Consideraţii filosofice

Izolarea unui aspect al realităţii se
datorează faptului că există organe
de simţ diferenţiate, specializate
pentru a recepţiona, în condiţii
optime, o anume categorie de
excitaţii. Producerea senzaţiei
presupune funcţionarea coordonată a unui întreg aparat,
denumit „analizator", nu doar a unui organ.
Acest aparat analizator se compune din organul
senzorial, nervii senzitivi aferenţi- calea aferentă,
şi o regiune corespunzătoare din
scoarţa cerebrală- zona de
proiecţie corticală.
La
omul adult nu se produc senzaţii separate, ele existând la animalele
inferioare, care au un psihic senzorial elementar, şi la copii, în
primele saptamâni de viaţă, când
mielinizarea incompletă a fibrelor
asociative din cortex împiedică producerea legăturilor funcţionale nervoase. Prin maturizarea conexiunilor interneuronale, fiecare
senzaţie sintetizează cu alte senzaţii produse simultan, precum şi cu
urmele excitanţilor anteriori,
constituind o
perceptie,o cunoaştere sintetică şi integrală a
obiectului, sau a fenomenului.
Prin senzaţii
psihicul stabileşte legatura organismului cu lumea
obiectivă exterioară.
Fiziologul Johannes Miiller (1801-1858) a
elaborat, în 1840, „legea energiei specifice a organelor de
simţ". Teoria sa se
sprijină pe următoarele principii
, bazate pe experienţe simple:
1) Nu există senzaţie produsă de
cauze externe, ci există numai o
senzaţie a stării nervilor,
produsă de cauze externe. Adică
senzaţia este provocată de
modificarea din organul senzorial,
care are o energie specifică. Omul cunoaşte modificările energetice din analizatori, şi nu stimulii externi, ca atare. Ca
dovadă: indiferent de natura
excitanţilor care acţionează asupra unui
organ de simţ, de pildă ochiul, percepi un singur fel de
senzaţii, în cazul dat - senzaţii
optice. Dacă primeşti o lovitură în ochi, sau dacă ochiul îţi este excitat cu un curent electric, vei avea tot senzaţii vizuale, şi numai vizuale. Senzaţia de
lumină, deci, nu depinde de natura
excitantului, ci de natura organului
senzorial.
Ochiul percepe doar lumina emisă de Soare,nu şi căldura emanată de el.
2) Una şi aceeaşi cauză, externă
sau internă -stimul, provoacă în diferite organe
de simţ, diferite senzaţii,
corespunzatoare naturii fiecărui
organ. O lovitură puternică
provoacă pe piele senzaţii
tactile şi dureroase, la ochi provoacă puncte
şi flashuri luminoase, iar în ureche un zgomot.
3) Senzaţia organului de simţ nu
se manifestă ca o transmitere spre
conştiinţă a calităţii şi stării
obiectelor externe, ci ca o aducere
la cunoştinţă a calităţii şi stării
receptorului senzorial, provocate de
anumiţi stimuli -energii. Aceste calităţi
diferă în diverşii receptori senzitivi,
fiind esenţa energiei organelor de
simţ.
Oganele senzoriale au, fiecare,
un anume fel de energie, specifică
lor, care le poate stimula. Cunoaştem doar această energie, prin variaţia ei, nu şi excitanţii
externi. Nu cunoaştem de
fapt obiectele şi proprietăţile lor, ci doar propriile noastre însuşiri, transformările corporale interne. Aceasta este
poziţia idealismului filosofic, în
varianta sa kantiană, fiindcă nu
neagă existenţa lumii externe, ci
numai posibilitatea de a o cunoaşte.
Pe baza constatărilor lui J. Miiller, H.
Helmholtz a elaborat „teoria
hieroglifelor", ce recunoaşte
existenţa reală a obiectelor, fiindcă
senzaţiile nu apar fără excitarea
organelor de simţ, deci le
corespunde ceva în lumea externă.
Dar între obiecte şi senzaţii nu există nici o asemănare, senzaţia fiind un semn, ca şi o
hieroglifă. Un cuvânt nu seamănă cu obiectul pe care îl
desemnează,în consecinţă,
se ajunge la agnosticism, la negarea
posibilităţilor de a cunoaşte lumea
exterioară.
Specializarea organelo senzoriale s-a realizat în decursul
istoric al evoluţiei speciilor, şi structura lor este de aşa natură încât ele nu reacţionează decât la
categorii precise de excitanti:
ochiul la lumină, urechea la sunet
e, etc. Există deci o relaţie între
senzaţie şi acţiunea excitantului.

Dar senzaţia produsă de o culoare este altceva decât
vibraţia undei electromagnetice proprie
culorii respective. Percepând o culoare,nu percepi de fapt ceea ce determină senzaţia de culoare, obiectiv, ca formă şi conţinut,câmpul de lumină, care este undă electromagnetică şi flux de corpusculi. Diferenţei dintre două culori îi
corespunde o deosebire
între senzaţiile produse de ele. Datorită acestui fapt, în psihic
se poate forma o imagine similară
realităţii, orice imagine fiind un sistem de raporturi.
Deşi natura
senzaţiei diferă de cea a
excitantului, preluarea fidelă a
raporturilor dintre stimuli ne
permite o cunoaştere şi o
reproducere a obiectelor şi
fenomenelor din realitatea
exterioară. Funcţionarea psihicului se bazează pe un sistem
hipercomplex de raporturi realizate
între miliardele de puncte de excitaţie corticală. Rolul mişcărilor în percepţia senzorială: A.N. Leontiev
, în 1959, a subliniat importanţa mişcărilor în toate procesele
cognitive. Şi I.M. Secenov
observase rolul lor în
realizarea senzaţiilor tactile : dacă
mâna ta stă nemişcată pe un obiect,
nu percepi mai nimic, dar dacă se
deplasează pe suprafaţa obiectului, îţi
poţi da seama de rugozitate, de mărime, de
formă.
La fel în cazul vederii, căci globul ocular nemişcat nu percepe aproape nimic. Pentru a percepe un
obiect, înafara fixării vederii asupra lui, şi a
acomodării cristalinului, sunt strict necesare
mişcările prin care se explorează, ca si în cazul mâinii,
forma şi conturul obiectului. Ochii realizează continu
numeroase mişcări, ordonate şi
foarte rapide. A.N.
Leontiev a
demonstrat rolul motricităţii şi în cazul auzului. Nu este vorba doar de
mişcarea capului pentru a orienta urechea în direcţia sursei sonore. În
cazul percepţiei sunetelor muzicale, un rol important îl au contracţiile
corzilor vocale, fapt
dovedit prin controlul auzului tonal la studenţii
din universitatea moscovită. S-a
constatat faptul că 46% din studenţii ruşi
sufereau de surditate tonală, adică, în termeni uzuali, n
u aveau „ureche muzicală". În schimb, nici unul din studenţii
vietnamezi, care urmau cursurile
acelei universităţi, nu prezentau
această deficienţă. Limba
vietnameză este o limbă tonală,
descifrarea sensului unui
cuvânt depinzând, într-o serie de
cazuri, nu numai de natura
vocalelor, ci şi de tonul vorbirii -
înalt, mediu sau coborât.Vietnamezii sunt obligaţi de
mici să facă exerciţii de intonare,
ceea ce conduce la dezvoltarea
corespunzatoare a auzului tonal.
Astfel, exerciţiile de intonare permit dezvoltarea capacităţii de a
distinge sunetele. Faptul a fost
verificat efectuând exerciţii vocale
cu copii de 4-5 ani, care
aveau dificultăţi în discriminarea
sunetelor, şi deficienţa a fost
remediată. La vârste mai mari, însă,
combaterea surdităţii tonale nu mai
dă rezultate.
Când asculţi cuvintele
cuiva, le repeţi, în mod inconştient, pentru a le înţelege, în gând. Când nu înţelegi ce spune, încerci să le repeţi în mod conştient, pentru a le descoperi sensul. Cu ajutorul aparatelor tehnice de măsură s-au descoperit
contracţii aproape imperceptibile- microcontracţii, ale muschii fonatori, la subiecţii ascultători,
similare celor din pronunţia aceloraşi cuvinte, de către vorbitori. În cazul notelor muzicale, se
produc contracţii ale corzilor
vocale, care modelează oarecum
proprietăţile sunetului. Distingerea înălţimii sunetelor se
află în strânsă dependenţă de
mişcarea corzilor vocale. Raporturile
dintre diferitele senzaţii auditive
sunt înlesnite de relaţiile
concomitente dintre imperceptibile
le contracţii musculare.
Senzaţiile rezultă nu
doar din excitaţia unor puncte de
pe scoarţa cerebrală, ele
implicând un sistem de raporturi între
veriga senzorială şi cea motorie.
Secenov afirma că senzaţia ar
consta într-un reflex în care veriga
efectoare e inhibată, fiind mai puţin
exprimată, evidenţiată. Uneori ea se
manifestă doar printr-o creştere a tensiunii musculare. Raporturile
dintre senzaţii, o dată cu raporturile dintre mişcările implicate permit o cunoaştere adecvată a realităţii.