale şi personale ale identităţii. Această tehnică presupune o distincţie între componentele sociale ale identităţii sociale a unui individ (bărbat, femeie, student, profesor, catolic, evreu...) şi componentele identităţii personale (de exemplu, amabil, inteligent, nerăbdător...). Or, atributele personale sînt legate de categoriile sociale şi constituie, într-un fel, trăsăturile lor caracteristice. Aceste limite au făcut-o pe Zavalloni să elaboreze o nouă tehnică de investigare a identităţii.
Pentru Zavalloni, identitatea psihosocială ar trebui concepută „ca o structură cognitivă legată de gîndirea reprezentaţională" (1973, 251).
Pentru a descoperi relaţiile funcţionale dintre conştiinţa subiectivă a identităţii (identitate personală) şi atributele sociale obiective (identitate socială) vom încerca să analizăm în ce mod apartenenţa la grupuri date (naţiune, clasă socială, sex, etc.) afectează percepţia de sine şi a valorilor personale, şi reciproc.
Inventarul identităţii sociale comportă două faze. în cea dinţii, subiecţii trebuie să spună ce le vine în minte (asociaţie liberă) atunci cînd evocă membrii unui grup căruia îi aparţin, gîndind fie „Noi...", fie, „Ei..." (de exemplu, „Noi francezii sîntem..." sau „Ei, francezii, sînt..."). Cînd se obţin cel puţin 5 răspunsuri la o întrebare se trece la întrebarea următoare. Aceeaşi tehnică este folosită pentru următoarele 8 categorii: naţiune, sex, religie, profesie, clasă socială, apartenenţă sau simpatii politice, grup de vîrstă şi statut familial (cel puţin 80 de asociaţii libere, de vreme ce pentru fiecare categorie se pune întrebarea „Noi..." şi „Ei..."). Din această primă fază se obţine un material de „gradul unu", folosit ca stimul experimental în generarea unor noi date („date de gradul al doilea"). Datele de gradul unu sînt supuse astfel unei „introspecţii focalizate", care constituie a doua fază şi presupune trei etape. In prima etapă, subiecţii sînt întrebaţi dacă atributele sau caracteristicile pe care le-au asociat fiecărei categorii în prima fază li se pot aplica personal, dacă ele sînt favorabile, neutre sau negative şi dacă fiecare ase este, în ochii lor, importantă sau esenţială. într-o a doua etapă, subiecţii întrebaţi dacă în timpul asocierii libere au fost conştienţi de o diferenţă răspunsurile „Noi..." şi „Ei...", dacă s-au referit la grup în totalitatea lui sau subgrup aparte, dacă cred că au emis un punct de vedere personal sau pe ace altor persoane. în fine, într-o a treia etapă a introspecţiei focalizate, se caută i afle semnificaţiile asociate atributelor sau caracteristicilor, atunci cînd acestea utilizate pentru descrierea grupului sau atunci cînd sînt utilizate de individ pent se descrie pe sine însuşi.
Această tehnică permite obţinerea unui material considerabil din care ZavaD şi Louis Guerin (1984, 203-204) trag o serie de concluzii. Mai întîi, „eu" şi „noi sînt indisociabili şi constituie o „totalitate reversibilă". în alţi termeni, reprezentările eului şi ale lui „noi" trimit la conţinuturi comune, împrumutate atît din modelele culturale, cît şi din biografia personală. Individualul şi colectivul ar fi in acest caz, „un fel de gestalt în care eul este cînd figura şi alteori fondul, si viceversa, amîndoi fiind însă asociaţi şi cimentaţi de ceea ce am putea numi ema identifială". Grupurile sau categoriile abstracte sînt „domesticite de către eu graţie unui mecanism de recodare. „Orice grup social, prin natura sa abstractă cvasi-obiect, trebuie - pentru a fi reprezentat - să se încarneze în persoane si personaje (reale sau simbolice) particulare". Aceste personaje încarnează „realitatea" grupului şi sînt „adevărate prototipuri ale grupului de identitate (prototip identifiale) sau ale grupului de alteritate (prototipuri diferenţiale)". în fine, un „sistem de diferenţiere şi de opoziţie binară între eu - non-eu, acelaşi şi celălalt, pozitiv - negativ sau bun - rău" ar fi principiul constitutiv al identităţii. Prin intermediul incluziunilor şi al excluziunilor, acest sistem ar permite construirea identităţii sociale subiective (opoziţia noi/ei); prin intermediul asimilărilor şi diferenţierilor, el este cel care permite să se stabilească identitatea personal subiectivă (opoziţia eu/non-eu) O altă abordare a identităţii, mai specific experimentală, ne este furnizată de lucrările realizate la universitatea din Bristol, plecînd de la cercetările lui Tajfel asupra procesului de categorizare.
Tajfel şi Turner (1979) rezumă în propoziţiile următoare concepţia lor despre„identitatea socială" :
1. indivizii încearcă să menţină sau să mărească stima de sine - ei caută si acceadă la o concepţie pozitivă despre sine;
2. grupurile sociale sau categoriile (şi faptul de a le aparţine) sînt asociate unei conotaţii pozitive sau negative şi, din acest motiv, identitatea socială poate fi pozitivă sau negativă, în funcţie de evaluările (care tind să fie împărtăşite social, fie în interior, fie între grupuri) acelor grupuri care contribuie la constituirea identităţii sociale a individului;
3. evaluarea propriului grup este determinată prin raportare la alte grupuri specifice, prin intermediul comparaţiilor sociale în termeni de atribute sau de caracteristici da valorizate. O diferenţă pozitivă între grupul de apartenenţă şi un alt grup produce un prestigiu ridicat; o diferenţă negativă antrenează un prestigiu scăzut
Plecînd de la aceste propoziţii, autorii deduc următoarele principii teoretice:
1. indivizii caută să menţină sau să acceadă la o identitate socială pozitiva;
2. identitatea socială pozitivă este bazată, în mare măsură, pe comparaţiile favorabile care pot fi făcute între grupul de apartenenţă şi anumite alte grupuri pertinente. Grupul de apartenenţă trebuie perceput ca pozitiv diferit sau distinct de alte grupuri pertinente;
3. atunci cînd identitatea socială este nesatisfăcătoare, indivizii vor căuta să părăsească grupul căruia îi aparţin pentru a intra într-un grup mai pozitiv şi/sau să acţioneze astfel încît propriul lor grup să devină pozitiv.
Tajfel şi Turner adaugă că există cel puţin trei feluri de factori care pot influenţa discriminarea dintre grupuri: mai întîi, indivizii trebuie să fi interiorizat apartenenţa lor la un grup ca un aspect al conceptului de sine; situaţia socială trebuie să permită comparaţii între grupuri în care selecţia şi evaluarea atributelor pertinente este posibilă; în fine, cu cît două grupuri vor fi mai asemănătoare, mai apropiate, cu atît posibilitatea de comparare va fi mai mare sau, în alţi termeni, grupul de apartenenţă nu poate fi comparat cu orice alt grup: acesta trebuie să pară pertinent pentru a determina o comparaţie între grupuri.
Numeroase cercetări care au folosit paradigma experimentală a „grupului minimal", pusă la punct de Tajfel şi de colaboratorii săi, au urmărit punerea în evidenţă a efectelor căutării unei identităţi sociale pozitive asupra comportamentelor intergrupuri. Rezultatele arată că, atunci cînd subiecţii trebuie să-i remunereze pe membrii propriului grup experimental (şi pe ei înşişi), ca şi pe membrii unui alt grup pentru participarea la experiment, ei nu caută în mod sistematic să sporească cîştigul propriului grup (şi, deci, propriul lor cîştig). Dimpotrivă, ei elaborează o strategie consistînd în sacrificarea unei părţi a recompensei monetare destinată propriului grup şi lor înşişi, pentru a dobîndi o distincţie pozitivă faţă de celălalt grup. în plus, subiecţii discriminează mai mult în favoarea propriului grup de apartenenţă atunci cînd comparaţiile cu alt grup sînt pertinente. Din acest motiv, Turner, Brown şi Tajfel (1977, 16) vor afirma, în concluzia acestor experimente, că „aceste cercetări ilustrează o formă de discriminare competitivă între grupuri... bazată nu numai pe interese economice opuse, ci chiar sacrificînd aceste interese. Este clar că o asemenea discriminare în favoarea grupului de apartenenţă nu poate fi explicată prin teoria conflictului obiectiv dintre grupuri... Procesele identităţii sociale... pot reprezenta un factor autonom în discriminarea intergrupuri, a cărui cauză este distinctă de relaţiile între interesele obiective ale grupurilor".
Să menţionăm şi cîteva rezultate ale unui studiu realizat de Brown (1978) într-o mare uzină, de construcţii aeronautice de la Bristol, în Marea Britanic în această uzină se găseau două grupuri de muncitori: membrii grupului de dezvoltare (ocupîndu-se de dezvoltarea şi de încercarea noilor avioane) care cîştigau, în momentul studiului, aproximativ 20 de pence mai mult decît membrii grupului de producţie (ce produce avioane comercializate). Să remarcăm că în istoria ultimilor ani, în mod tradiţional, muncitorii din grupul de dezvoltare cîştigau puţin mai mult decît cei din grupul de producţie (niciodată mai mult de o liră în plus pe săptămînă), dar că acest avantaj era ameninţat. Brown cere muncitorilor din aceste două grupuri să decidă, cu ajutorul unor matrici adaptate după cele folosite de Tajfel et al. (1971) cît ar trebui să cîştige membrii fiecărui grup.
Rezultatele arată că membrii grupului de producţie aleg în marea lor majoritate (aproximativ 70%) căsuţele din mijlocul celor două tipuri de matrici, adică acele căsuţe care atribuie un salariu egal lucrătorilor din propriul grup şi celor din grupul de dezvoltare. Strategia lor dominantă ar fi deci încercarea de a stabili o egalitate cu membrii grupului de dezvoltare ale căror salarii sînt uşor mai ridicate decît ale lor. Membrii grupului de dezvoltare, în proporţie de 70%, aleg, în cazul matricii de tip 1, cînd grupul lor este în dreapta şi celălalt grup în stînga, căsuţe din susul matricii, ceea ce revine la stabilirea unei diferenţe pozitive faţă de celălal grup. Dimpotrivă, atunci cînd grupurile figurează în aceeaşi ordine, ei aleg mai degrabă căsuţele din centru. în matricile de tip 2, nuna 37% din membrii grupului de dezvoltare aleg căsuţele din mijlocul matricii, ceilalti subiecţi alegînd mai degrabă căsuţele din josul matricii atunci cînd cele doua grupuri figurează în ordinea din exemplul dat, şi mai degrabă căsuţele din susul matricii în cazul unei ordini inverse.
în alţi termeni, membrii grupului de „stat» scăzut" (grupul de producţie) au mai degrabă tendinţa de a folosi o strategie care stabileşte o paritate a cîştigurilor între cele două grupuri, pe cînd membrii grupul de statut relativ superior (grupul de dezvoltare) utilizează mai adesea o strategii vizînd stabilirea unei diferenţe pozitive a cîştigurilor în favoarea lor.
O alta măsurare făcută de Brown merge în acelaşi sens; cînd se cere membrilor celor două grupuri să estimeze salariul pe care ar trebui să-l primească muncitorii celor două grupuri, membrii grupului de statut scăzut nu stabilesc o diferenţă semnificativă între cele două grupuri, pe cînd membrii grupului de dezvoltare atribuie salarii mai ridicate muncitorilor din propriul lor grup decît celor din celălalt grup.
Aceste cercetări lasă să se creadă că, într-adevăr, indivizii caută, aşa cum presupuneau autorii, să acceadă la, sau să prezerveze o imagine pozitivă de sine ; ei tind către această auto-evaluare pozitivă prin intermediul unei competiţii sociale între grupuri, tinzînd să valorizeze grupul lor de apartenenţă în raport cu alte grupuri.
5. Depersonalizare şi identificare socială
Acestor afirmaţii referitoare în mod direct la identitatea socială trebuie să le adăugăm anumite elemente ce permit mai buna sesizare a modului în care sînt conceptualizate, din această perspectivă, raporturile dintre aspectele sociale şi aspectele personale ale identităţii. Tajfel şi Turner introduc o distincţie între ceea ce ei numesc polii extremi ai comportamentului social, poli care trimit la comportamentele interpersonale şi intergrupuri. „La un capăt (care, după toate probabilităţile, nu poate fi găsit sub această formă «pură» în «existenţa reală») descoperim interacţiunile dintre doi sau mai mulţi indivizi, indivizi definiţi în întregime prin relaţiile lor interpersonale şi prin caracteristicile individuale, deloc afectaţi de diversele grupuri sau categorii sociale de apartenenţă. La cealaltă extremă, se găsesc interacţiunile între cel puţin doi indivizi (sau grupuri de indivizi), total determinaţi de apartenenţele lor respective la diferite grupuri sau categorii sociale, deloc afectaţi de relaţiile interindividuale între persoanele în chestiune. Şi în acest caz este puţin probabil să întîlnim în situaţiile «reale» forme «pure» ale acestei extreme" (Tajfel şi Turner, 1979, 34). După cum remarca Turner (1981), comportamentului intergrupal (şi discriminării intergrupale) îi corespunde identitatea socială, iar comportamentului interpersonal (şi diferenţierii dintre eu şi celălalt) îi corespunde identitatea personală.
Atunci cînd identificarea cu un grup creşte, se trece de la polul interpersonal la polul intergrupal. Concluziile anumitor cercetări realizate de Turner (1975) arată că subiecţii nu acţionează în termeni de diferenţiere între grupuri decît atunci cînd aceasta reprezintă pentru ei singurul mod de obţinere a unei auto-evaluări pozitive, de acces la o identitate pozitivă. Dacă se poate acţiona în termeni de diferenţiere între eu şi celălalt, bias-ul intergrupal nu se manifestă. Acesta apare numai atunci cînd fenomenele de identificare cu grupul permit o identitate pozitivă. Altfel spus, categorizarea în sine nu este suficientă pentru a provoca o diferenţiere între grupuri; subiacentă procesului de categorizare socială ar fi tendinţa de a stabili o diferenţiere pozitivă între eu şi altul.
în alţi termeni, dacă individul, prin identificarea cu grupul, accede la o identitate pozitivă, el stabileşte o diferenţă între grupuri, dar nu mai are tendinţa de a stabili o diferenţiere faţă de ceilalţi membri ai grupului său, iar dacă individul are posibilitatea de a se diferenţia direct de celălalt (şi, prin aceasta, poate accede Ia o evaluare pozitiva de sine), el nu va mai stabili o diferenţiere între diferitele grupuri din anturajul său
Plecînd de la această dihotomie clară între comportamentele individuale intergrupuri, cu cît identitatea socială este mai puternică, cu atît identitatea personală este mai puţin importantă, şi cu cît identitatea personală este mai salientă, atît individul are mai puţin nevoie de o identitate socială, de vreme ce identitatea socială, ca şi identitatea personală, satisfac aceeaşi nevoie de imagine pozitiv sine. O mai mare salienţă a apartenenţei la un grup presupune o identificare a fiecărui subiect cu in-group-ul şi, în acelaşi timp, diminuarea diferenţierii în sine şi in-group, în paralel cu exacerbarea diferenţelor între grupuri.
Depersonalizarea trimite la procesul de auto-stereotipie prin intermediul căruia indivizii ajung să se considere, înainte de toate, exemple interşanjabile ale unei categorii, mai degrabă decît indivizi unici şi distincţi unuli de celălalt" (Turner, 1987, 50). Identitatea socială şi identitatea personală sînt comimpute atunci ca doi poli care se exclud reciproc.
Căutînd să precizeze raporturile dintre versantul psihologic (care trimite în unicitatea individului gîndit ca posesor al unei constelaţii specifice de trăsături) cel sociologic (acela al apartenenţelor, al similitudinilor, al identicului, al asemănatorului) al identităţii, Turner (1987) va distinge trei nivele în definirea eului:
1. un nivel supra-ordonat, referitor la definirea eului ca fiinţă umană, trimiţînd la identitatea umană bazată pe comparaţii între specii (similitudine în interiorul speciei umane, diferenţe faţă de alte forme de viaţă);
2.un nivel intermediar al definirii de sine ca membru al unui grup (similitudini intra-grupale şi diferenţe intergrupuri), trimiţînd la o identitate socială bazată pe
comparaţii intergrupuri (intra-specie);
3. un nivel subordonat al definirii de sine ca fiinţă singulară (diferenţiere între eu şi celălalt în interiorul grupului de apartenenţă), trimiţînd la o identitate personală bazată pe comparaţii interpersonale (intra-grup).
In aceeaşi ordine de idei, se poate spune că procesul de „particularizare" propus de Billig (1985) poate fi apropiat de nivelul subordonat definit de Turner, pe cand categorizarea se referă la procesul care consistă în plasarea unui element aparte într-o categorie generală sau în gruparea lui alături de alte elemente, particularizarea trimite la procesul graţie căruia un element aparte se distinge de categoria generală sau de alte elemente. Dar introducerea acestor diferite niveluri lasă problema opoziţiilor între dimensiunile sociale şi personale ale indentitaţii neschimbată, de vreme ce continuă interesul faţă de relaţiile de dependenţa negativă care le leagă.
De fapt, din toate aceste lucrări se degajă impresia că avem mari dificultăţi de a ieşi din această opoziţie dintre individual şi colectiv, că sîntem închişi într-o logică dihotomică, prin care similitudinea şi diferenţa, identitatea socială şi identitatea personală devin doi poli negativ dependenţi. Totuşi, rezultatele altor cercetări arată că, în anumite condiţii, indivizii caută în acelaşi timp similitudinea şi diferenţa.
6. Covariaţia între identitatea socială şi identitatea personală
Unul din modurile de a rezolva această opoziţie între individual şi colectiv este de a pleca de la ideea unei identităţi, aflate în „ţara nimănui", dintre similitudine şi diferenţă, de la postulatul necesităţii unei reglări, a unui dozaj, a unei medii între identitatea socială şi cea personală (un echilibru între două tendinţe opuse, tendinţa de asimilare, de afiliere, de integrare - care trimite la similitudine - şi tendinţa de divergenţă sau de „a fi diferit" - corespunzînd la ceea ce am putea numi individualism şi trimitînd la diferenţiere). Tap (1985, 1988) afirmă aceasta atunci cînd vorbeşte de un „compromis" între factorii sociali şi individuali în identitate.
Dar există cel puţin un alt mod de a conceptualiza articularea între similitudini şj diferenţe, între identitatea socială şi personală. Este vorba de modelul covariaţiei similitudinilor şi a diferenţelor. Decît să plecăm de la postulatul conform căruia diferenţierile interindividuale şi intergrupuri sînt plasate la cele două extremităţi ale unui continuu, fiind astfel, cel puţin parţial, mutual exclusive, se poate considera că, în anumite condiţii, cu cît identificarea cu un grup este mai puternică, cu atît diferenţierea interindividuală în interiorul grupului este mai importantă. Lucru pus în evidenţă de Codol (de exemplu, în 1975) prin ceea ce el numeşte fenomenul de Conformism Superior de Sine: cu cît un individ aderă la normele unui grup, cu atît el are tendinţa de a se distinge de ceilalţi membri ai grupului, considerîndu-se mai conform normelor decît aceştia. Are loc o căutare simultană a similitudinii şi a diferenţei: dacă te simţi asemănător, în mod simultan (şi nu în contrapunct) te simţi diferit. Propoziţia centrală a acestui model afirmă că un proces general de „centrism cognitiv" se manifestă atunci cînd introducem la indivizi reprezentarea unui univers dihotomic, împărţit în două categorii mutual exclusive. în funcţie de această idee, atît bias-ul de favoritism a in-group-ului sau diferenţierea intergrupuri (ceea ce s-ar putea eticheta drept „sociocentrism"), cît şi bias-ul de autofavoritism sau de diferenţiere între eu şi celălalt (ceea ce s-ar putea califica, în paralel, drept „egocentrism") ar creşte atunci cînd o categorizare devine mai salientă.
Un anume număr de cercetări ne permit să testăm această propoziţie. Procedura experimentală utilizată în aceste lucrări se apropie de cea utilizată în paradigma „grupului minimal" pusă la punct de Tajfel. Nu vom intra aici în detaliile acestor cercetări, nici în detaliile rezultatelor. Să spunem doar că, într-una din aceste cercetări (Deschamps, 1984), realizată cu 88 de elevi ai unei şcoli normale de fete, de vîrste între 16 şi 20 de ani, jumătate dintre subiecţi erau repartizaţi, aparent pe baza preferinţelor lor estetice (dar, de fapt, în mod arbitrar), în două grupuri, unul constituit din elevele care ar fi preferat, chipurile, tablourile lui Klee şi cel al elevelor cărora le-a plăcut Kandinsky (condiţia de categorizare). Cealaltă jumătate a subiecţilor nu era repartizată în două grupuri, nici o inducţie de apartenenţă Klee sau Kandinski nefiind efectuată (condiţia de necategorizare). Se prezicea că diferenţierea eului faţă de celălalt, ca şi diferenţierea intergrupuri, va fi mai importantă în condiţia de categorizare decît în cea de necategorizare. La nivelul diferenţierii între grupuri se observă, după cum era de aşteptat, o discriminare în favoarea in-group-ului în condiţia de categorizare şi, evident, lipsa ei în condiţia de necategorizare. La nivelul diferenţierii între eu şi celalalt în condiţia de categorizare, această diferenţiere este în mod semnificativ mai importantă decît în condiţia de necategorizare: altfel spus, simpla inducere subiectiva a reprezentării unui mediu compus din grupul lor şi dintr-un alt grup de neapartenenţă (unul din efecte fiind, bineînţeles, diferenţierea între grupuri) in mod semnificativ bias-ul de autofavoritism sau diferenţierea între eu şi celălalt in raport cu condiţia de necategorizare (din care lipsea inducţia experimentală a categorizării). Este deci suficient să se sporească experimental diferenţierea grupurilor (prin inducerea, în acest exemplu, a unui univers dihotomizat) pentru ca subiecţii să accentueze diferenţa pe care o stabilesc între eu şi celălalt.
Ba chiar mai mult. Inversa este, de asemenea, adevărată, ceea ce înseamna ca dacă accentuăm experimental diferenţierea între eu şi celălalt într-un grup diferenţierea dintre grupuri se accentuează concomitent.
O sută doisprezece băieti si fete, elevi ai unei şcoli secundare, de vîrste între 14 şi 15 ani, au participat la o cercetare (a se vedea Deschamps şi Volpato, 1984). Subiecţii erau împărţiţi în două grupuri, aparent in funcţie de preferinţa lor pentru operele a doi compozitori contemporani: Riley Kabelac. Jumătate din subiecţi, cei plasaţi în condiţia de individualizare, se aşteptau, în cadrul paradigmei „grupului minimal", ca fiecare individ să primea exact remuneraţia ce urma să le fie acordată de diferiţi subiecţi. Cealaltă jumătate a subiecţilor era plasată într-o condiţie de fuziune, aşteptîndu-se ca membrii grupului să primească o aceeaşi remuneraţie, corespunzînd mediei punctelor date toţi subiecţii diferiţilor membri ai acestui grup. Predicţiile au fost verificate, ceea ce înseamnă că, în condiţia de fuziune, diferenţierea dintre eu şi celălalt, ca discriminarea în favoarea propriului grup sînt mai slabe decît în condiţia de individualizare. Atunci cînd accentuăm diferenţierea dintre eu şi celălalt, diferenţierea dintre grupuri creşte în paralel.
Trebuie să adăugăm faptul că acest [i]model al covariaţiei pare să se aplice in special indivizilor membri ai unor grupuri privilegiate într-un raport intergrupal. Nu numai că diferenţierea dintre grupuri şi omogenizarea nu variază, în mod necesar, împreună, dar, în plus, variaţia concomitentă a diferenţierilor în interiorii unui grup şi între grupuri ar depinde şi de statutul relativ al grupurilor confruntate
. (Deschamps, 1982; Lorenzi-Cioldi, 1988). Alte cercetări confirmă acelaşi lucru. De exemplu, s-a putut arăta (Deschamps şi Doise, 1979) că, atunci cînd băieţi trebuiau să-şi evalueze reuşita la diferite sarcini, precum şi pe cea a altor băieţi şi fete, ei realizau o discriminare în acelaşi timp între rezultatele băieţilor şi fetelor, cît şi între propriile lor rezultate şi cele ale altor băieţi. Dimpotrivă, dacă fetele fac o discriminare între rezultatele atribuite băieţilor şi cele pe care şi le atribuie, spre deosebire de băieţi, ele nu manifestă nici o tendinţă de a-şi atribui rezultate mail bune decît ale altor membri din propria lor categorie.
Rezultatele cercetărilor pledează pentru pertinenţa modelului covariaţiei similitudinilor şi diferenţelor. Bineînţeles, raportul dintre individual şi colectiv se poate exprima diferit în funcţie de situaţii, de culturi, de societăţi.
Dar experienţa simultană a similitudinii şi a diferenţei reprezintă probabil nucleul dur sau partea centrală a unei reprezentări de sine mai mult sau mai puţin împărtăşită în tipul nostru de societate.


Ultima editare efectuata de catre Admin in Mar Aug 31, 2010 10:04 pm, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin
Admin

Sex : masculin Mesaje : 1363
Puncte : 2935
Reputatie : 40
Data de inscriere : 21/05/2010
Localizare : al noualea cer, la ultimul etaj
Stare de spirit Stare de spirit : nirvana

Vezi profilul utilizatorului http://loveblog4all.blogspot.ro/

Sus In jos

Re: DEFINIRE DE SINE SI IDENTITATE SOCIALĂ

Mesaj  georgiana_coryna la data de Lun Aug 30, 2010 6:56 am

Din experientele personale, am observat ca fiecare grup sau cerc de indivizi (prieteni, colegi, familii etc) are identitatea si realitatea lui - intotdeauna diferita si mereu alta.
Aceasta realitate e data de anumite conceptii si idei comune - pe care intregul grup si le insuseste si le accepta.
In momentul in care iti faci aparitia intr-un anumit grup, incepi sa identifici inca de la inceput ce anume il defineste.
In acel moment ai doua variante - esti de acord cu cele conceptii, idei etc fie nu si data viitoare nu mai calci pe-akolo ca n-ai la ce.
Pentru o anumita perioada de timp, mai scurta sau mai lunga faci pare din cate un asemenea grup. Grup cu care te identifici intr-o anumita masura. Pastrandu-ti anumite caracteristici ale tale care te definesc in cadrul grupului. Ceea ce te defineste in acel grup reprezinta gradul de acceptare sau refuz a anumitor idei.
In acelasi timp faci parte din mai multe grupuri: vecini, colegi, familie, prietenii cei mai buni, alti amici etc.
In fiecare grup exista o anumita manifestare exclusivista.
Adica nu poti sa te comporti acasa cum te comporti cand esti cu prietenii sau la serviciu - exista acele elemente care fac o diferenta destul de mare.
Cu toate astea - in fiecare grup esti unic. Ai anumite conceptii peste care nu treci indiferent de ceea ce fac sau spun cei din jur. De exemplu daca nu esti fumator - nu fumezi nici acasa, nici la scoala, nici in club - nicaieri. Poti sa incerci si sa te lasi influentat la un moment - dar tu alegi daca da sau nu. Apoi alegi daca o sa continui sau o sa spui "nu e pentru mine".
Sau poti sa fumezi doar cu prietenii si acasa nu (doar pe ascuns). Wink
Si cand schimbi orasul se observa o mare diferenta. Se schimba si ideile si generale. <nu ma refer la situatia in care esti in vizita>.
Ce ne enerveaza si ce ne place la acele grupuri??
In general indivizii pretind fiecare in parte sau colectiv cate ceva de la ceilalti.
De exemplu - in cazul unei petreceri - fiecare contribuie cu cate ceva material sau nu. De exemplu au nevoie de cineva pentru ca nu le ajung banii, sau il cheama pe X pentru ca el spune glume si fara el nu e distractie au pentru ca s-au obisnuit cu acea persoana etc. Acea persoana poate sa refuze sau sa accepte.
Uneori se isca conflicte sau intervin lucruri care deranjeaza. In acele momente persoana poate sa paraseasca acel cerc - daca poate pentru ca in general o persoana se ataseaza de imaginea care il caracterizeaza in acel grup sau are nevoie de lucruri materiale de ex in cazul serviciului chiar daca seful urla sau mai stiu eu ce mai face.
Ceea ce ne leaga de grup e acea nevoie de a fi noi - de exemplu o persoana care reuseste sa ii domine pe ceilalti psihic va cauta prezenta grupului doar pentru asta, alta care ii face pe ceilalti sa rada va cauta prezenta acestora pentru a fi in centrul atentiei, o persoana cu trasaturi frumoase la fel - va cauta un loc unde sa fie admirata. Va cauta un loc unde calitatile sale vor fi evidentiate sau unde va reusi sa le puna in evidenta.
Cand apar conflictele si nu reusim sa parasim acel anturaj sau grup,cerc de prieteni e clar ca avem o problema. Adica ne-am atasat prea mult de ceea ce ne ofera ceilalti. Like a Star @ heaven
De fapt e o frica de a nu pierde acea calitate/beneficiu. Shocked
Arrow
Idea Dar fara acel anturaj nu putem fi noi? Nu putem fi la fel de coordonatori, glumeti, inteligenti, loiali, buni tovarasi, imprevizibili, distractivi, plini de viata, importanti, simpatici, de treaba, saritori, corecti, demni de temut, superiori, in centrul atentiei, descurcareti, cu acelasi spirit de echipa, harnici, corecti, recunoscatori, interesanti, deosebiti, impunatori, intelegatori, independenti, frumosi, atenti, etc Question
Exclamation pai putem daca avem incredere. Oriunde am merge si pe oricine am intalni aceste calitati raman. Sunt ale noastre. Nu dispar. Nu avem nevoie de ceilalti sa ne spuna cum sa fim.
Eu pot sa raman eu si mai departe. Chiar daca nu voi mai fi inconjurata de aceleasi persoane. sunny







georgiana_coryna
Level 2
Level 2

Sex : feminin Leu Zodiac chinezesc : Tigru
Mesaje : 163
Puncte : 174
Reputatie : 3
Data de inscriere : 29/05/2010
Varsta : 31
Localizare : Bucuresti

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Definire de sine şi identitate socială

Mesaj  Admin la data de Lun Aug 30, 2010 9:26 pm

Fiecare reuşeşte să se cunoască pe sine şi să se definească, doar interacţionând cu ceilalţi, comparându-se cu ei, relaţionându-se la alţii, în permanenţă. Te (re)cunoşti prin ceea ce se oglindeşte în ei, şi îi (re)cunoşti prin ceea ce se oglindeşte în tine. Evoluţia înseamnă schimbare şi transformare, mediul social acţionând în permanenţă în direcţia aceasta asupra indivizilor, ca o entitate vie ce-şi dezvoltă celulele. Tot ce există există pentru altul, organizarea pe sisteme ierarhice neculminând cu fiinţa umană. Cu toţii suntem prinşi într-un angrenaj sistemic mai mare, mai larg, de aceea avem nevoie unii de alţii, căci toţi contribuim, împreună, la o anumită realizare, la un scop comun. Egoistul, individualistul, va avea soarta celulei care, nevrând să mai servească organismul, va fi eliminată de el, din el.
avatar
Admin
Admin
Admin

Sex : masculin Mesaje : 1363
Puncte : 2935
Reputatie : 40
Data de inscriere : 21/05/2010
Localizare : al noualea cer, la ultimul etaj
Stare de spirit Stare de spirit : nirvana

Vezi profilul utilizatorului http://loveblog4all.blogspot.ro/

Sus In jos

Re: DEFINIRE DE SINE SI IDENTITATE SOCIALĂ

Mesaj  georgiana_coryna la data de Mar Aug 31, 2010 4:25 am

Identitate - cine suntem noi de fap?
Suntem intr-o continua schimbare si tindem spre perfectiune.
Defectele celor din jur sunt un fel de alarma care ne atrage atentia asupra unui lucru. Toate cate le avem le meritam si orice defect al lor se poate intoarce impotriva noastra. Cand incepem sa ii acceptam asa cum sunt si sentimentele noastre de prietenie sa nu se schimbe fata de ei, ne formam un scut impotriva lor. II cunoastem, acceptam, iubim, dar stim sa ne protejam si sa fim previzibili.
De fapt, avem doua posibilitati sa ajungem acolo - ori intelegem si suntem previzibili sau suferim datorita ignorantei noastre.
Cei din jur actioneaza de fapt asupra noastra schimbandu-ne in fiecare clipa. Noi alegem calea mai usoara sau calea mai grea.
Ceea ce condamnam la altii, nu vom mai practica. Adica ne schimbam pe noi acceptandu-i pe ei asa cum sunt.
Ignoranta naste iluzii desarte. Acceptarea realitatii ne elibereaza.
Stim ca au gresit si fata de noi uneori dar asa sunt ei.
In locul lor am fi facut la fel pentru ca ne identificam cu ei. Nu ne ramane decat sa ii acceptam si aia suntem noi. Cei care ii accepta pe ceilalti asa cum sunt protejandu-ne de ei pentru ca ii cunoastem atat de bine.



georgiana_coryna
Level 2
Level 2

Sex : feminin Leu Zodiac chinezesc : Tigru
Mesaje : 163
Puncte : 174
Reputatie : 3
Data de inscriere : 29/05/2010
Varsta : 31
Localizare : Bucuresti

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Definire de sine şi identitate socială

Mesaj  Admin la data de Mar Aug 31, 2010 10:50 am

Din punct de vedere al dezvoltării spirituale, apare, la un moment dat, în viaţa fiecăruia, o dilemă : fiecare simte că trebuie să facă anumite eforturi pentru a-şi defini individualitatea sa, dar, pe de altă parte, pentru a putea evolua, simte că sunt momente în care trebuie să renunţe, să uite aproape complet, de ceea ce îl individualizează de ceilalţi. Acest lucru se întâmplă din cauză că unele conjuncturi impun concentrarea pe ceea ce ai în comun cu cei de lângă tine, fapt ce determină apariţia unui sentiment de identitate colectivă. Şi atunci, în acele momente, apare o anumită teamă legată de resimţirea unui fel de pierderi a ceva indefinit, o teamă de depersonalizare, de pierdere a identităţii proprii. În cursul vieţii terestre eşti obligat să efectuezi multe exerciţii de acest gen, prin tot ceea ce înseamnă activităţi de grup, pentru a dobândi ceea ce numim "spirit de echipă" : convieţuirea în familie, viaţa de cuplu - prietenia, căsătoria, sporturile de echipă, dansul în doi sau în formaţiile de dans, echipele de lucru de la locurile de muncă, etc. În cadrul acţiunilor şi activităţilor desfăşurate în cupluri şi echipe, este necesară o permanentă adaptare la celălalt şi ceilalţi, ce vizează înţelegerea modului lor de gândire, de raţionament, pentru a le putea înţelege şi prevedea comportamentul. Această conştientizare este absolut necesară pentru a putea contribui la realizarea scopurilor şi obiectivelor comune, de cuplu şi de grup. Toate divergenţele de opinii reprezintă exerciţii de constituire a imaginii de sine, şi toate convergenţele conduc spre constituirea imaginii de grup, a sentimentului de apartenenţă la o comunitate, la relevarea unui Sine colectiv. În momentul actual există la nivel mondial o accentuare a condiţionării indivizilor de a colabora, de a se supune muncii în echipă, de a se conforma unor norme de grup, unor programe politico-economice tot mai extinse, cu caracter tot mai global, naţionale şi internaţionale, continentale şi chiar la scară planetară. Niciodată în istoria omenirii nu a mai existat o asemenea puternică tendinţă de unificare şi globalizare, o asemenea forţă de determinare a conştiinţei de grup, de relevare a Sinelui comun. Niciodată nu a mai existat o asemenea criză a identităţii individuale, şi o aşa teamă globală de depersonalizare. Niciodată nu a mai existat o asemenea revoluţie spirituală ! Trăiască Revoluţia ! cheers
avatar
Admin
Admin
Admin

Sex : masculin Mesaje : 1363
Puncte : 2935
Reputatie : 40
Data de inscriere : 21/05/2010
Localizare : al noualea cer, la ultimul etaj
Stare de spirit Stare de spirit : nirvana

Vezi profilul utilizatorului http://loveblog4all.blogspot.ro/

Sus In jos

Re: DEFINIRE DE SINE SI IDENTITATE SOCIALĂ

Mesaj  Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum