Dobândirea Clarvederii prin Meditaţie

Înălţându-te de la imaginaţie la inspiraţie, abordezi omul-aer, ceea ce este legat în om de starea gazoasă.
Prin inspiraţie, modul de a sesiza se înrudeşte puternic cu percepţia sunetelor, a armoniilor, a melodiilor.
Inspiraţia nu are nimic conceptual, însăşi sesizarea ei are ceva muzical. Elementul muzical nu se adresează neapărat auzului, el poate, dacă e spiritual, să fie doar simţit în suflet. Dar, în principiu, orice inspiraţie are un caracter muzical. Forma organelor interne, a organelor care asigură în timpul vieţii devenirea organizării, prin hrănire, respiraţie etc., aceste forme au particularitatea de a fi inexplicabile prin vreo lege mecanică. Ele nu pot fi explicate nici măcar cu ajutorul imaginaţiei. Nu poţi explica forma unui plămân sau a unui ficat, doar în funcţie de poziţia sa, de aranjarea celulelor, sau a factorilor de greutate. Căci aceste organe, care se îngrijesc de funcţiile vitale în cursul existenţei pământeşti, se află de timpuriu în stare de schiţă, deşi puternic metamorfozate. Ele rezultă din forţele de structurare ale elementului gazos.
Aerul, aşa cum îl descrie fizicianul şi chimistul, nu există. Există doar aerul concret care înconjoară Pământul, iar acest aer este peste tot străbătut de nişte forţe de structurare. Oamenii inspiră aceste forţe de structurare o dată cu substanţa fizică a aerului.
Când organele unui copil sunt definitivate, mature, forţele de structurare pe care le inspiră o dată cu substanţa fizică a aerului coincid cu forma plămânului, şi nu mai au, din acest motiv, după naştere, o mare importanţă, decât doar pentru creştere. În schimb, în cursul perioadei embrionare, cu ocazia eliminării fizice a aerului exterior, aceste forţe de structurare ale aerului acţionează intens prin intermediul organismului matern. Ele edifică plămânul şi toate organele umane, cu excepţia muşchilor şi a oaselor. Toate organele care întreţin viaţa în devenire sunt edificate pe baza forţelor structurante ale aerului.
Plămânul se formează, efectiv, pe baza forţelor respiratorii, şi celelalte organe, la fel. Dar acestea din urmă sunt formate, mai mult sau mai puţin, pe nişte căi ocolite, pe când plămânul este format în mod direct. Această formare a organelor, pe baza vibraţiilor aerului, nu poate fi înţeleasă decât prin inspiraţie. Ceea ce se formează pe baza elementului-aer este, pe planul înţelegerii, identic cu elementul muzical.
Când percepi unde sonore, prin simţul auzului, tot corpul şi toate organele tale intră în vibraţie odată cu vibraţiile aerului, nu doar organele auditive. Urechea nu este organul auzului doar pentru că ea intră în vibraţie, la fel ca alte structuri celulare, ci pentru că ea transmite conştienţei ceea ce se află în restul organismului, datorită organizării sale interne. Există o mare şi subtilă deosebire între a spune că "omul aude cu urechea", şi a spune că "prin ureche se transmite conştienţei ceea ce a auzit".
Omul este edificat de către sunet, deşi imperceptibil !
Pentru a intelege mai bine aceasta afirmatie, citeste despre Cimatica, o ramura a stiintei care se ocupa cu studiul sunetelor si vibratiilor, a efectelor lor asupra materiei. http://en.wikipedia.org/wiki/Cymatics ,
https://www.youtube.com/watch?v=GtiSCBXbHAg ,
https://www.youtube.com/watch?v=oCmGjD9j9bU&feature=related ...
Inspiraţia sesizează organele interne ale omului. Organizarea organelor interne ale omului-aer trebuie recunoscută cu ajutorul inspiraţiei. Înţelegerea reală a organelor umane s-a pierdut într-o perioadă foarte îndepărtată, căci inspiraţia s-a pierdut, şi ea este singura cale care poate permite înţelegerea organelor interne. Fără ea, nu poţi face altceva decât să desenezi aceste organe, aşa cum le vezi la disecţia unui cadavru, nu să le înţelegi.
Întregul organism uman trăieşte în dosul lumii fizice. Ne reprezentăm lumea fizică, iar în dosul ei, în trepte, lumea spirituală.
Ajungem la primul nivel prin imaginaţie, la al doilea prin inspiraţie, la următorul prin intuiţie. Dar nu îţi dai seama că doar sistemul osos este edificat de către spiritele elementare, în timp ce sistemul muscular este edificat de nişte fiinţe spirituale dintr-o ierarhie mai înaltă. Este important să ştii acum acest lucru. Trebuie să fii capabil, datorită imaginaţiei, să înaintezi spre aceste entităţi spirituale, dacă vrei să înţelegi sistemul muscular. Iar dacă vrei să înţelegi organele interne, trebuie să ajungi, datorită inspiraţiei, la nişte entităţi spirituale şi mai înalte.
Prin faptul că edifici un schelet, nu oferi decât aparenţa faptului că eşti adaptat formelor, dar, în privinţa formării sale interne, un schelet trebuie să fie studiat, în mod incontestabil, pe calea inspiraţiei.
Un naturalist examinează o plantă analizând substanţele care îi sunt accesibile, folosind metodele uzuale ale epocii sale. Dar ceea ce examinează el nu este toată planta. Planta este edificată din Cosmos, şi doar rădăcina este edificată pe baza forţelor pământeşti. Întreaga formă a plantei este o realitate spirituală, numai că elementul suprasensibil este umplut cu materie. O rădăcină, este, în realitate, o fiinţă spirituală, al cărei spaţiu a fost doar impregnat cu substanţă fizică. La fel, organele umane nu sunt decât umplute cu substanţă. În realitate, doar sistemul osos este fizic, sistemul muscular este eteric, iar sistemul organelor interne este astral.

Dacă te ridici la nivelul adevăratei intuiţii, întâlneşti omul-căldură, o organizare compusă dintr-un spaţiu caloric intern diferenţiat. Nu te situezi faţă de căldură aşa cum o faci faţă de carbon sau azot, te afli în căldură, te simţi în ea. Căldura se află în tine, şi tu te afli în ea când o trăieşti. Este ceva ce simţi cu cea mai mare intensitate. Omul normal nu poate nega faptul că face experienţa căldurii, dar el nu conştientizează că face experienţa aerului, a apei şi a pământului, deoarece a ieşit din ele. A simţi căldură este o aplicare nemijlocită a intuiţiei la organismul uman, numai că această căldură nu trebuie să fie resimţită în mod global, cum e cazul în viaţa cotidiană, ci căldura trebuie să fie resimţită în diferenţierea ei, în subtila diferenţiere în funcţie de forma organelor înseşi.
Când, datorită intuiţiei, devii capabil să percepi organismul de căldură în tot trupul, devine posibil, prin acest mod de cunoaştere, să înţelegi şi organele interne, şi activitatea lor.
Orice activitate a organelor interne trebuie percepută prin înţelegerea organizării eterului căldurii. Orice alt mijloc este impropriu pentru înţelegerea lui, deci, a omului de căldură, care trebuie sesizat prin intuiţie.
Nu e corect să gândeşti că te afli în lumea fizică, aici, şi îţi dezvolţi imaginaţia, inspiraţia şi intuiţia, pentru a ajunge în alte lumi, altundeva, deoarece celelalte lumi sunt aici, acum, nu altundeva şi altcândva.
Lumea eterică este prezentă prin faptul că omul posedă un sistem muscular, lumea astrală este prezentă prin faptul că omul are un sistem organic, iar Devahanul, lumea spirituală, este prezentă pentru că omul are un organism de căldură. Spiritualul este în mod permanent prezent.
Omul este spirit, şi acest spirit este doar impregnat de materie. Din această cauză oamenii au iluzia că sunt doar fiinţe fizice. Omul este spirit în sine, şi prin organismul său de căldură, atinge cea mai înaltă dintre lumile accesibile.
Este comic, dar şi trist, totodată, să vezi oameni aşezaţi în jurul unei mese, pentru a evoca spirite cu mult inferioare lor, celor care se ignoră ca spirite, amuzându-se şi lăsându-se păcăliţi în mod copilăresc.
De aceste idei trebuie să te impregnezi în mod profund, şi atunci te vei putea înălţa, spiritual.
Când, datorită intuiţiei, ai sesizat activitatea care se exercită de la organ la organ, în cadrul ansamblului organizării umane, când ai sesizat tot ceea ce se desfăşoară în eterul căldurii, poţi distinge două categorii de căldură.
Eterul căldurii este un element deosebit. Când un proces oarecare aduce o modificare în eterul căldurii, se produce întotdeauna un efect opus. Curenţii de căldură sunt de aşa natură, încât ei merg unii în întâmpinarea celorlalţi, prin acţiune şi reacţie. Eterul căldurii este el însuşi diferenţiat. Există întotdeauna, pe lângă o substanţă eterică grosieră, o substanţă eterică mai subtilă.
În percepţia căldurii nu este vorba doar de o stare fizică, ci şi de o stare sufletească. Un fel de căldură, cea mai subtilă, e simţită de către suflet. De fapt, tu simţi întotdeauna căldura în două feluri: căldura pe care o simţi sufleteşte şi căldura în interiorul căreia trăieşti, cea exterioară sufletului. Căldura care se găseşte în organismul tău şi căldura care se află în exterior. Putem vorbi despre căldură fizică şi căldură sufletească.
Trecem acum la organele interne, la omul-aer, pe care îl percepi datorită inspiraţiei.
Eşti, înainte de toate, în prezenţa elementului-aer în forma sa esenţială. În acest element-aer acţionează lumina, dar nu în modul în care acţionează căldura subtilă în căldura propriu-zisă. Pentru intuiţie, căldura se lămureşte prin căldură, diferenţiindu-se în cadrul propriului ei element, ea rămânând, totuşi, căldură.
În cazul aerului, situaţia se schimbă, aerul real nefiind aerul iluzoriu descris de oamenii de ştiinţă, care înconjoară globul nostru ca un înveliş. Acesta nu există. Aerul real este de negândit în absenţa unei forme oarecare de lumină, întunericul fiind, şi el, o formă de lumină. Aerul şi lumina sunt nişte elemente diferenţiate, care coexistă împreună. În întregul organism-aer, lumina participă la organizare ! Nu există doar lumină exterioară, ci şi lumină interioară, metamorfozată, care impregnează întregul om, cetrăieşte în el. Lumina trăieşte în el, împreună cu aerul !
În mod similar, împreună cu apa, cu elementul lichid, în om trăieşte chimismul. Apa oamenilor de ştiinţă, descrisă ca o combinaţie de elemente chimice, este o ...himeră. Din momentul în care apa îşi manifestă undeva puterea ei organizatoare, acest lucru se realizează prin chimism. A-ţi reprezenta ceea ce este fluid în om, în absenţa chimismului, ar fi ca şi cum ţi-ai reprezenta un om fără cap.
Aşa cum organismul uman, împreună cu capul, formează un tot, chimismul este pretutindeni legat de elementul fluid. Iar elementul solid, elementul-pământ din organismul uman, nu există decât în status nascendi, la fel ca apa, metamorfozându-se imediat.
Elementul-pământ nu există în om decât legat de viaţă.