Maya, Iluzia, Vălul (voalul) Iluziei

Vălul - Maya (Schuon)
„Vălul” este o noţiune care evocă ideea de mister, deoarece ascunde ceva de la vedere, ceva care ori este prea sacru or prea intim; dar de asemenea dezvăluie un mister în propria-i natură şi atunci devine simbolul văluirii universale.
Vălul cosmic şi metacosmic este un mister deoarece îşi are rădăcina în
adâncurile Naturii Divine. Conform Vedanta, este imposibil a explica Maya,
chiar dacă nu ne putem abţine în a admite prezenţa sa; Maya, asemeni lui
Atma, este fără origine şi fără sfârşit.
Noţiunea hindusă de „Iluzie”, Maya, coincide de fapt cu simbolismul islamic
al „Vălului”, Hijab: Iluzia universală este o putere care pe de-o parte
ascunde şi pe de alta dezvăluie; este Vălul înaintea Feţii lui Allah sau,
conform unei extensii de multiplicitate a simbolismului, seria celor 66.000
văluri de lumină şi întuneric care ori prin iertare ori prin rigoare dau
radianţa fulgurantă a Divinităţii.
Vălul este un mister deoarece aşa e Relativitatea. Absolutul, sau
Necondiţionatul, este misterios prin transparenţa evidenţei sale, dar
Relativul sau Condiţionatul este misterios în virtutea neinteligibilităţii. Dacă
este imposibil de a înţelege Absolutul, asta este deoarece luminozitatea sa
orbeşte; din contră, dacă este imposibil a înţelege Relativul, asta este din
pricina obscurităţii sale care nu oferă nici o referinţă. Cel puţin este aşa
când considerăm Relativitatea în arbitrariul ei, deoarece ea devine
inteligibilă în măsura în care este vehiculul Absolutului, sau în măsura în
care apare ca o emanaţie a Absolutului. A fi vehiculul Absolutului, în timp ce
îl văluie, este chiar scopul Relativului.
Rădăcina Relativului nu este alta decât Infinitul, deci rădăcina este în
Absolutul însuşi, Infinitul fiind inseparabil de Real care, fiind absolut, este în
mod necesar infinit.
Această Infinitate implică Radiaţie, deoarece binele tinde să se comunice pe
el însuşi, aşa cum observa Sf. Augustin; Infinitatea Realului nu este alta
decât puterea sa de Iubire, Şi misterul Radiaţiei explică totul: radiind, Realul
o face ca şi cum s-ar proiecta El Însuşi „în afara lui Însuşi”, şi în separarea
Lui Însuşi de El Însuşi, El devine Relativitate în măsura, gradul acestei
separări. Este adevărat că acest „în afară” este în mod necesar situat în
Realul Însuşi, dar totuşi există qua exterioritate şi de o manieră simbolică,
care se poate spune că este „gândită” de către Infinit în virtutea tendinţei
Sale de Radiaţie şi deci de a se extinde într-un vid care în realitate nu
există. Acest vid nu are nici o realitate cu excepţia aceleia date prin Razele
care sunt proiectate în el; Relativitatea este reală doar prin conţinuturile
sale care, la rândul lor, aparţin în mod esenţial Absolutului. Astfel că spaţiul
nu are nici o existenţă cu excepţia celei prin conţinuturile sale; un spaţiu gol
nu ar mai spaţiu, ar fi nimicnicie.

Prototipul principial al Vălului este dimensiunea divină a Infinităţii, care
radiază din Necondiţionat rămânând însă o calitate intrinsecă în mod
riguros; în Absolut, Şiva şi Şakti sunt identici. Separativa şi jucăuşa Maya
care creează iluzia, nu emerge inexplicabil din nimicnicie, ci procede din
chiar natura lui Atma; deoarece binele are prin definiţie tendinţa de a se
comunica pe sine, „Binele Suveran” nu poate decât să se radieze pentru sine
şi în Esenţa sa, şi atunci – şi ca o consecinţă – de la el însuşi şi în afara lui
însuşi; fiind Adevăr, „Dumnezeu este Iubire”.
Asta înseamnă a spune că există în Dumnezeu un prim Văl, şi anume
tendinţa esenţială şi principială pură către comunicare şi deci către
contingenţă, o tendinţă care rămâne strict în Esenţa Divină.
Al doilea Văl este efectul extrinsec al primului Văl: acesta este Principiul
ontologic, Fiinţa creatoare, care concepe Ideile sau Posibilităţile lucrurilor.
Fiinţa dă naştere celui de-al treilea Văl, Logosul creator care produce
Universul, şi acesta de asemenea, şi într-o anumită măsură a fortiori, este
Vălul care disimulează dar şi transmite comorile Binelui Suveran.
Dincolo-de-Fiinţa este Absolutul sau Necondiţionatul, care prin definiţie este
infinit şi deci nelimitat.
Conform Vedanta, Atma este îmbrăcat în trei mari văluri (sau „anvelope”,
koshas), care corespund analogic, prin prefigurarea lor cauzativă, stărilor de
veghe, vis şi somn profund: aceste trei văluri say stări sunt:
- Vaishvanara
- Taijasa
- Prajna
Ceea ce văluiesc ele, este necondiţionata şi inefabila Realitate, Turiya, care
în microcosmul uman este Prezenţa Divină din adâncul inimii. Această
realitate, sau această a patra „stare” în sens ascendent, este Dincolo-de-Fiin
ţa (Atma) în ea însăşi; se spune despre ea că nu este „nici manifestată
(vyakta) nici nemanifestată (avyakta)”.
Ideea de nemanifestat are două înţelesuri: există absolut nemanifestatul,
Parabrahma sau Brahma nirguna („necalificat”), şi relativ nemanifestatul,
Ishvara sau Brahma saguna („calificat”); acest relativ nemanifestat, Fiinţa ca
principiu existenţiatic sau matrice a arhetipurilor, poate fi numită „potenţial
manifestat” în relaţie cu „efectiv manifestat” (adică lumea); în ordinul divin
însuşi, Fiinţa este „manifestarea” Dincolo-de-Fiinţă-ei, altfel manifestarea
numită aşa în mod propriu, sau Existenţă, nu ar fi nici posibilă nici
conceptibilă.
A spune că absolut nemanifestatul este principiul ambelor: manifestatul –
lumea – şi relativ nemanifestatului – Fiinţa – ar fi o tautologie: ca principiu
al Fiinţei, Dincolo-de-Fiinţa este implict principiul Existenţei. Din punctul de
vedere al absolut nemanifestatului, distincţia între potenţial manifestat –
care este relativ nemanifestat şi creativ – şi efectiv manifestat sau creat,
distincţie adică între Fiinţă şi Existenţă, nu are nici o realitate; dpdv al
Dincolo-de-Fiinţă-ei nu este nici o complementaritate, nici o alternativă.
Trebuie luat în considerare, în ordinul principial sau divin, mai întâi
Absolutul în el însuşi, în al doilea rând Absolutul desfăşurat în Maya, sau în
modul Maya-ei; în acest al doilea aspect, „toate lucrurile sunt Atma”.
Într-o manieră analoagă, dar în contextul Maya-ei înseşi, trebuie luat în
considerare mai întăi lucrurile în ele însele, şi deci dpdv al existenţei
separate care le determină ca fenomene, şi în al doilea rând, în Fiinţă, şi
deci ca arhetipuri. Orice aspect al relativităţii – chiar principial – sau de
manifestare, este vyakta, şi fiecare aspect de absoluitate – chiar relativ – sau
de non-manifestare, este avyakta.

Pentru a realiza Dincolo-de-Fiinţa, care este Sinele absolut, este necesar,
conform Katha Upanişad, să se „treacă dincolo de obscuritate”; această
„dincolo de obscuritate” este luminozitatea intrinsecă a Sinelui, care este
revelată după obscuritatea dată de nemanifestat în relaţie cu luminozitatea
iluzorie a manifestatului.
Deoarece „extremele se întâlnesc”, maximum de cunoaştere „interioară” va
avea ca şi complement maximum de cunoaştere „exterioară”, desigur nu în
sensul cunoaşterii ştiinţifice, ci în sensul că omul care îl vede perfect pe
Dumnezeu în şi dincolo de fenomene, ÎL va vedea perfect în exterior sau în
fenomene; deci „ascensiunea” spiritului către Dumnezeu necesită în mod
subiectiv o „descindere” a lui Dumnezeu în lucruri. Această „viziune divină” a
lumii poate purta cu ea un „mandat din Ceruri” sau o misiune spirituală
indiferent de gradul ei de importanţă, care va varia conform profunzimii sau
totalităţii cunoaşterii interioare. Invers, un mandat particular predestinat în
mod providenţial coincide cu cunoaşterea supremă; dar nu se poate afirma
faptul că un grad de cunoaştere sau realizare ipso facto necesită o misiune
profetică de înmânare a legii; altfel orice înţelept perfect ar fi fondatorul
unei religii.
Ridicarea vălului în dimensiunea interioară şi intelectivă este acompaniată
de o iluminare sau o transparenţă a vălurilor în care şi prin care trăim; şi
din care suntem făcuţi, din chiar faptul existenţei noastre.
Vălul poate fi dens sau transparent, unic sau multiplu; el văluie sau
dezvăluie, violent sau blând, subit sau progresiv; include sau exclude, şi
separă astfel două regiuni, una interioară şi una spre interior şi una spre
exterior. Toate aceste moduri sunt manifestate în microcosm precum şi în
macrocosm, sau în viaţa spirituală precum şi în ciclurile cosmice.
Vălul impenetrabil acoperă de la vedere ceva care este ori prea sacru ori
prea intim; vălul lui Isis sugerează cele două relaţii, deoarece corpul Zeiţei
coincide cu Sfânta-Sfintelor. Termenul „sacru” din fraza precedentă se referă
la aspectul divin, Jalal, „Maiestate”; „intimul” la rându-i se referă la Jamal,
„Frumuseţe”; Maiestate orbitoare şi Frumuseţe ameţitoare. Vălul
transparent, din contră, comunică ambele: sacrul şi intimul, asemeni unui
sanctuar care îşi deschide poarta, sau unei mirese care se oferă pe sine, sau
unui mire care întâmpină şi ia în posesie.
Când vălul este dens, el ascunde Divinitatea: este făcut din forme care
constituie lumea, dar acestea sunt de asemenea pasiunile din suflet; Vălul
dens este însărcinat din lumea senzorială din jurul nostru şi fenomenele
pasionale din noi; o eroare este un element pasional în măsura în care este
serios şi în măsura în care omul este ataşat de el. Densitatea Vălului este şi
obiectivă şi subiectivă, în lume şi în suflet: este subiectivă în lume în măsura
în care minţile noastre eşuează în a penetra esenţa formelor, şi este
obiectivă în suflet în sensul că pasiunile şi gândurile sunt fenomene.
Când Vălul este transparent, el revelează Divinitatea: este făcut din forme,
acestea comunicând conţinuturile lor spirituale, indiferent dacă le înţelegem
sau nu; într-o manieră analoagă, virtuţile permit Calităţilor Divine să
strălucească prin ele, în timp ce viciile indică absenţa lor, sau opusele lor,
care înseamnă acelaşi lucru.
Transparenţa Vălului este obiectivă şi subiectivă, pe de o parte formele sunt
transparente, nu cu privire la existenţa lor ci cu privire la mesajul lor, pe de
altă parte mintea noastră e cea care le face transparente prin penetrarea
sa.
Transcendenţa îngroaşă Vălul; imanenţa îl face transparent, fie în lumea
obiectivă fie în noi înşine, prin conştienţa noastră cu privire la Spiritul din
spatele tuturor lucrurilor. Dintr-un punct de vedere complet diferit,
înţelegerea transcendenţei este un fenomen de transparenţă, pe când din
contră, brutala delectare cu ceea ce este oferit nouă de virtutea imanenţei,
este în mod evident un fenomen de îngroşare.

Ambiguitatea Vălului este exprimată în islam prin două noţiuni : 1. cea a „abstracţiei” (tanzih) şi 2. cea a „asemănării” (tashbih).
1.Din primul punct de vedere, lumina sensibilă nu este nimic din punctul de vedere al Luminii Divine care doar ea „este”; nimic nu se aseamănă Lui”, spune Coranul, proclamând astfel transcendenţa.
2.Din al doilea punct de vedere, lumina sensibilă „este” Lumina Divină – sau „nu este alta” decât ea – dar manifestată pe un plan particular de existenţă, sau printr-un văl particular existenţial; „Dumnezeu este Lumina Cerurilor şi a pământului”, spune de
asemenea Coranul; deci lumina sensibilă se aseamănă Lui, ea „este El” într-un anumit aspect, acela al imanenţei.
„Abstracţiunii” metafizice (tanzih) îi corespunde „solitudinea” mistică, khalwah, expresie rituală a căreia, este retragerea spirituală; „asemănarea”, la rându-i, dă naştere graţiei „radianţei”, Jalwah, expresie rituală a căreia este „contracţia” interioară (qabd) pe de o parte, şi misterul imanenţei sau „dilatarea” (bast) pe de altă parte; khalwah ne retrage de la lume, jalwah o transformă într-un sanctuar.
Dacă se înţelege prin Maya manifestarea cosmică globală a sa, se poate spune că Atma este reflectat în Maya şi îşi asumă o funcţie profetică şi centrală, Buddhi, şi se poate spune că Maya la rându-I este prefigurată în Atma şi anticipă şi pregăteşte de aici, proiecţia creativă. În mod similar, este vorba de Maya conţinută în Atma – şi deci Creatorul Ishvara – care produce Samsara, sau macrocosmul, ierarhia lumilor şi concatenarea ciclurilor; şi că Atma este cel conţinut în Maya – în Mantra sacramentală – care reface Samsara ca şi microcosm.
Misterul prefigurării şi misterul reintegrării : primul este cel al Creaţiei şi de asemenea cel al Revelaţiei. Al doilea este cel al Apocatastazei şi de asemenea cel al Salvării.
Toate acestea evocă simbolismul taosit al Yin-Yang: un câmp alb şi unul negru, primul conţinând o pată neagră şi al doilea una albă; în contextul de mai sus aceasta înseamnă că relaţia dintre Faţă şi Văl este repetată de ambele părţi ale Vălului, mai întâi pe dinăuntru, in divinis, şi apoi pe dinafară, în inima universului. În termeni sanskriţi : există Atma şi Maya, dar există de asemenea – deoarece Realitatea este una şi natura lucrurilor nu ar putea implica un dualism fundamental – Maya în Atma şi Atma în Maya.
Un rit, o formulă sacră, un Numele Divin aparţin ordinului formal, şi deci sunt Maya, dar este o Maya care eliberează deoarece este în mod esenţial vehiculul lui Atma, este „Atma în Maya”, pe când Cuvântul creator, sau Logosul, este „Maya în Atma”.
Ca folosire pământească, adică ca obiect material şi simbol uman, Vălul pe de o parte ascunde sacrul pur şi simplu, şi pe de altă parte ascunde ambiguul şi periculosul. Din acest ultim punct de vedere, se poate spune că Maya posedă un caracter de ambiguitate prin virtutea faptului că ea văluie şi dezvăluie şi de asemenea, din punctul de vedere al dinamismului său, prin virtutea faptului că ea separă de la Dumnezeu deoarece ea creează, în timp ce aduce aproape de Dumnezeu deoarece reabsoarbe şi eliberează.
Frumuseţea în general şi muzica în particular constituie o imagine elocventă a puterii de iluzie, în sensul că ele posedă ambele, o calitate de exteriorizare şi interiorizare şi se comportă într-o direcţie sau alta în funcţie de natura şi intenţia fiecărui om: o natură pasională şi o intenţie de plăcere, sau o natură contemplativă şi o intenţie de „reamintire” în sensul platonic al cuvântului. Femeia este văluită aşa cum în islam vinul este interzis, şi ea este dezvăluită – în anumite rituri sau anumite dansuri rituale – cu scopul operării unui fel de magii prin analogie, dezvăluirea frumuseţii cu o evocare a vibraţiei erotice, în maniera unui catalizator, revelaţia Esenţei eliberatoare
şi beatifice. Cunoaşterea în forma de Laila, sau uneori Salma, o personificare care în plus este concretizată, din punctul de vedere al realităţii umane şi în lumea semitică, în Fecioara Binecuvântată, care combină în persoana sa substanţa sanctităţii şi umanitatea concretă; sanctitate orbitoare şi inviolabilă şi frumuseţe plină de milă pe care o comunică cu puritate şi gingăşie. Ca orice fiinţă cerească, Maria manifestă Vălul universal în funcţia sa prin transmitere: ea este Vălul deoarece ea este o formă, dar ea este esenţă prin conţinutul său şi în consecinţă prin mesajul său. Ea este închisă şi deschisă, inviolabilă şi generoasă; ea este „îmbrăcată în soare” deoarece ea este îmbrăcată în Frumuseţe, „splendoarea Adevărului”, şi ea este „neagră dar frumoasă” deoarece Vălul este închis şi transparent, sau deoarece, după ce este închis prin virtutea inviolabilităţii, se deschide prin virtutea milei.
Fecioara este „îmbrăcată în soare” deoarece, ca Văl, ea este transparentă: Lumina, care este deopotrivă Frumuseţe, este comunicată cu asemenea putere încât pare să consume Vălul şi să abolească văluirea, astfel încât Interiorul, care este scopul formei, pare să înfăşoare forma transubstanţiind-o. „Acela care m-a văzut, l-a văzut pe Dumnezeu”: aceste cuvinte, sau echivalentul lor, se găsesc în cele mai diverse lumi tradiţionale, şi ele se aplică în special, de asemenea „Mariei divine”, „îmbrăcată în soare” deoarece a reabsorbit în ea, ca şi cum era conţinută înăuntru. A vedea pe
Dumnezeu prin vederea Divinului în forma umană, înseamnă într-un fel a vedea Esenţa înaintea formei: înseamnă a trece prin urma Conţinutului divin împreună cu cea a conţinătorului uman, şi „înaintea” ultimei din cauza pre-eminenţei Divinului. Vălul a devenit Lumină, nu mai există nici un Văl. Nu este nimic altceva decât Lumină; vălurile de necesitate îşi au originea în Lumina însăşi, ele sunt prefigurate în ea. Ele nu vin din luminozitatea Luminii, ci din radiaţia sa; nu vin din claritatea sa ci din expansiunea sa.
Lumina străluceşte pentru ea însăşi, apoi radiază pentru a se comunica pe sine, şi prin această radiere, ea produce Vălul şi vălurile; prin radiere şi răspândire, ea creează separaţie, văluri, gradaţii. Tendinţa intrinsecă de a radia este primul Văl, cea care apoi se defineşte pe sine ca şi Fiinţă creatoare, şi apoi se manifestă pe sine ca şi cosmos.
Avatarii sunt „conţinuţi” în Logosul ceresc, pe care ei îl reprezintă pe pământ, Logos din care ei manifestă o funcţie, ca şi cum sunt de asemenea conţinuţi preexistenţial în Numele Divine, care diversifică misterele nediferenţiate ale Esenţei şi ale cărui aspecte sunt nenumărate.
În sufism, Fecioara Binecuvântată personifică pre-existenţiala şi existenta Sophia:
Logosul deoarece „concepe” creaturile, apoi le „produce” şi în final le „formează” sau „înfrumuseţează”; dacă Maria reprezintă Logosul nemanifestat şi tăcut – nigra sum sed formosa – Iisus este Logosul manifestat şi cel care înmânează legea.
Din punctul de vedere al Maya (Arta Cosmică care apare ignoranţilor ca şi Iluzie Cosmică) Absolutul apare ca un fel de contracţie, care nu poate fi intrinsecă deoarece nici o determinaţie de limitare nu i se poate aplica. Altfel spus, acea Absolutitudine în sensul Realităţii contractive extrinseci, cuprinde în mod necesar un aspect compensator al unei naturi expansive, şi anume Infinitatea. Infinitatea, care include totul, necesită o aparent negativă dimensiune, şi anume Manifestarea creativă, care este pozitivă în măsura în care exprimă Absolutul dar nu este mai puţin privativă în virtutea relativităţii naturii sale şi a producţiilor sale. Manifestarea creativă necesită la rându-I Manifestarea salvatoare, adică Profeţii şi Revelaţiile; şi aceste Manifestări demonstrează o nou Ipostază, şi anume Binele esenţial a Realităţii divine sau nirvanice. Infinitate în funcţia Absolutitudinii; Manifestare creativă în funcţia Infinităţii; Manifestare salvatoare în funcţia Infinităţii dar de asemenea, prin chiar acest fapt, în funcţia Binelui esenţial inerent în Infinitate: odată cu Mila eliberatoare, care duce înapoi către Absolut, cercul Desfăşurării divine se închide. Universul este ca o Revelaţie a Naturii divine sau ca o distracţie în care Realitatea nirvanică se revelează ea însăşi ei înseşi şi este oglindită în dimensiunile sale inepuizabile.

Am raspuns la afirmatiile cuiva, facand o scurta analiza, intr-un dialog pe net :
"Fizica cuantică a demonstrat că :
1.spaţiul şi timpul sunt iluzii ale percepţiei,
2.deci corpurile noastre nu sunt, cu adevărat, o realitate,
3.chiar dacă ocupă acest spaţiu. "

Am descompus puţin afirmaţia ta
1. iluzii ale percepţiei = percepţii deformate, nu percepţia a ceva inexistent în realitate, care = halucinaţie
Iluzia, dpdv al psihologiei este o "Aparență înșelătoare datorită perceperii denaturate a realității." deşi în limbajul comun se mai utilizează în mod greşit şi sensul :
"1.Percepție falsă a unui obiect prezent înaintea ochilor, determinată de legile de formare a percepțiilor, sau de anumite stări psihice sau nervoase.
2. Fig. Situație în care o aparență sau o ficțiune este considerată drept realitate;"
Halucinaţia = Tulburare psihică constând în perceperea unui obiect sau a unui fenomen fără ca acesta să existe în realitate (inexistent). Produs al acestei stări; nălucire, vedenie. nălucire, năzăreală, năzărire, vedenie.
Deci 2. nu este adevărat ci fals, deoarece lumea aşa cum o vedem noi este iluzie NU HALUCINAŢIE ! Deci corpurile noastre sânt cu adevărat realitate, chiar dacă noi le percepem în mod oarecum deformat, ca spaţii pline, solide, deşi ele sânt goale, datorită faptului că în "interiorul" atomilor există un spaţiu aproape tot gol. (De exemplu întreaga materie a planetei noastre poate fi condensată într-o sferă cu diametrul mai mic de 1 m, conform calculelor unor fizicieni, în condiţiile ipotetice în care materia ar putea fi condensată până la dispariţia întregului spaţiu gol.)
Corpurile materiale sânt reale, dar au aspect iluzoriu, în sensul că sânt percepute de simţurile corporale în mod deformat faţă de aspectul lor real...

A spus mai spus : "Ernest Rutherford a realizat la Manchester un experiment de fizică ce i-a dezvăluit interiorul unui atom."

Raspuns : citat : "A efectuat cercetări asupra structurii atomului prin difracția particulelor alfa pe foițe de aur, demonstrând experimental că atomul nu este indivizibil, și a formulat, în 1911 , ideea modelului planetar al atomului. A cercetat natura transformărilor radioactive, transmutarea nucleului de azot cu particule alfa. A publicat tratate asupra radioactivității. Savantul a presupus, de asemenea, că atomii
substanței radioactive se dezintegrează în mod spontan și continuu. A mai formulat ipoteza alcătuirii protono-electronice a particulei ce avea sa fie denumită neutron.
Rutherford n-a precizat cum sunt dispuși electronii în jurul nucleului; a anticipat existența protonului și neutronului dar n-a precizat cum e alcătuit nucleul. A sugerat că nucleul de aur ar putea consta din 49 de nuclee de heliu (așa ieșea la socoteală greutatea atomică), dar n-a mers mai departe fiindcă n-avea date." !!!
Elaborarea modelului atomic al lui Rutherford : Modelul a fost dezvoltat în urma experimentelor realizate de către Hans Geiger și Ernest Marsden în anul 1909 . Ei au studiat, sub îndrumarea lui Ernest Rutherford , împrăștierea particulelor α la trecerea printr-o foiță subțire din aur. Conform modelului atomic elaborat de Thomson , particulele trebuiau să fie deviate cu câteva grade la trecerea prin metal din cauza forțelor electrostatice. S-a constatat, însă, că unele dintre ele erau deviate cu unghiuri mai mari decât 90° sau chiar cu 180°. Acest fapt a fost explicat prin existența unei neuniformități a distribuției de sarcină electrică în interiorul atomului. Pe baza observațiilor efectuate, Rutherford a propus un nou model în care sarcina pozitivă era concentrată în centrul atomului, iar electronii orbitau în jurul acesteia. Noul model introducea noțiunea de nucleu , fără a-l numi astfel.
Rutherford se referea, în lucrarea sa din 1911 , la o concentrare a sarcinii electrice pozitive.
Modelul propus de Rutherford descrie nucleul, dar nu atribuie nici o structură orbitelor electronilor. Totuși, în lucrare este menționat modelul saturnian al lui Hantaro Nagaoka, în care electronii sunt aranjați pe inele .
Deficiențe ale modelului : Principalul neajuns al modelului consta în faptul că acesta nu explica stabilitatea atomului. Fiind elaborat în concordanță cu teoriile clasice, presupunea că electronii aflați în mișcare circulară, deci accelerată, emit constant radiație electromagnetică pierzând energie . Prin urmare, în timp, electronii nu ar mai avea suficientă energie pentru a se menține pe orbită și ar "cădea" pe nucleu. De asemenea, frecvența radiației emise ar fi trebuit să ia orice valoare, în funcție de frecvența electronilor din atom, fapt infirmat de studiile experimentale asupra seriilor spectrale."

Nu există la ora actuală nici un model "adevărat" al atomului ! Nimeni nu ştie exact ce este şi ce se întâmplă în atom ! Particulele "au fost puse în evidenţă" prin observarea unor efecte, nu în mod direct, deoarece ele nu pot fi observate în mod direct. Nici un microscop optic nu le poate evidenţia, deoarece legile opticii pur şi simplu fac imposibilă evidenţierea pe cale optică ! Am căutat mai demult cu desperare pe net să văd cu de viteză se mişcă electronii, şi am constatat cu stupoare că fizicienii încă nu pot spune dacă ei se mişcă cu adevărat sau nu ! Există n teorii bazate toate pe calcule şi formule matematice care se bat în cap...
Aşa că... şi fizicienii trăiesc şi studiază încă iluzii, fără să poată discerne natura reală a realităţii ))

Aparenta divizare face posibilă manifestarea diversităţii. Iluzia în care trăim nu este nocivă sau distructivă, ci necesară experimentării acestei lumi terestre, la modul în care o percepem prin mijloacele de simţ corporale.
Bucură-te de experienţe, asimilează-le învăţătura, pentru a putea ulterior pleca (avansa) mai departe, liniştit şi împăcat. Iluzia se va destrăma când va veni momentul propice, în mod firesc şi natural.
Kato

Lumea obiectivă (vishaya) era considerată drept hrană (anna) a simţurilor iar cunoaşterea ca un act alimentar. Încă din Upanishade (Katha-Upanishad, III, 4) lumea obiectivă era comparată cu o păşune, iar simţurile sunt caii care pasc pe ea. În cele mai vechi speculaţii mitologice, actul alimentar avea un caracter sacru, fiind considerat ca un sacrificiu prin care erau hraniţi zeii ce sălăşluiesc în corp (Brihad-aranyaka-Upanishad, V, 9, 1 şi Aitareya-Upanishad, I, 2, 1-5). De altfel, întreaga activitate sensorială era considerată ca un sacrificiu menit să hranească şi să susţină divinităţile pantheonului interior care prezidau activitatea simţurilor sau chiar se identificau cu ele. Această concepţie explică de ce lumea obiectivă mai este numită şi bhogya, „obiect de care trebuie să te bucuri sau să-l mănânci”, iar subiectul cunoscător este numit bhoktri, „cel care are parte de bucurie sau de mâncare”.
Cel ajuns la realitatea ultrafenomenală nu o vede decât pe ea, în schimb nu o văd cei care participă doar la realitatea fenomenală.