UNIVERSUL SPIRITUAL
Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Ultimele subiecte
» FRICA, TEAMA, PANICA, GROAZA
Sam Feb 07, 2015 1:19 am Scris de Admin

» Despre mine, Kato
Mar Sept 30, 2014 9:12 pm Scris de Admin

» Materiale audio-video personale
Sam Mai 03, 2014 7:58 pm Scris de Admin

» casa veche
Lun Dec 16, 2013 12:44 am Scris de Admin

» an overview on laughter yoga
Lun Dec 09, 2013 12:02 pm Scris de stephanieanna

» BLOGUL MEU
Joi Sept 19, 2013 9:56 pm Scris de Admin

» Noua Medicină Germană (Germanică)
Joi Aug 15, 2013 5:42 pm Scris de Admin

» Ho'oponopopo
Mier Aug 14, 2013 11:32 pm Scris de Admin

» Huna
Mier Aug 14, 2013 11:29 pm Scris de Admin

Navigare
 Portal
 Index
 Membri
 Profil
 FAQ
 Cautare
Parteneri
forum gratuit


GNOSTICISMUL

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

GNOSTICISMUL

Mesaj  Admin la data de Sam Aug 28, 2010 2:26 pm

GNOSTICISMUL -este un sistem religios sincretist, care a preluat elemente din iudaism, zoroastrism şi creştinism, prezentând o doctrină total diferită de cea revelată. Termenul de gnosticism provine de la cuvântul „γνωσις”, care înseamnă „cunoaştere”. Importanţa acestei cunoaşteri rezidă din faptul că gnosticismul prezintă o soteriologie de tip noetic, un fel de „jnana yoga”, în care mântuirea se realizează prin cunoaştere şi nu prin asceză. Astfel gnosticismul se consideră singura religie care posedă adevărata cunoaştere care mântuieşte, celelalte religii fiind eşecuri ale unui sistem în care s-a pierdut adevărul real.
Gnosticismul pretindea că oferă răspunsuri la întrebările majore ale omului, şi anume: de unde vine răul; originea omului; modalitatea mântuirii; raportul divinului cu lumea. Gnosticismul este ezoteric, pretinzând că adevărata cunoaştere este ascunsă pentru omul neiniţiat.
Ideile caracteristice gnosticismului sunt: dualismul, emanaţionismul şi soteriologia prin gnoză.
Dualismul are în vedere un permanent raport disjunctiv dintre spirit şi materie. Emanaţionismul se referă la modalitatea creaţiei lumii.
Soteriologia prin gnoză are în vedere singura modalitate de a ajunge la desăvârşire: cunoaşterea tainelor lumii metafizice.
Concepţia despre Divin în gnosticism - acesta este conceput foarte înalt, intangibil cu lumea materială. Absolutismul divin este atât de abstract, încât materia nu are nici un punct de legătură cu spiritul, iar Dumnezeu este denumit mai degrabă „tăcere” (σιγη), deoarece, ziceau ei, nu se poate exprima în cuvinte. Mai existau şi alte denumiri criptice pentru a reda realitatea divină, şi anume: βυθος. Între alte denumiri interesante ale Divinului, care desemnează ideea de început sau de paternitate mai amintim:
- începutul (αρχη);
- pre-începutul (προαρχη);
- proto-părintele (προπατηρ);
- unul şi totul (εν και παν);
Materia (υλη) - este considerată a fi eternă, la fel ca spiritul divin, aflată permanent într-o confruntare cu Divinul. Materia este sediul răului, deci lupta cu ea trebuie să se vizualizeze prin lupta cu materia şi cu trupul. Observăm aici o influenţă a zoroastrismului care şi el considera materia şi lumea ca un element al răului, cu care omul trebuie să lupte.
Lumea materială nu este după gnostici opera lui Dumnezeu, ci a fost creată de un Demiourgos, teză care o găsim şi în gândirea platonică, iar în creştinism în erezia lui Arie. Acest demiurg este un eon inferior, emanat din divinitate. Prin această teză gnosticismul apără concepţia despre Dumnezeu de tangibilitatea materiei. Dumnezeu, consideră ei, trebuie să rămână departe de mizeria lumii, deoarece El este Spirit pur şi inefabil.
Concepţia despre eoni (αιωνεζ) îi prezintă pe aceştia ca figuri mitice, care provin din Dumnezeu prin emanaţie. Numărul lor ajunge până la 365 sau chiar mai mulţi, corespunzând astfel celor 365 de ceruri. Eonii cei mai îndepărtaţi sunt şi cei mai imperfecţi. Demiourgos, ultimul eon, este imperfect, pervers, mărginit şi ignorant. El ar fi, după gnostici, „dumnezeul iudeilor”. Cel mai înalt eon este Nous-ul, considerat a fi raţiunea sau Logosul divin. Lui i s-a încredinţat eliberarea lumii din demonicul lumii. Teza este iarăşi în consonanţă cu platonismul, care vedea eliberarea lumii prin descătuşarea elementelor spirituale cuprinse în carcera trupului. Totalitatea eonilor formează Pleroma sau Împărăţia luminii, suprema stare care poate fi concepută.
Mântuirea este văzută ca o eliberare de materie. Lumea materială se va dizolva la final şi totul va fi resorbit în absolutul primar. Deci va avea loc, zic ei, un fenomen de apocatastază. Însă mântuirea se realizează doar prin gnoză: omul trebuie să ajungă la conştiinţa binelui suprem doar prin renunţarea la materie. Tema aceasta o mai găsim şi în sistemul Samkya, care considera lumea o iluzie ce trebuie eliminată, deoarece creează incertitudinea realităţii.
Gnosticismul este de asemenea dochetist, în sensul că el consideră trupul lui Hristos (văzut ca incarnare eonică) ca aparent. De aceea, chenoza, învierea şi înălţarea Lui la cer sunt aparente.
În ceea ce priveşte învierea oamenilor şi aici sunt idei noi: trupurile oamenilor nu vor învia, deoarece nu se poate ca materia să învie, de vreme ce ea este o iluzie şi un rău. Pentru că materia este rea în sine orice noţiune de „taină” sau de „sacrament” este evident eliminată, deoarece nu există posibilitatea sfinţirii lumii, ci doar distrugerea sau cel mult ignorarea ei. Pentru faptul că elementul euharistic era atât de important în conştiinţa oamenilor, gnosticii au păstrat un fel de împărtăşanie, realizată printr-o colorare a unui lichid în culoarea roşie şi consumarea lui ritualică.
Morala gnostică este foarte severă, deoarece se cerea distrugerea materiei printr-o asceză riguroasă. Însă în acelaşi timp găsim şi elemente de libertinaj, pentru că, ziceau ei faptele bune nu sunt importante pentru viaţa omului. Principiul moral al gnosticismului se baza pe gnoză şi prea puţin pe viaţa morală. Asceza gnostică implica o severitate aproape absurdă, deoarece se considera că orice ataşare emotivă implică o intrare în murdăria materiei şi deci lipsa şansei de mântuire.
În ceea ce priveşte antropologia, oamenii erau împărţiţi în trei categorii şi anume:
1-pnevmaticii sau cei spirituali. Ei posedă scânteia de divinitate. De fapt, numai ei au şansa mântuirii, deoarece ei sunt adevăraţii gnostici.
2-psihicii sau oamenii obişnuiţi, cărora gnoza le era închisă;
3-hylicii cei pământeşti sau cei materiali. Ei sunt categoria oamenilor condamnaţi
În ceea ce priveşte eshatologia, gnosticismul pune în evidenţă tema apocatastazei, în baza căreia fiecare entitate va fi restabilită, după ce în prealabil, lumea va pieri în foc.
Mişcările gnostice apar în secolul I d.Hr. şi dispar cam prin secolul al IV-lea, doar maniheismul având o viaţă mai lungă, mai ales că el se pierde ulterior în bogomilism, paulicianism şi în doctrina catharilor.
În general, organizarea acestor curente nu este unitară, ci ea ţine de comunităţile eccleziale locale, de şcoli în jurul unor mentori, neavând o organizare ierarhică clar precizată. Dintre sistemele gnostice cele mai cunoscute putem aminti:
1. Gnosticismul sirian, care are ca trăsături generale dochetismul, dualismul riguros şi anti-iudaismul exagerat. Dintre aceşti gnostici amintim în primul rând pe Satornil, originar din Antiohia, care considera căsătoria ca un lucru demonic, pentru că naşte ataşarea de senzual. În ceea ce priveşte cosmogonia, creatorul lumii este Dumnezeul Vechiului Testament, care oricum nu are puterea de a mântui umanitatea căzută.
2. Gnosticismul alexandrin are ca exponenţi principali pe Vasilide care prezentau o doctrină creştină prin filozofia platonică şi plotiniană. Pentru Vasilide lumea este creată prin emanaţie. La început era doar neantul, din care a ieşit haosul, care este urmat apoi de către Marele Arhon. Acesta creează ogdoada. Inferiorul lui imediat, al doilea Arhon, creează hebdomada. Acesta ar fi condus lumea Vechiului Testament, până la Moise. Între cei doi Arhoni (Marele Arhon şi cel al hebdomadei) există 365 de ceruri, cu câte 7 eoni fiecare, care formează toţi la un loc Pleroma divină.
Materia eternă, cea care exista sub pleroma, a prins câteva părţi de lumină, pentru a căror eliberare, Iahve, arhonul ultimului cer, ar fi creat lumea, fără a le putea însă salva. Pentru această salvare, Dumnezeu a trimis pe cel mai mare dintre eoni, Nous-ul sau Raţiunea divină, Care la botezul de la Iordan s-ar fi unit cu omul Iisus. Astfel Nous-ul a reuşit să salveze scânteile pierdute în materie, i-a învăţat pe oameni elementele gnozei divine şi apoi s-a retras în Pleroma divină.
Valentinian, un alt exponent al lumii gnostice alexandrine, a dezvoltat cel mai vast sistem gnostic alexandrin, care s-a răspândit nu numai în nordul Africii, ci şi la Roma. El a profesat paralelismul dintre lumea superioară a ideilor şi lumea inferioară a fenomenelor. El vorbeşte despre existenţa eonilor perechi, care formează pleroma şi care este opusă kenomei, lumii vidului. După Valentin, Tatăl este primul Principiu, Absolutul invizibil şi incomprehen-sibil. Tatăl s-a unit cu Gândirea (Ennoia) şi a zămislit 15 perechi de eoni, care formează Pleroma. Ultimul eon, Sophia, vrând să îl cunoască pe Tatăl, provoacă o adevărată criză, din care se nasc Răul şi Patimile.
Aruncaţi din Pleromă, Sophia împreună cu Răul şi Patimile au creat o înţelepciune inferioară. Sus, în pleromă, se creează o nouă pereche de eoni: Hristos (partea masculină) şi Sfântul Duh (latura feminină). Jos pe pământ este creat Iisus, care din elementele psihice îl creează la rândul lui pe Demiourgos, cel care va crea la rândul lui lumea materială. El este Dumnezeul Vechiului Testament, care este recunoscut drept creatorul lumii. Însă în respiraţia lui mai există şi elemente pnevmatice, astfel încât se pot crea şi oameni pnevmatici, nu doar hilici sau psihici.
Evident că sistemele gnostice alexandrine, fiind impregnate de plotinianism erau emanaţioniste, iar pentru faptul că aveau în vedere o refuzare totală a materiei, considerată o emanaţie a răului, eliminau toate elementele care aveau tangenţă cu materialitatea lumii.
MANIHEISMUL- curent ce vine de la numele întemeietorului lui, Mani, care s-ar fi născut pe 14 aprilie 216 d.Hr. în Babilon, la Seleucia – Ctesifon. Tatăl său ar fi auzit o voce care timp de trei zile îi spunea să nu mănânce carne, să nu bea vin şi să nu se atingă de vreo femeie. Tulburat de această revelaţie el s-ar fi alăturat sectei elkesaiţilor, care practicau o astfel de viaţă austeră. Mani urmează linia credinţei tatălui său, acceptând secta elkesaiţilor, însă după două revelaţii, la 12 ani şi la 24 de ani, el prăseşte secta pentru a-şi întemeia propria sa religie universală. Mani face o călătorie în India, unde, se pare, se iniţiază în misterele de aici. Regele Shapur I i-a dat libertatea de a predica în tot regatul, ceea ce reprezenta o recunoaştere oficială a acestei religii şi o susţinere a ei.
În anul 272 d.Hr. Shapur I moare şi în locul lui urmează fiul acestuia, Hormizd, care moare doar la un an de la suirea sa pe tron şi în locul lui ajunge rege, fratele lui, Bahram I, care era împotriva religiei lui Mani. Ajuns rege, Bahram I îl cheamă pe Mani la curte, unde căpetenia magilor l-a acuzat de nerespectarea religiei oficial, a mazdeismului, şi l-a condamnat la moarte. Astfel Mani moare la 26 februarie 277, fiind şi primul martir al acestei religii.
Gnoza Maniheiana- la începutul creaţiei, în „timpul anterior” existau cele două naturi sau substanţe primordiale: lumina şi întunericul. Ele coexistau, fiind despărţite doar de o graniţă. La nord exista Părintele Măreţiei, asimilat cu Dumnezeu-Tatăl al creştinilor sau cu Zurvan al iranienilor. La sud se afla Prinţul întunericului (Ahriman sau diavolul). Mişcarea „deordonată” îl împinge pe Prinţul întunericului spre graniţa cu regatul luminii, unde zăreşte splendoarea luminii şi se aprinde de dorinţa de a cuceri această împărăţie. Tatăl se opune şi o cheamă în ajutor pe „Mama vieţii”, care la rândul ei proiectează o nouă ipostază, pe Omul Primordial (Ormazd al iranienilor). Cei cinci fii ai acestuia sunt de fapt cele cinci simţuri, care constituie armura sufletului. Omul primordial înfruntă întunericul dar este învins de demoni (arhonţi), care îi devorează fii. Această înfrângere marchează începutul amestecului cosmic dintre lumină şi întuneric, care asigură şi victoria finală a lui Dumnezeu.
În a doua creaţie, Tatăl „cheamă” Spiritul Viu, care coborând în întuneric îl scoate pe Omul primordial şi îl înalţă spre patria sa cerească (paradisul luminilor). Ucigându-i pe arhonţi, Spiritul viu face din pieile lor bolţile cereşti (cinci la număr), din oasele lor, creează munţii, din carnea lor se creează pământul. El făureşte prima eliberare a luminii, creând soarele, luna şi stelele.
Tatăl recurge şi la o a treia „creaţie”, proiectând, prin emanaţie, un al treilea trimis, care organizează Cosmosul, ca un fel de fântână de captat apoi de redat particulele de lumină. Mişcarea este următoare: în primele 15 zile particulele de lumină umplu luna, apoi se mută în soare şi de aici în patria luminii primordiale. Însă mai rămân particulele de lumină, care au fost înghiţite de demoni. Acestora Trimisul li se arată sub forma unei femei frumoase iar demonilor feminini, sub chipul unui bărbat frumos. Încărcaţi de patimă, demonii îşi varsă sămânţa care conţine lumina, din aceste particule de lumină se nasc apoi plantele. În varianta aceasta se încearcă recuperarea particulelor de lumină şi trimiterea lor în lumea din care au căzut.
Oamenii care conţin şi ei particulele de lumină sunt răscumpăraţi de jertfa lui Hristos, care astfel recuperează din ei particulele de lumină care s-au pierdut. Când ultimele particule de lumină vor fi răscumpărate din materie, atunci lumea întunericului va fi închisă într-o groapă peste care se va pune o piatră uriaşă. Despărţirea acestor lumi va fi definitivă.
Comunitatea gnostica -in modalitatea de organizare a comunităţii existau 5 trepte:
1-ghidul sau unsul lui Mani, conducătorul comunităţii.
2-doctorii un fel de episcopi, numiţi şi diaconi, în număr de 12;
3-preoţii cam 72 la număr
4-intendenţii (360)
5-călugării şi laicii.
Pentru călugări morala era evident mult mai aspră, deoarece trebuia să fie respectate cele 5 porunci şi 3 peceţi. Poruncile sunt: adevărul, non-violenţa, comportamentul religios, puritatea gurii şi sărăcia. Cele trei peceţi sunt: cea a gurii, a mânii şi a sânului.
Pentru laici se cereau respectarea celor 10 porunci maniheice (eliminarea idololatriei, a consumului de carne, a băuturilor fermentate, etc.). De asemenea, li se cerea să practice zilnic rugăciunea, milostenia, postul de duminica, liturghia lui Mani
MARCIONISMUL- despre Marcion se ştie că s-a născut pe la anul 85 d. Hr. În cetatea Sinope, fiind fiul unui episcop creştin. Din cauza învăţăturii sale greşite, chiar tatăl său l-ar fi excomunicat din Biserica creştină. Pe la anul 138 – 139 d.Hr. Marcion s-a dus la Roma, unde a intrat în legătură cu alţi eretici, dintre cel mai important ar fi fost Cedron, care l-ar fi şi influenţat pe mai departe. Adolf von Harnack îl consideră un „ teolog biblic radical şi un reformator” . El se considera ca fiind al 13 apostol, ales de către Hristos şi nu per hominem. Fiind proprietar de corăbii, Marcion i-ar fi oferit 200.000 de sesterţi pentru a fi reprimit în Biserica din Roma, însă episcopul i-ar fi înapoiat banii, în momentul în care a aflat că este eretic. În acest caz Marcion şi-a înfiinţat propria sa sectă.
Doctrina Marcionista - considera ca Între cele două Testamente există o deosebire foarte mare, lucru pe care Marcion îl surprinde în lucrarea sa Antiteze. De exemplu, zice el, în Noul Testament se cere să fie iubiţi vrăşmaşii, pe când în Vechiul Testament se cere ca ei să fie ucişi; în Vechiul Testament Iahve trimite foc din cer peste păcătoşi, pe când în Noul Testament, când apostolii cer asta, Mântuitorul refuză. Deci, concluzionează Marcion, există doi dumnezei: unul bun (în Noul Testament) şi altul rău (în Vechiul Testament).
Dumnezeul bun nu a fost cunoscut până la venirea lui Iisus Hristos. De fapt, zicea tot el, nu l-ar fi cunoscut nici măcar Demiurgul Vechiului Testament. Din milă pentru păcătoşi Dumnezeul bun vine să se împotrivească celui rău. El se coboară peste persoana lui Iisus, adoptându-l ca Fiu (teza adopţianismului). Prin Iisus Hristos, El combate legea Vechiului Testament şi universalizează credinţa creştină. El a întemeiat astfel o împărăţie cerească, spre deosebire de cel al Vechiului Testament, care voia doar o împărăţie pământească. Judecata universală de la sfârşitul lumii este abrogată, deoarece Iisus Hristos a adus iubirea divină, iar aceasta nu judecă pe nimeni.
Marcion era dochetist. În timpul morţii sale Iisus s-ar fi coborât la iad şi i-ar fi mântuit pe cei condamnaţi de Dumnezeul Vechiului Testament. Între aceştia intră: Cain, sodomiţii, egiptenii, etc. O altă comparaţie între cele două Testamente este următoarea: Vechiul Testament, considera Marcion, este pomul care nu face roade şi se aruncă în foc, în vreme ce Noul Testament este pomul care rodeşte înmiit.
Pentru a-şi susţine scripturistic tezele sale cu privire la valoarea Noului Testament, care ar fi opera Dumnezeului celui bun, Marcion păstrează în canonul său doar evanghelia de la Luca, dar elimină capitolele unde se vorbeşte despre genealogia Mântuitorului. De asemenea, sunt excluse epistolele pastorale şi cea către Evrei, deoarece făceau aluzie prea mare la latura umană a lui Hristos.
În morală Marcion era foarte rigorist: el cerea o asceză extremă, condamnând căsătoria, oprind de la consumarea vinului şi a cărnii de orice fel, pe care le considera alimente ale Dumnezeului celui rău.
Marcionismul s-a organizat ca o pseudo-biserică şi a dat se pare şi martiri. Marcion permitea mai multe botezuri pentru iertarea păcatelor, considerând că aşa se poate salva omul de starea de lapsi, de trădător al credinţei adevărate. Din cele expuse putem vedea că dualismul lui Marcion este unul de tip biblic şi nu unul gnostic. Deşi combătut de sfinţii părinţi, teologi protestanţi contemporani, cum ar fi Adolf von Harnack îl consideră primul biblicist protestant
MONTANISMUL - Montanus se dorea şi el a fi un reformator în sânul Bisericii. El considera că aceasta ar fi decăzută fără o morală exigentă, de aceea credea că este nevoie de o reformă foarte aspră pentru a recupera starea de decadenţă din Biserică.
Montanus fusese preot al zeiţei Cibele, convertit apoi la credinţa creştină. Nu se cunosc prea multe despre viaţa sa anterioară, însă se ştie că prin convertirea sa, el încearcă să impună o austeritate tipic gnostică, unde trupul era considerat sediul tuturor relelor. Pe la anul 156 – 157 d.Hr. el începe să înveţe despre împărăţia de 1000 de ani şi a doua venire a lui Hristos, care se va realiza în Frigia. El însuşi se considera a fi Paracletul, care vorbeşte în numele şi în locul lui Dumnezeu Tatăl. El este cel care venise să completeze revelaţia Noului Testament, care nu se predase desăvârşit, deoarece Hristos fusese prea repede ucis pe cruce.
În ceea ce priveşte morala sa, el nu admitea a doua căsătorie, iar cei care erau căsătoriţi a doua oară erau excluşi din comunitate. Fecioria era una din condiţiile pentru a primi revelaţii. Posturile erau foarte lungi şi foarte grele, tocmai pentru a distruge orice dorinţă trupească din om. Orice distracţie era aspru sancţionată, deoarece implica o ataşare de viaţa pământească şi deci de lumea demiurgică a păcatului.
Misiunea lui Montanus a fost destul de reuşită, el convingând oamenii să îşi vândă averile şi să le doneze comunităţii. Astfel oamenii nu mai lucrau şi aşteptau să vină împărăţia lui Hristos, pe care Montanus o propovăduise ca şi venită în părţile Frigiei. „Duhul” aşteptării îi făcea pe oameni să abandoneze familiile şi să se retragă în pustiu, în aşteptarea venirii lui Hristos. Unele profetese (Priscila, Maximilla şi Quintilla) alimentau cu extaze şi viziuni această atmosferă. De aceea a fost nevoie de o replică foarte hotărâtă din partea părinţilor Bisericii primare (Miltiade, Meliton de Sardes, etc. ) pentru a preveni dezechilibrul pe care îl produsese tezele lui Montanus. Cu timpul însă secta va dispărea din istorie o dată cu pierderea sentimentelor parusiace şi apocaliptice din viziunea oamenilor.
Concluzie, expunând cele trei ramuri gnostice ale credinţei creştine, care nu doreau o reformă în Biserica primară, cât mai ales întemeierea unei alte Biserici, am prezentat acest dualism în concret, la nivelul vieţii creştine primare. Dualismul implica eliminarea Vechiului Testament, ca un segment biblic revelat, şi prezentarea lui ca o redare a experienţei demiurgului Iahve.
Se găsesc aici toate elementele gnostice caracteristice: dualismul bine – rău, morala ucigătoare de trup, anti-sexualismul absolut (prin negarea procreaţiei din cadrul familiei), etc. Toate aceste teze erau în contradicţie cu afirmarea vieţii şi a dualităţii sinergice trup-suflet, pe care credinţa creştină o afirmase.

avatar
Admin
Admin
Admin

Sex : masculin Mesaje : 1363
Puncte : 2935
Reputatie : 40
Data de inscriere : 21/05/2010
Localizare : al noualea cer, la ultimul etaj
Stare de spirit Stare de spirit : nirvana

Vezi profilul utilizatorului http://loveblog4all.blogspot.ro/

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum