Delirul

Delirul : -reprezintă pierderea simţului realităţii, caracterizată printr-un ansamblu de convingeri false, iraţionale, la care delirantul aderă ferm. Se deosebeşte de onirism -confuzia mintală, de dezorientarea caracteristică unor tulburări neurologice -amnezie, demenţă, precum şi de produsele imaginaţiei mitomanului, sau istericului. Delirul reprezintă o scădere a atenţiei, a stării de conştienţă şi de luciditate, deseori declanşată de o afecţiune subsidiară gravă. Simptomele delirului pot include agitaţia, neliniştea şi combativitatea. Deseori, delirul se manifestă ca o stare de somnolenţă şi de indiferenţă faţă de mediul înconjurator. Delirul apare la aproximativ o treime dintre persoanele spitalizate cu vârsta de peste 65 de ani, şi la mai mult de 70 la sută din persoanele în vârstă, din unităţile de terapie intensivă. În ciuda frecvenţei sale, poate fi deseori trecut cu vederea, în special la persoanele care suferă de demenţă.

Clasificare - trăsături:
1- după mecanisme : -delirul de interpretare, halucinaţiile sau iluziile, construirea unui scenariu imaginar, etc.
2- după teme : -delirul de persecuţie, megalomania, delirul
mistic sau profetic, gelozia, autoacuzarea, sentimentul de a fi condus de o forţă exterioară, etc.
3- după structură : -delirul coerent, delirul fantastic- a cărui construcţie porneşte în mai multe sensuri, dar care rămâne totuşi organizat; delirul imprecis, necoerent
4- după declanşare : - dintr-odată , pe neaşteptate -bufeul delirant, sau insidios şi progresiv
5- după evoluţie -reversibilă sau ireversibilă, intermitentă, extensivă, însoţită sau nu de un deficit intelectual.
Delirul mai poate fi impartit şi în trei subtipuri, pe baza diferenţelor de comportament:
1. Delirul hiperactiv, marcat de agitaţie, iritabilitate, combativitate, vorbire rapidă sau cu voce tare, şi halucinaţii;
2. Delirul hipoactiv, uneori numit „delir liniştit”, marcat de somnolenţă, apatie,
bradilalie (vorbire rară) sau bradikinezie (lentoarea sau absenţa mişcărilor);
3. Delirul mixt, alternând între starea de linişte şi cea de agitaţie psihomotorie.
Semnele şi simptomele delirului pot apărea şi dispărea pe parcursul zilei, de
multe ori fiind mai severe seara şi noaptea.
Manifestările pot include : Dificultăţi de menţinere a atenţiei; Confuzie; Discurs dezorganizat sau incoerent; Dezorientare temporo-spaţială ; Halucinaţii vizuale sau auditive; Tulburări emoţionale (frica, furie, anxietate sau iritabilitate); Ţipete, înjurături sau murmur incoerent; Creşterea sau scăderea activităţii motorii (de exemplu mişcări repetitive ale mîinii, tragerea de haine sau de lenjeria de pat, sau dimpotrivă, rigiditate excesivă); Tulburări ale somnului şi ale stării de veghe.
Deşi demenţa, incluzând şi maladia Alzheimer, are multe dintre aceste simptome, ea se dezvoltă mai lent, şi are un caracter permanent. Semnul distinctiv al demenţei este starea de veghe prelungită, cu scăderea marcată a capacităţii de memorare.
Episodul delirant acut : - delirul psihozelor cronice îmbracă forme foarte variate. Paranoia şi parafrenia prezintă un delir foarte coerent, care se dezvoltă în mod treptat, fără o slăbire a capacităţii intelectuale. Schizofrenia prezintă un delir imprecis, incoerent, puţin organizat, denumit delir paranoid. Delirul caracteristic al psihozei maniacodepresive prezintă o amplificare a dereglării dispoziţiei : megalomanie euforică la maniac, autoacuzaţii, idei ale inexistenţei de sine sau a inexistenţei unei părţi a corpului, la melancolic.
Cauze : cercetătorii nu au identificat o cauză unică şi exactă a delirului, de multe ori existând mai mulţi factori care joacă un rol important. În cazul persoanelor în vârstă situaţiile stresante pot declanşa episoade delirante. De exemplu privarea de somn, introducerea unui medicament nou în tratamentul unei afecţiuni, sau modificarea mediului domestic, pot cauza apariţia delirului în cazul în care organismul este slăbit de o pierdere de sânge, de deshidratare, infecţii, sau un infarct miocardic.
Medicamentele se numără printre cele mai frecvente cauze ale delirului, cele care cauzează cel mai frecvent episoade de delir fiind : Antihistaminice antiH1; Antalgicele; Miorelaxantele; Benzodiazepinele; Hipnoticele; Antihistaminice antiH2; Antiemeticele; Antipsihoticele; Antidepresivele.
Alte cauze posibile ale delirului : Privarea de somn; Infecţiile; Sevrajul etanolic Modificarile metabolice apărute prin deshidratare, hipovolemie sau afecţiuni
cardiace; Demenţa; Constipaţia ; Hipoxia.
Uneori delirul şi demenţa se pot suprapune. Doua treimi din persoanele care
dezvoltă episoade delirante suferă de demenţă, şi deseori aceste condiţii pot
avea o cauză comună.
Delirul este de obicei observat de către membrii familiei. De exemplu, în cazul
unei persoane în vârstă care suferă de demenţă, dacă deodată se observă o înrăutăţire bruscă a fluenţei şi coerenţei limbajului, se poate suspecta un episod
de delir, mai degrabă decât o agravare a demenţei. Anturajul trebuie să fie atent la modificările bruşte în gradul de conştientizare de care persoanele în vârstă pot da dovadă, mai ales dacă au fost introduse medicamente noi sau au apărut manifestări noi ale unei boli. Este indicat să anunţe medicul ori de câte ori li se pare că ceva este în neregulă.
Diagnosticarea delirului este de multe ori dificilă. Letargia, modificările
comportamentale şi incoerenţa pot fi deseori atribuite vârstei înaintate, lipsei
somnului, oboselii sau depresiei. Delirul este deseori confundat cu demenţa,
deoarece multe semne şi simptome sunt similare, şi cele două afecţiuni pot
apărea în acelaşi timp la aceeaşi persoană.
Evaluarea delirului se bazează pe un examen clinic amănunţit, ce include :
1. Evaluarea statusului mental -evaluarea gradului de atenţie, conştientizare şi gândire, în mod informal, prin conversaţie, sau formal, prin teste sau liste de verificare, care evaluează starea mentală, confuzia, percepţia şi memoria.
2. Istoricul medical -medicul va încerca să înţeleagă ce anume ar fi putut declanşa actualul episod delirant. Membrii familiei pot furniza informaţii despre istoricul medical, deoarece persoana în cauză cel mai probabil nu este capabilă să facă acest lucru. Medicul poate cere informaţii referitoare la modelele de comportament al persoanei în cauză, inclusiv obiceiurile legate de alimentaţie şi odihnă. Trebuie relatate toate bolile recente, consumul de alcool, sedative şi alte droguri, precum şi depresia recentă sau accidentele soldate cu leziuni ale capului. Vor fi luate în considerare, de asemenea, posibilele infecţii, probleme de respiraţie, şi eventualele manifestări cardiovasculare.
3. Revizuirea medicaţiei -o parte importantă a diagnosticului se bazează pe cunoaşterea medicaţiei zilnice a pacientului. Membrii familiei sunt rugaţi să prezinte toate medicamentele administrate pacientului în ultima perioadă, şi cele care constituie tratamentul de fond pentru eventualele boli cronice.
4. Examenul fizic şi neurologic -medicul va efectua un examen clinic complet, insistând pe decelarea eventualelor semne de deshidratare, infecţii şi sevraj etanolic. Examenul clinic este deosebit de important, întrucât uneori delirul poate fi primul şi singurul semn al unei insuficienţe respiratorii, sau al unui infarct miocardic. Un examen neurologic care evaluează vederea, auzul, echilibrul, coordonarea şi reflexele
poate stabili dacă la baza delirului stă un accident vascular cerebral, sau o altă
afecţiune neurologică.
Alte posibile teste : dacă nu se poate stabili cauza delirului din istoric sau examinarea clinică, medicul poate cere teste de sânge, urină, radiografii sau EKG. Uneori pot fi necesare efectuarea de computer-tomografii (CT) sau de testări speciale care să realizeze imagini în secţiune ale sistemului nervos, precum şi
electroencefalograme care înregistrea activitatea electrică a creierului (EEG) .
Tratamentul : - prima apariţie a unui delir trebuie să fie tratată în mediu specializat. Prognosticul depinde de rapiditatea şi calitatea îngrijirilor specializate acordate. Analiza experienţei delirante, a fazelor de recrudescenţă şi de remisie este esenţială pentru orientarea tratamentului. După gravitatea tulburărilor de personalitate, neurolepticele, litiul, şi uneori antidepresivele, asociate unui evantai de psihoterapii - individuale sau de grup, ca psihanaliza, socioterapia -prin modelare, desen, pictură, mimă, permit oprirea manifestării delirului. În cazul în care tulburările delirante rămân minore, şi nu există un risc de manifestare a unor acţiuni agresive, automutilante, sau sinucidere, spitalizarea nu se impune. Psihoterapia şi un tratament simplu, de întreţinere, sunt, în multe cazuri, suficiente pentru a permite pacientului să-şi păstreze capacitatea de adaptare socioprofesională.
Delirul poate dispărea de la sine în cateva ore sau câteva zile, sau poate persista
câteva luni sau chiar câţiva ani. Dacă se poate decela şi trata cauza delirului,
durata acestuia poate fi redusă considerabil. Până la un sfert dintre persoanele
care prezintă episoade delirante au probleme de memorie, atenţie şi scăderea
capacităţii cognitive. Delirul poate de asemenea marca debutul demenţei. În
cazul celor care au fost deja diagnosticaţi cu demenţă, delirul aduce o agravare
bruscă şi aparent inexplicabilă a stării mentale.
Din cele mai vechi timpuri delirul a fost legat de înrăutăţirea diferitelor afecţiuni sau a fost considerat un semn premonitor al morţii. Studiile statistice au arătat că moartea a survenit la un procent între 20 şi 75% dintre pacienţii spitalizaţi care au prezentat un episod delirant în timpul şederii în spital, şi că aproximativ 40% dintre persoanele care experimentează un episod de delir, mor în decurs de un an de la acesta.
Tratamentul se bazează pe rezolvarea cauzei declanşatoare, atunci când acest
lucru este posibil, de exemplu prin tratarea unei infecţii, sau prin întreruperea
administrării unui anumit medicament. Nu există un tratament eficient al delirului. În lipsa acestuia, tratamentul se bazează pe măsuri suportive şi sedative.
Măsurile suportive - ţintesc prevenirea complicaţiilor, prin protejarea căilor respiratorii, asigurarea unui aport adecvat de fluide, tratarea durerii şi a incontinenţei, şi asigurarea unui mediu familiar şi relaxant. Câteva măsuri suportive care şi-au dovedit eficienţa : mentinerea unui mediu domestic confortabil, incluzând diverse obiecte familiare precum calendare sau ceasuri; Reamintirea periodică a locului unde se află pacientul, şi explicarea contextului; Implicarea membrilor familiei; Evitarea schimbării îngrijitorilor şi a decorului; Menţinerea unei atmosfere odihnitoare în timpul somnului, cu un nivel scăzut de lumină şi zgomot; Evitarea sondelor urinare; Muzica, masajul şi tehnicile de relaxare; Asigurarea condiţiilor necesare efectuării de mici plimbări /activităţi zilnice de îngrijire.
Medicaţie : tratamentul medicamentos este rezervat cazurilor care manifestă agitaţie excesivă, şi prezintă un risc crescut pentru ei înşişi. Medicaţia uzuală este cea
antipsihotică, care este creditată cu rolul de a îmbunătăţi tulburările de raţionament care însoţesc episodul delirant.
Cea mai eficientă metodă de prevenire a delirului este ţintirea posibilelor cauze
declanşatoare. Internarea în spital poate cauza episoade delirante, schimbarea
decorului uzual, nivelul ridicat de zgomot, şi lipsa luminii naturale, pot cauza
apariţia delirului.
Strategiile care s-au dovedit a fi utile în prevenirea episoadelor de delir în spital, în cazul persoanelor în vârstă includ :
- comunicarea simplă despre locul şi ora curentă;
- asigurarea de activităţi stimulante;
- minimizarea consumului de droguri psihoactive;
- asigurarea unui somn liniştit şi neîntrerupt;
- limitarea medicaţiei hipnotice sau anxiolitice;
- asigurarea unui aport suficient de fluide;
- utilizarea de ochelari, aparate auditive sau a altor mijloace adaptative pentru a
asigura o bună orientare temporospaţială a pacientului;
- tratarea durerii.
Delirul reprezintă o problemă de sănatate care poate fi prevenită. În cazul în
care aveţi persoane în vârstă internate în spital, este indicat să fiţi atenţi la
modificările comportamentului aceastora, şi să alertaţi personalul medical în
cazul apariţiei oricărui motiv de îngrijorare.